ICCJ. Decizia nr. 451/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 451/2012
Dosar nr. 103/95/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 103/95/2007 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanţii B.N., D.G. şi Ş.C. au solicitat obligarea pârâtei SNL Oltenia SA Tg.-Jiu la plata drepturilor de autori ai invenţiei intitulate „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat” aferente perioadei 01 iulie 2007 - 22 ianuarie 2009, actualizate cu coeficientul de inflaţie, precum şi plata dobânzilor legale pentru sumele datorate de la data introducerii acţiunii până la data efectuării plăţii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt autorii invenţiei intitulate „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat” pentru care s-a emis brevetul de invenţie nr. 102593 din 30 iunie 1992 Întreprinderii Miniere Rovinari.
S-a mai arătat că prin hotărârea nr. 11 din 28 noiembrie 1999 Consiliul de administraţie al C.N.L.O. a aprobat plata drepturilor de autor pentru invenţia „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat”, menţionând că SC I. SA Craiova obţinuse dreptul de a fabrica şi comercializa dispozitivul în temeiul contractului de licenţă voluntară încheiat cu E. M. Rovinari, contract înregistrat din 17 iulie 1998 la E. M. Rovinari şi la SC I. SA Craiova.
Reclamanţii au mai susţinut că prin H.G. nr. 103/2004 s-a înfiinţat SN L.O. SA, în componenţa căreia a intrat E. M. C. Motru, E. M. Mehedinţi, E. M. C. Berbeşti, Exploatarea Minieră de Carieră Roşia, iar pârâta SN L.O. SA a preluat toate drepturile şi şi-a asumat toate obligaţiile pentru exploatările miniere intrate în componenţa sa.
Reclamanţii au precizat, de asemenea, că celelalte exploatări miniere au plătit din proprie iniţiativă drepturile ce se cuveneau pentru folosirea invenţiei.
Au mai arătat că printr-o altă acţiune au chemat în judecată SN L.O. SA pentru plata drepturilor de inventatori rezultând din utilizarea invenţiei la EMC Roşia în perioada 01 iunie 2006-30 iunie 2007, iar prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, SN L.O. SA a fost obligată să achite drepturile de autor indexate cu coeficientul de inflaţie plus dobânda legală, sens în care face trimitere la sentința civilă nr. 185/2008 a Tribunalului Gorj şi Decizia nr. 174/2009 a Curţii de Apel Craiova.
Au susţinut că eficienţa economică obţinută de către pârâtă prin folosirea invenţiei dar şi cota de 20% cuvenită autorilor invenţiei trebuie calculată printr-o expertiză tehnică minieră şi contabilă, urmând ca suma datorată să se distribuie conform înţelegerii dintre aceştia.
În apărare, pârâta SN L.O.SA Tg. Jiu a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că invenţia denumită „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat” nu este folosită de SN L.O. SA Tg. Jiu, ci se folosesc dispozitive asemănătoare denumite convertizoare statice rotrice, achiziţionate de la SC I. SA Craiova care produce C.S.R., după o documentaţie proprie şi că reclamanţii nu au contribuit cu nimic la realizarea acestui produs.
S-a mai solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a E. M. C. Roşia, pe considerentul că această subunitate are mandat din partea SN L.O. SA pentru a sta în nume propriu în faţa instanţei de judecată.
Totodată, pârâta a arătat că nu este succesoarea în drepturi a E. M. Rovinari şi că titularul brevetului de invenţie - Întreprinderea Minieră Rovinari (E. M. C. Rovinari - preluată de SC C.E.R. SA) este decăzut din drepturile asupra brevetului pentru neplata taxelor de menţinere în vigoare.
Pentru ipoteza în care instanţa va aprecia că E. M. C. Roşia foloseşte invenţia „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat”, a invocat că această invenţie nu mai este protejată ca urmare a decăderii din drepturi a titularului brevetului de invenţie.
Pârâta SN L.O. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a SC I. SA Craiova, solicitând instanţei ca în cazul în care va cădea în pretenţii, să fie obligată la plata acestor despăgubiri.
