ICCJ. Decizia nr. 44/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 44/2012
Dosar nr. 4018/117/2010
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 946 din 10 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. 4018/117/2010, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta H.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect constatarea caracterului politic al detenţiei reclamantei, în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, arestată prin mandatul de arestare emis de Tribunalul Militar Cluj, sub învinuirea de delict de uneltire contra ordinii sociale, prev. şi ped. de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.; acordarea unor despăgubiri morale în cuantum de 150.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă în detenţia sus-menţionată; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut faptul că reclamanta a fost arestată la data de 11 iunie 1959 sub învinuirea de săvârşire a infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale prev. şi ped. de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., iar, ulterior, prin sentinţa nr. 400 din 11 noiembrie 1960 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, în Dosarul nr. 424/1960, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de Procuratura Militară Cluj prin decizia penală nr. 1108 din 20 decembrie 1960 a Tribunalului Militar de Regiune Militară Cluj, în Dosarul nr. 103/1960, reclamanta a fost achitată de orice penalitate reţinută în sarcina sa.
Reclamanta a fost eliberată la data de 20 noiembrie 1960, detenţia sa întinzându-se astfel pe o perioadă de 1 an şi 5 luni.
Prin Hotărârea nr. 64 din 19 iunie 1990 emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 Cluj, reclamantei i s-au recunoscut drepturile prevăzute de acest act normativ pentru perioada detenţiei de 1 an şi 5 luni, cuprinsă între 11 iunie 1959 - 20 noiembrie 1960.
În cauză, reclamanta nu a suferit nicio condamnare cu caracter politic, deoarece a fost achitată pentru învinuirea de săvârşire a infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, însă, în mod evident, detenţia la care a fost supusă aceasta, în perioada 11 iunie 1959 - 20 noiembrie 1960, constituie o măsură administrativă cu caracter politic.
Însă, reclamanta nu justifică niciun interes în constatarea caracterului politic a acestei măsuri administrative, câtă vreme i-au fost deja recunoscute aceste drepturi prin Hotărârea nr. 64 din 19 iunie 1990 emisă în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
În ceea ce priveşte petitul având ca obiect acordarea unor despăgubiri morale în sumă de 150.000 Euro, întemeiat pe art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, s-a reţinut că acesta se impune a fi respins, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Prin decizia civilă nr. 114/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie a admis în parte apelul declarat de reclamanta H.V.; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj şi, în consecinţă, a constatat caracterul politic al măsurii administrative aplicate reclamantei H.V., constând în reţinerea şi arestarea acesteia, în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, în baza mandatului de arestare nr. 736/1959 emis de Tribunalul Militar Cluj, pentru învinuirea de delict de uneltire contra ordinii sociale prev. şi ped. de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., mandat anulat ulterior; a menţinut sentinţa apelată în ceea ce priveşte respingerea petitului având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 150.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral şi a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 800 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte primul petit al cererii introductive de instanţă, reclamanta a învestit instanţa cu o cerere în constatarea caracterului politic al detenţiei acesteia în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, arestată în baza mandatului de arestare, sub învinuirea de săvârşire a delictului de uneltire contra ordinii sociale prevăzut şi pedepsit de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., acest petit fiind întemeiat din punct de vedere juridic pe prevederile art. 4 alin. (4) coroborat cu art. 1 alin. (2) şi art. 2 din Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 84 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită.
În acelaşi timp, art. 129 alin. (4) C. proc. civ., permite judecătorului să ceară părţilor explicaţii ori să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu au fost menţionate în cerere sau în întâmpinare, pentru a lămuri situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le-au invocat în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, toate acestea însă cu respectarea principiului impus de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform căruia, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
S-a reţinut, că, prin prisma acestor dispoziţii legale, instanţa de fond nu era ţinută strict de susţinerea reclamantei conform căreia detenţia suferită în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960 ar reprezenta o condamnare cu caracter politic, mai ales că o atare susţinere categorică nici nu a fost făcută de către reclamantă, aceasta arătând constant că solicită constatarea caracterului politic al detenţiei sale.