În motivarea cererii de chemare în garanţie, s-a arătat că SN L.O. SA Tg. Jiu foloseşte dispozitive asemănătoare denumite convertizoare statice rotrice, achiziţionate de la SC I. SRL Craiova care produce C.S.R. după o documentaţie proprie care are la bază inovaţia realizată de I.C.M.E.T. Craiova din anul 1986; că principiul tehnic al acestor convertizoare este comun cu cel al invenţiei în cauză, dar deşi se aseamănă, sunt totuşi diferite. A apreciat astfel pârâta, că SC I. SA este obligată convenţional ca urmare a contractelor de furnizare produse încheiate cu SN L.O. SA Tg. Jiu şi, deci, este obligată să garanteze pârâta.
Reclamanţii au formulat răspuns la întâmpinarea formulată de SN L.O. SA Oltenia, arătând că se opun introducerii în cauză a pârâtei E. M. C. Roşia, deoarece pârâta SNLO nu are un temei legal pentru a solicita introducerea în cauză a altei pârâte.
Chemata în garanţie SC I. SA Craiova a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în garanţie, arătând că motivarea cererii susţinută de pârâtă este contradictorie, invocând totodată puterea de lucru judecat cu privire la obligaţia de a plăti drepturile către autorii invenţiei pentru pârâta SN L.O. SA, respectiv faptul că prin hotărâri judecătoreşti anterioare, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă, reţinându-se că drepturile derivate din invenţie se plătesc de unitatea care utilizează invenţia şi realizează eficienţă economică din exploatarea invenţiei.
Prin încheierea din 01 aprilie 2010, s-a respins cererea de citare în cauză în calitate de pârâtă a E. M. C. Roşia şi, referitor la această soluţie, s-a reţinut că reclamanţii au chemat în judecată doar pe SN L.O. SA Oltenia societate cu personalitate juridică, iar din motivarea cererii de introducere în cauză a E. M. C. Roşia a rezultat, practic, că acesteia i se conferă mandat în vederea reprezentării interesului SN L.O. SA, reprezentare care nu poate fi legală întrucât o unitate cu personalitate juridică nu poate acorda mandat de reprezentare unei subunităţi care nu se bucură de personalitate juridică.
În probaţiune, s-a încuviinţat în cauză efectuarea unei expertize tehnice şi contabile, obiectivele expertizelor fiind stabilite prin încheierea din 13 mai 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 211 din 1 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Gorj în Dosarul cu nr. 103/95/2010, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii B.N., D.G. şi Ş.C., împotriva pârâtei SN L.O. SA.
A fost obligată pârâta SN L.O. SA la 545.130 lei despăgubiri civile pentru reclamantul B.N., la 227.135 lei pentru reclamantul Ş.C. şi 136.282 lei pentru reclamantul D.G., despăgubiri reprezentând drept de autor pentru perioada 01 iulie 2007 - 22 ianuarie 2009, actualizate la data plăţii.
A fost obligată aceeaşi pârâtă la plata dobânzilor legale pentru daunele datorate, începând cu data introducerii acţiunii şi până la data plăţii.
S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de SN L.O. SA faţă de SC I. SA Craiova.
A fost obligă pârâta la 15.000 lei cheltuieli faţă de reclamantul B.N., la 13.500 lei faţă de Ş.C. şi 8.500 lei faţă de reclamantul D.G.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în raport de concluziile rapoartelor de expertiză tehnică şi contabilă şi de înscrisurile depus la dosarul cauzei, că pârâta foloseşte obiectul invenţiei reclamanţilor şi obţine eficienţă economică, astfel că, având în vedere contractul de cesiune încheiat între părţi şi convenţia încheiată între reclamanţi privind distribuirea drepturilor băneşti rezultate din folosirea invenţiei, s-a dispus obligarea pârâtei la plata drepturilor de autor actualizate cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzilor legale, făcându-se şi aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe civile, în termen legal, a declarat apel pârâta SN L.O. SA Tg Jiu, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
La data de 25 octombrie 2010, intimatul reclamant B.N. a formulat cerere de aderare la apel, potrivit art. 293 C. proc. civ., în sensul schimbării în parte a sentinţei civile şi a obligării pârâtei la plata sumei de 34.903 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, având în vedere criteriile prevăzute de art. 274 C. proc. civ. şi cotele procentuale convenite între autorii invenţiei cu privire la acordarea drepturilor de autor, cote care trebuiau aplicate şi referitor la cheltuielile de judecată.