Desigur, faţă de achitarea reclamantei printr-o hotărâre penală irevocabilă, sub aspectul învinuirii de săvârşire a infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a C. pen., nu se poate reţine că ar fi vorba despre o condamnare politică de drept, însă, în niciun caz nu poate fi negat caracterul politic al detenţiei de 1 an şi 5 luni suferită de reclamantă, în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960.
Cu alte cuvinte, nu poate fi negat caracterul politic al reţinerii pe nedrept a reclamantei în stare de arest preventiv pentru o perioadă de 1 an şi 5 luni, acest arest preventiv fiind determinat de cercetarea penală a reclamantei pentru învinuirea de săvârşire a infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe unul sau mai multe din actele normative enumerate în art. 3 alin. (1) lit. a)-f) din Legea nr. 221/2009.
În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se în mod corespunzător.
În speţă, măsura arestării preventive a reclamantei, pentru cercetarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., în baza unui simplu mandat de arestare, constituie neîndoielnic o măsură administrativă cu caracter politic, dat fiind faptul că şi infracţiunea pretins săvârşită de reclamantă şi care a justificat arestarea sa preventivă pe o perioadă de 1 an şi 5 luni, respectiv, condamnarea pentru această infracţiune, constituia de drept o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Nu poate fi reţinută argumentaţia primei instanţe, în sensul că reclamanta nu justifică un interes în a solicita constatarea caracterului politic al detenţiei sale preventive, pe motiv că, prin Hotărârea nr. 64 din 19 iunie 1990, reclamantei i s-au recunoscut drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, câtă vreme interesul legitim juridic, născut, actual, personal şi direct al reclamantei în formularea acestui petit a fost justificat tocmai de demersul juridic urmat de reclamantă în condiţiile Legii nr. 221/2009.
S-a conchis, că, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, se constatată caracterul politic al măsurii administrative aplicate reclamantei H.V., constând în reţinerea şi arestarea acesteia în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, în baza mandatului de arestare emis de Tribunalul Militar Cluj, pentru învinuirea de delict de uneltire contra ordinii sociale, prev. şi ped. de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., mandat anulat ulterior.
Cu privire la caracterul nefondat al motivului de apel prin care s-a solicitat admiterea petitului având ca obiect acordarea daunelor morale, s-a reţinut că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Constanţa şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, reţinându-se în considerentele acestei decizii că Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de Parlament cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţie, însă, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358/2010, aceasta nu a fost supusă controlului de constituţionalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituţie.
Din coroborarea art. 147 din Constituţia României, revizuită, cu art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde concluzia că, pe de o parte, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, şi nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepţie de neconstituţionalitate, iar pe de altă parte, că acele dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Or, în cazul de faţă, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, nu au fost puse de acord prevederile neconstituţionale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, astfel că textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele juridice.
Pe acest motiv de apel, s-a concluzionat, că, în prezent, nu există un temei juridic în Legea nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Susţinerea reclamantei apelante, conform căreia, petitul având ca obiect acordarea despăgubirilor morale poate fi admis în temeiul art. 998 C. civ., nu a fost primită, motivat pe următoarele considerente :
Reclamanta apelantă şi-a întemeiat cererea introductivă de instanţă, având ca obiect acordarea despăgubirilor morale, exclusiv pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi abia în faţa instanţei de apel, după pronunţarea de către Curtea Constituţională a deciziilor nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010, a invocat un nou temei juridic al cererii sale, respectiv, art. 998 C. civ., care, însă, intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii reglementată de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., text legal care în mod imperativ prohibeşte schimbarea cauzei juridice ori a obiectului cauzei în apel.
A fost apreciată ca nefondată susţinerea reclamantei apelante conform căreia dacă nu s-ar da curs favorabil acţiunii sale, aceasta ar fi privată de orice drept la despăgubire, câtă vreme reclamanta a beneficiat de reparaţia recunoscută în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, prin Hotărârea nr. 64 din 19 iunie 1990 (f. 15 dosar fond).