Prin decizia civilă nr. 477 din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea 64/1991 republicată, brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe întreaga durată de protecţie a acestuia.
Pe întreaga perioadă de valabilitate a brevetului de invenţie, titularul are obligaţia de a plăti taxele de menţinere în vigoare a brevetului, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea 64/1991 republicată, beneficiind de un termen de graţie, potrivit art. 5 bis alin. (1) al Convenţiei de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale, în forma revizuită la Conferinţa de la Haga din 1925.
Neplata taxei legale de menţinere în vigoare a brevetului, se sancţionează cu decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet, potrivit art. 43 alin. (3) din Legea 64/1991, sancţiune care se înregistrează în Registrul Naţional al Brevetelor de Invenţie şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, titularul având la dispoziţie un termen de 6 luni de la data publicării decăderii pentru a formula la OSIM cerere pentru revalidarea brevetului.
Decăderea are ca efect pierderea drepturilor titularului de brevet, este totală şi produce efecte doar pentru viitor, cu începere de la data publicării în BOPI.
Odată ce titularul brevetului de invenţie a fost decăzut din drepturile conferite de brevet şi nu a intervenit o revalidare a acestuia, invenţia poate fi exploatată liber de terţi, care nu pot fi obligaţi la plata vreunei despăgubiri pentru folosirea acesteia.
În speţă, decăderea nu a fost publicată în BOPI, astfel că nicio terţă persoană nu poate exploata liber invenţia.
De altfel, pârâta SN L.O. SA nu are calitatea de terţ faţă de reclamanţi, între părţi fiind încheiat anterior contractul de cesiune din 14 martie 2000, cu valabilitate până la 22 ianuarie 2009, în temeiul căruia exploatările miniere care aparţineau de CN L.O. SA au utilizat invenţia s-au obligat să achite autorilor invenţiei 30% din eficienţa economică obţinută în primul an de exploatare şi 20% pentru următorii 19 ani.
Ca atare, răspunderea juridică a pârâtei este una contractuală, întemeiată pe prevederile art. 969 C. civ., convenţia părţilor fiind izvorul obligaţiilor asumate de pârâtă.
Instanţa de apel a apreciat că nu poate fi reţinută susţinerea apelantei pârâte potrivit căreia foloseşte convertizoare statice rotorice, achiziţionate de la chemata în garanţie, distincte de cele care au făcut obiectul invenţiei, întrucât este contrazisă de concluziile expertizei tehnice întocmite de expert tehnic I.M. (filele 136-140, dosar primă instanţă), precum şi de contractul de licenţă voluntară, prin care societatea chemată în garanţie obţinea dreptul de comercializare a obiectului brevetului nr. X.
De altfel, acest aspect a fost reţinut şi prin sentinţa nr. 320/2006 a Tribunalului Gorj, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului, hotărâri prin care s-a stabilit astfel: convertizoarele comercializate de SC I. SA sunt dispozitive de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat, ce fac obiectul invenţiei reclamanţilor, constatări care în prezenta cauză se impun cu putere de lucru judecat, potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ.
S-a înlăturat ca nefondată şi critica vizând nerespectarea dreptului la un proces echitabil, potrivit art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Rapoartele de expertiză tehnică şi contabilă dispuse de prima instanţă au fost depuse la dosar în termenul procedural prevăzut de art. 209 C. proc. civ., astfel că părţile au avut posibilitatea să îl observe şi să formuleze eventuale obiecţiuni, aceasta fiind şi raţiunea instituirii acestui termen procedural.