Aşa cum a statuat în mod obligatoriu şi Curtea Constituţională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
S-a conchis, că, pe acest aspect, nu poate exista decât o obligaţie „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă şi că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), referitoare la acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009, sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă a normei juridice şi o încălcare a principiului legalităţii, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta H.V. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta H.V. a arătat următoarele:
Instanţa de apel a încălcat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, referitoare la dreptul la un proces echitabil, conform căruia „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Este evidentă existenţa unor divergenţe de jurisprudenţă generate de tratamentul diferenţiat între persoanele care au beneficiat de o decizie definitivă anterior intrării în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 şi cele ale căror dosare se aflau pe rolul instanţelor de judecată la acea dată, în fond sau în apel, deşi toate aceste persoane au formulat cerere în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi de instituirea unui tratament distinct între aceste categorii de persoane nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 329 din 19 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
După ce se arată că există speţe în care recursul pârâtului a fost respins de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se susţine că, în speţă, în cazul respingerii prezentului recurs, s-ar ajunge la divergenţe de jurisprudenţă.
Pe de altă parte, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Efectul ex nunc al actelor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului neretroactivităţi şi o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.
S-a conchis, că efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot viza decât acţiunile civile promovate ulterior suspendării sau abrogării textului legal declarat neconstituţional şi nicidecum acţiunile civile promovate anterior, în perioada valabilităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, şi că inexistenţa unei decizii irevocabile la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, precum şi inexistenţa unei jurisprudenţe constante, în sensul acordării, stabilirii sau cuantificării daunelor morale, nu constituie indicii clare cu privire la existenţa unei discriminări în sensul Protocolului nr. 12 la Convenţia Europeană a drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, în condiţiile în care prezenta acţiune civilă a fost înregistrată în anul 2009, în acelaşi timp cu cele care au făcut obiectul altor dosare, în care a rămas irevocabilă decizia de acordare a daunelor morale, iar amânarea nejustificată a acesteia s-a datorat în principal C.N.S.A.S. Bucureşti, care a comunicat cu mare întârziere dosarul de poliţie politică.
Pe lângă necesitatea protejării dreptului de proprietate, este important de reţinut că şi termenul ce implică durata de rezolvare a cererilor de chemare în judecată este considerat că face parte din proces, iar dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie impun soluţionarea acestor cereri într-un termen rezonabil, optim şi previzibil.
De asemenea, s-a arătat că, petitul de cerere privind obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 150.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic constând în reţinerea şi arestarea acesteia în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, în baza mandatului de arestare emis de Tribunalul Militar Cluj, pentru învinuirea de delict contra ordinii sociale, prevăzut şi pedepsit de art. 209 alin. (2) C. pen., mandat anulat ulterior, îi sunt aplicabile dispoziţiile generale ale art. 998 C. civ., acesta nefiind lipsit de temei legal, întrucât, potrivit art. 84 C. proc. civ., instanţa de judecată nu este ţinută de textul indicat de părţi, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Art. 129 alin. (4). C. proc. civ., permite judecătorului să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept ale cauzei, inclusiv cele legate de suspendarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în condiţiile în care există dispoziţiile generale ale art. 8 C. civ., care au incidenţă în cauză.
De asemenea, din analiza împrejurărilor cauzei, s-a arătat că se poate constata în mod evident caracterul abuziv al urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, caracter abuziv dictat de situaţia politică de la acea dată, respectiv de dictatura comunistă care influenţa într-un mod determinant înfăptuirea actului de justiţie; că, totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, se impune reabilitarea morală a reclamantei, prin constatarea faptului că arestarea sa este un act de represiune politică specifică dictaturii comuniste, impunându-se înlăturarea de drept a efectelor acestui act abuziv, în temeiul art. 2 din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, şi că, faţă de împrejurările cauzei şi de declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, s-a solicitat acordarea de daune morale în temeiul dispoziţiilor generale ale art. 998 C. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că nu poate împărtăşii optica instanţei de apel, întrucât constatarea caracterului politic al detenţiei reclamantei, suferită în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, nu este corectă atâta timp cât aceasta a fost achitată printr-o hotărâre penală irevocabilă sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea 221/2009, constituie măsura administrativa cu caracter politic orice măsura luata de organele fostele miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliul obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe acte normative enumerate în art. 3 alin. (1) lit. a)-f) din Legea nr. 221/2009.