Cât priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-a reţinut că prima instanţă a făcut în mod corect aplicarea acestui text şi a redus onorariul de apărător în raport de complexitatea cauzei, curtea de apel apreciind că modalitatea convenită de autorii invenţiei cu privire la repartizarea procentuală a drepturilor băneşti rezultate din exploatarea invenţiei, concretizată în înscrisul intitulat „înţelegere între autori”, nu poate fi extinsă şi la acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul demarat pentru valorificarea acestora.
În termen legal, împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantul B.N. (acesta indicând şi încheierea de şedinţă din 7 decembrie 2010 ceea ce reprezintă încheierea de dezbateri şi de amânare a pronunţării, ce face parte integrantă din decizie instanţei de apel, astfel încât nu este necesară analizarea separată a acesteia ca obiect al recursului) şi pârâta SN L.O. SA.
Recurentul reclamant, în susţinerea recursului său, s-a prevalat de dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a învederat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, respectiv, a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, s-a arătat că textul menţionat permite judecătorilor să micşoreze onorariile apărătorilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori constată motivat că sunt nepotrivit de mari fată de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În primul rând, instanţa trebuia să-si motiveze diminuarea onorariului pentru apărător ţinând seama de onorariile minimale prevăzute în tabloul onorariilor minimale, însă, o asemenea motivare nu există.
În lipsa tabloului cu onorariile minimale (care nu la acest moment nu mai există, având în vedere principiul negocierii libere a onorariului între apărător si client), instanţa trebuia să se raporteze ori la fostele onorarii minimale, ori să aibă în vedere practica judecătorească, cu privire la onorarii, în speţe similare.
În al doilea rând, art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permite instanţei să diminueze onorariul apărătorului, numai în două cazuri, limitativ expuse prin lege, respectiv: când sunt nepotrivit de mari faţă de valoarea pricinii sau când sunt nepotrivit de mari fată de munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, dispoziţiile legale menţionate nu permiteau instanţelor de fond să procedeze la reducerea onorariului de apărător în „raport de complexitatea cauzei”, deşi complexitatea cauzei este unul dintre elementele care se au în vedere la negocierea şi stabilirea onorariului, între avocat si client.
Pe de altă parte, nu s-au aplicat unitar dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. care impuneau celor două instanţe să aprecieze cuantumul onorariului de apărător în funcţie de valoarea pricinii, motiv de recurs ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul reclamant mai arată că onorariul negociat cu apărătorul şi pe care l-a achitat, reprezenta circa 5% din drepturile de autor pe care le-au solicitat şi obţinut fiecare dintre inventatori.
Instanţele de fond au acordat integral cheltuielile de judecată reclamanţilor Ş.C. si D.G. constând în onorariul pentru apărare (reprezentând circa 5 % din valoarea despăgubirilor acordate acestora), dar a cenzurat cheltuielile pe care recurentul reclamant B.N. le-a făcut cu apărătorul, deşi erau raportate tot la valoarea pricinii şi reprezentau tot un procent de circa 5 % din despăgubirile ce i-au fost acordate.
Recurentul mai susţine că diminuarea onorariului pe care l-a achitat s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, motiv de recurs care, de asemenea, se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Textul invocat prevede: „Contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului.”
Or, prin reducerea cheltuielilor aferente apărătorului, în mod indirect, instanţele de fond şi apel au intervenit în contractul dintre apărător şi client, cenzurând onorariul pe care l-au negociat.
Pe de altă parte, ambele instanţe, procedând la reducerea onorariului pentru apărător, au acordat pârâtei SN L.O. SA, ceea ce nu a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu a existat nicio cerere a pârâtei pentru reducerea onorariului achitat de reclamantul B.N.
Recurentul învederează că hotărârile instanţelor de fond cu privire la nerespectarea onorariului apărătorului, în raport cu valoarea pricinii, în cauze similare este contrară practicii judecătoreşti, consfinţită prin hotărâri irevocabile, în care le-au fost acordate integral cheltuielile de judecată (onorariile de avocat) în funcţie de valoarea despăgubirilor pe care fiecare inventator le-a primit, chiar dacă respectivele onorarii au fost negociate la un procent de circa 10% din valoarea despăgubirilor solicitate şi acordate; în acest sens indică hotărârile judecătoreşti pe care le-a avut în vedere în sensul indicat.
Recurenta pârâtă, prin motivele sale de recurs, se prevalează de ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că decizie recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Legea 64/1991 care prevăd că brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe întreaga perioadă de protecţie a acestuia.
Se arată de recurentă că neplata taxelor legale de menţinere în vigoare a brevetului se sancţionează cu decăderea titularului din drepturile conferite de brevet, potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (3) din Legea 64/1991; or, decăderea are ca efect pierderea drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din acesta. Pe de altă parte, în perioada dintre decăderea din drepturi şi revalidarea brevetului, invenţia aparţine domeniului public şi poate fi exploatată liber de terţi.
În plus, titulara brevetului de invenţie este Întreprinderea Minieră Rovinari, iar nu recurenta SN L.O. SA Tg. Jiu, cea din urmă luând fiinţă prin H.G. nr. 103/2004, sens în care se indică instanţei de recurs observarea dispoziţiilor art. 3, 6, 7 şi 15 alin. (2) din H.G. nr. 103/2004.
Din analiza acestor texte nu rezultă că SNLO Tg. Jiu a preluat brevetele de invenţie sau soluţiile tehnice ale fostei CN L.O. SA Tg. Jiu, ci doar activul şi pasivul unor subunităţi din cadrul acesteia, precum şi litigiile în curs, conform Protocolului de predare primirea elementelor de activ şi pasiv în conformitate cu H.G. nr. 103/2004 încheiat între CN L.O. SA Tg. Jiu şi SN L.O. SA.
Instanţa de apel a motivat decizia plecând de la premisa greşită că recurenta SN L.O. SA Tg. Jiu nu este terţ faţă de prevederile contractului de cesiune nr. 3999 din 14 martie 2003, cu valabilitate până la 22 ianuarie 2009.
Or, acest considerent este eronat întrucât contractul menţionat este încheiat între Exploatarea Minieră Rovinari şi inventatori, la data când această subunitate era în componenţa CN L.O. SA Tg. Jiu, iar din anul 2004, ca efect al H.G. nr. 103/2004 a intrat în componenţa Complexului Energetic Rovinari.
În consecinţă, faţă de cele arătate, recurenta apreciază că are calitatea de terţ faţă de contractul de cesiune ca şi faţă de brevetul de invenţie RO 102590. Totodată, titulara - Întreprinderea Minieră Rovinari a fost decăzută din drepturi, astfel că invenţia poate fi exploatată liber de terţi, fără să fie obligaţi la plata vreunei despăgubiri pentru folosirea acesteia.
Pe de altă parte, decizia instanţei de apel este nelegală, deoarece s-au încălcat dispoziţiile art. 73 din Legea 64/1991 coroborat cu art. 8 din H.G. nr. 1582/2002 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 64/1991, privind determinarea cotei de profit sau a venitului obţinut de titularul unui brevet, deoarece nu a fost luat în calcul doar elementul comun, respectiv, principiul de funcţionare, astfel cum se precizează în expertiza tehnică.
Invenţia denumită „Dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat nu este folosită de SN L.O. SA Tg. Jiu, respectiv, de E. M. C. Roşia care foloseşte dispozitive asemănătoare numite convertizoare statice rotrice tip C.S.R., achiziţionate de la SC I. SA sub nr. de marcă x, conform Deciziei nr. 302238 din 23 februarie 1999 a OSIM.
Recurenta solicită instanţei de recurs a se observa că deşi se aseamănă produsele, ele sunt totuşi diferite, convertizoarele statice realizând pornirea motorului cu pierdere de energie, iar dispozitivele electronice de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat, realizând pornirea motoarelor fără pierdere de energie.