În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată, să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se în mod corespunzător.
În speţă, arestarea preventivă a reclamantei face parte din categoria măsurilor dispuse în cadrul procesului penal, neputând fi apreciată ca fiind o măsură administrativă separată de infracţiunea pentru care aceasta a fost ulterior achitată.
Hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi sub aspectul obligării pârâtului la plata întregului cuantum al cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în faţa instanţei de fond, întrucât apelul acesteia a fost admis numai în parte.
Procedând în această manieră, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 274-276 din C. proc. civ., din cuprinsul căreia se desprinde teza potrivit căreia numai partea care a pierdut cauza (cade în pretenţii) poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la recursul reclamantei, se constată că acesta se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi este nefondat, pentru cele ce succed.
Contrar susţinerilor reclamantei, în mod corect, instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, respectiv al dispoziţiilor art. 998 C. civ.
În condiţiile în care reclamanta a invocat corect temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare în primă instanţă, analizarea pretenţiilor acesteia în apel, din perspectiva altor prevederi legale, echivalează cu schimbarea cauzei juridice în apel, ceea ce este inadmisibil prin raportare la art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „In apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cele invocate prin cererea de chemare în judecată, şi cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamantă şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
În ceea ce priveşte criticile formulate în recurs de reclamantă privind aplicarea greşită la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, se constată că sunt nefondate, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamanţi în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentei această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, criticile reclamantei nu pot fi primite, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat şi reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să-i fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine ca prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de reclamantă este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.
Cu privire la recursul formulat de pârât, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:
Pârâtul critică decizia civilă recurată ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, întrucât arestarea preventivă a reclamantei s-a dispus în cadrul procesului penal, iar reclamanta a fost achitată prin hotărârea irevocabilă sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.
Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „Constituie, de asemenea, condamnarea cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist, instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001. cu modificările şi completările ulterioare”, iar art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ, defineşte ce constituie măsura administrativă cu caracter politic, respectiv măsurile luate de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe acte normative, aşa cum sunt enumerate în conţinutul acestui text de lege.
Or, în speţă, nu sunt incidente niciuna din cele două ipoteze prevăzute textele de lege mai sus indicate, pentru cele ce succed.
Astfel, măsura arestării reclamantei, în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, în baza mandatului de arestare emis de Tribunalul Militar Cluj, pentru învinuirea de delict de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., nu poate fi considerată ca o condamnare cu caracter politic luată împotriva reclamantei, în sensul art. 1 şi 3 din lege, întrucât nu s-a finalizat cu condamnarea acesteia, ci cu achitarea sa, prin sentinţa penală nr. 400 din 11 noiembrie 1960 a Tribunalului Militar Cluj, irevocabilă prin decizia nr. 1108 din 20 decembrie 1960 a Tribunalului Militar de Reg. Mil. Cluj, filele 49-55 dosar fond, cum, de altfel, a concluzionat, pe acest aspect, şi instanţa de apel.
Pe de altă parte, măsura arestării reclamantei în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960 în baza mandatului de arestare emis de Tribunalul Militar Cluj, pentru învinuirea de delict de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut şi pedepsit de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., mandat ulterior anulat, nu poate avea caracterul unei măsuri administrative cu caracter politic pentru că nu s-a dispus de către instituţii administrative şi în baza vreunuia din actele normative aşa cum sunt enumerate în conţinutul acestui text de lege.
Dimpotrivă, aceasta este o măsură preventivă, este adevărat cu caracter abuziv, şi s-a luat în cadrul procesului penal finalizat prin achitarea reclamantei, măsură ce nu intră astfel sub incidenţa Legii nr. 221/2009.
De aceea, se constată că nelegal instanţa de apel a admis apelul reclamantei şi a constata caracterul politic, al măsurii de arestare luate împotriva reclamantei în baza mandatului nr. 736/1959 emis de Tribunalul Militar Cluj, în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, va admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, va modifica decizia recurată în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta H.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta H.V. împotriva deciziei nr. 114/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 946 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4393/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 440/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