Conform opiniei expertului I.M. „CSR realizate de SC I. SA Craiova realizează acelaşi principiu de funcţionare, diferenţa dintre ele fiind tipul componentelor electronice mai noi şi mai profesionale apărute pe piaţa produselor electronice după 1989”; SC I. SA Craiova produce C.S.R. după o documentaţie proprie care are la bază inovaţia realizată de ICMET Craiova din 1986 şi precizează că reclamanţii nu au contribuit cu nimic la realizarea acestui produs.
Principiul tehnic pe care îl au în comun brevetul de invenţie şi C.S.R. - urile produse de SC I. SA Craiova era publicat în anul 1976 în manualul Acţionări electrice al prof. Dr. Ing. A.K., Ediţia a II-a din 1979, cap. 5.4 unde sunt prezentate posibilităţile tehnice de comandă şi reglare a vitezei motoarelor asincrone cu rotorul bobinat.
Societatea chemată în garanţie a obţinut de la OSIM nr. de marcă x, atribuit depozitului din 22 septembrie 1997 pentru producerea convertizoarelor statice pentru reglarea curentului rotoric, utilizat la pornirea şi reglarea turaţiei motoarelor asincrone cu rotorul bobinat cu puteri cuprinse între 200 şi 1000 KW.
Recurenta concluzionează că dacă instanţa de recurs va ţine cont de raportul de expertiză întocmit de expert I.M. şi va aprecia că produsele CSR sunt fabricate pe baza invenţiei reclamanţilor, să se aibă în vedere prevederile contractelor de achiziţie depuse la dosarul cauzei.
Referitor la expertiza contabilă întocmită de expert S.P., recurenta precizează că aceasta nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 8 din H.G. nr. 1585/2002 pentru determinarea cotei de profit sau a venitului obţinut de titularul unui brevet, prevăzut de art. 73 din Legea 64/1991, deoarece nu a luat în calcul doar elementul comun (principiul de funcţionare).
La fila 40 dosar recurs, s-a depus cerere de renunţare la judecarea recursului promovat împotriva decizie civile nr. 477 din 14 decembrie 2010 şi a încheierii de şedinţă din 7 decembrie 2010 (încheierea de dezbateri şi care face parte integrantă din decizie instanţei de apel) pretins a fi fost formulată de recurentul reclamant; în cuprinsul acestei cereri s-a susţinut că reclamantul nu mai are interes în susţinerea recursului întrucât a încheiat cu pârâta cauzei tranzacţia nr. 392/19 ianuarie 2011 prin care a recunoscut legalitatea sentinţei civile nr. 211/2010 a Tribunalului Gorj ca şi a deciziei recurate, nr. 477/2010 a Curţii de Apel Craiova, încasând de la SN L.O. SA creanţele acordate prin aceste hotărâri judecătoreşti.
Totodată, la 31 octombrie 2011 recurentul reclamant împreună cu intimaţii reclamanţi au depus întâmpinare la motivele de recurs ale pârâtei, invocând excepţia lipsei de interes a acesteia în susţinerea recursului, pe temeiul încheierii aceleiaşi tranzacţii judiciare nr. 392 din 19 ianuarie 2011.
Pe fond, s-a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat reclamanţii invocând împrejurarea că aceleaşi susţineri privitoare la lipsa calităţii lor procesuale active ca şi a lipsei calităţii procesuale pasive decurgând din decăderea titularului din drepturile conferite de brevet, dar şi din inopozabilitatea contractului nr. 3999/2000 au fost invocate şi de SC C.E.T. SA (care a preluat de la CN L.O. SA Exploatarea Minieră Jilţ prin H.G. nr. 103/2004) în recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 80/2010 a Curţii de Apel Craiova în Dosarul nr. 15626/95/2008, dar acestea nu au fost însuşite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a respins recursul prin Decizia civilă nr. 3292 din 8 aprilie 2011 (depusă la fila 64 dosar recurs); totodată, se invocă o practică judiciară constantă a instanţelor în respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi pasive prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţate în litigiile derulate între părţi pentru perioadele anterioare celei valorificate în cauza de faţă.
Şi recurenta pârâtă a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale reclamantului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
În ce priveşte cererea de renunţare la judecarea recursului, manifestare a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, Înalta Curte o va respinge, întrucât recurentul reclamant nefiind prezent la termenul de azi, nu s-a putut realiza verificarea consimţământului său în sensul renunţării la judecarea căii de atac, renunţarea fiind un act de dispoziţie procesuală pentru care este necesar consimţământul expres al recurentului; or, cererea depusă la dosar nu este însoţită de verificarea identităţii şi constatarea de către instanţă a consimţământului neviciat al titularului cererii, în sensul renunţării la judecarea căii de atac.
Pe de altă parte, având în vedere regula instituită prin dispoziţiile art. 67 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la posibilitatea părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale nu numai personal, dar şi prin mandatar, Înalta Curte, la termenul de azi, a solicitat apărătorului recurentului reclamant să precizeze dacă deţine procură specială prin care să fie împuternicit să renunţe în numele şi pe seama recurentului la judecata căii de atac, sens în care dispune art. 69 alin. (1) C. proc. civ.
Cum acesta nu a fost mandatat în acest sens, se va dispune respingerea cererii de renunţare la judecarea recursului.
Excepţia lipsei de interes a pârâtei în susţinerea recursului a fost susţinută de intimaţii reclamanţi ca urmare a încheierii între părţi a tranzacţiei judiciare nr. 392 din 19 ianuarie 2011 prin care au convenit cu privire la modalitatea de executare a celor confirmate prin decizia ce formează obiectul prezentului recurs.
Excepţia nu va putea fi primită, întrucât conformarea conduitei recurentei pârâte la decizia dată de instanţa de apel nu are semnificaţia anihilării interesului său procesual în susţinerea recursului, prin recursul de faţă invocându-se critici de nelegalitate împotriva hotărârii instanţei de apel.
O hotărâre judecătorească definitivă, conform art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (ceea ce corespunde unei decizii date în apel), poate fi învestită cu formulă executorie, astfel cum prevede art. 376 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, hotărârea definitivă poartă atributul executorialităţii, astfel că, dacă ea poate fi învestită cu formulă executorie (în vederea executării silite), în mod simetric, de la aceeaşi dată, un debitor diligent şi de bună credinţă o poate executa benevol, astfel cum s-a angajat şi recurenta pârâtă din cauză prin încheierea tranzacţiei menţionate.
În acelaşi timp, decizia instanţei de apel este obiect al recursului, astfel cum prevede art. 299 alin. (1) C. proc. civ., iar promovarea şi susţinerea lui nu este condiţionată de neexecutarea (benevolă sau silită) a hotărârii recurate.
Dimpotrivă, prin edictarea art. 311 C. proc. civ. legiuitorul admite implicit posibilitatea executării hotărârii recurate până la soluţionarea recursului, de vreme ce prin textul invocat se prevede că hotărârea casată nu are nicio putere (alin. (1)), iar actele de executare sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel (alin. (2)), în mod evident, ipoteza fiind incidentă în cazul admiterii recursului.
Recursurile formulate sunt nefondate, potrivit celor ce succed.
Recurentul reclamant, prin recursul său, a susţinut incidenţa ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Astfel cum rezultă din expozeul deciziei de faţă, se constată că instanţa de apel prin decizia recurată a respins ca nefondate ambele apeluri, atât apelul principal al pârâtei, cât şi a celui incident formulat de reclamantul B.N., prin care solicitase schimbarea sentinţei tribunalului în ce priveşte cheltuielile de judecată ce i-au fost acordate de prima instanţă prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., sens în care a dispus reducerea acestora de la 34.900 (din care 32.000 lei onorariu avocat) lei la 15.000 lei.
Prima instanţă a apreciat că stabilirea unui onorariu de avocat la nivelul sumei achitate de reclamant este disproporţionată în raport cu complexitatea cauzei şi volumul de activitate al apărătorului, acesta fiind apărătorul care l-a asistat pe reclamant şi în litigiile în care au fost reclamate remuneraţiile corespunzătoare perioadelor anterioare celei din prezenta cauză, astfel că dosarul de faţă nu a presupus altă stare de fapt şi alte probleme de drept decât cele deja dezbătute.
Faţă de aceste constatări, întrucât în apel reclamantul B.N. nu a solicitat şi, prin urmare, nu i-au fost acordate cheltuieli de judecată cu privire la care curtea de apel să fi făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa de apel nefiind învestită cu vreo cerere accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată corespunzătoare etapei procesuale a apelului.
Nici criticile susţinute din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, întrucât instanţa de apel a constatat atât legalitatea cât şi temeinicia soluţiei primei instanţe în ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., relativ la reducerea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, în partea referitoare la onorariul de avocat.
Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permit instanţelor să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori vor constata motivat, că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Instanţa de fond a făcut uz de aceste dispoziţii, ceea ce a permis instanţei de apel constatarea aplicării criteriilor legale în sensul reducerii cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant cu plata onorariului de avocat, confirmând, totodată şi temeinicia soluţiei din perspectiva proporţiei de reducere aplicate.
Aceste din urmă evaluări însă nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs care exercită exclusiv un control de legalitate pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Contrar celor susţinute de către recurent, contractul de asistenţă juridică încheiat între reclamant şi apărătorul său nu poate fi modificat ca urmare a aplicării acestei dispoziţii procedurale, contract care îşi păstrează forţa obligatorie pentru părţile lui, potrivit art. 969 C. civ. şi care pentru ceilalţi rămâne res inter alios acta aliis necque nocere, neque prodesse potest (art. 973 C. civ.).
Aşa fiind, dispoziţiile de la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat nu sunt înfrânte, deoarece aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu reprezintă o ingerinţă în mecanismul încheierii contractului dintre avocat şi clientul său, contract care îşi produce pe deplin efectele între părţile lui, având caracter executoriu în condiţiile clauzelor convenite de părţi.
Recursul formulat de pârâtă este şi el nefondat.
Recurenta pârâtă, prin motivele de recurs, a reluat criticile formulate în apel privind excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în raportul juridic dedus judecăţii, pretinzând că nu are calitatea de titular al brevetului de invenţie şi că este de terţ faţă de contractul de cesiune nr. 3999 din 14 martie 2000, cu valabilitate până la 22 ianuarie 2009, susţinând şi încălcarea dispoziţiilor art. 32 alin. (1), art. 43 alin. (3) din Legea 64/1991, referitoare la decăderea titularului din drepturile conferite de brevet; în acelaşi timp, a invocat critici şi pe fondul pretenţiilor formulate de reclamanţi.
Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost în mod legal dezlegată de instanţa de apel.
Brevetului de invenţie RO 102593 din 23 ianuarie 1989 - data depozitului naţional reglementar, a fost eliberat în favoarea fostei Întreprinderi Miniere Rovinari la data de 30 iunie 1992.
Prin reorganizarea parţială a CNL Oltenia, a fost înfiinţată societatea pârâtă, SN L.O. SA, prin H.G. nr. 103/2004 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii de producere a energiei electrice şi termice pe bază de lignit, aceasta preluând capitalul social aferent exploatărilor miniere de carieră şi subteran Motru, E. M. Mehedinţi, E. M. Roşia, E. M. Berbeşti, etc.
Invenţia în discuţie, în perioada corespunzătoare acestui litigiu (1 iulie 2007 - 22 ianuarie 2009), a fost utilizată de către Exploatarea Minieră Roşia, astfel cum au reţinut instanţele de fond şi cum reiese din probele cauzei (fila 147 dosar primă instanţă), constatare ce se impune, de altfel, şi cu puterea lucrului judecat, pe baza celor reţinute în litigiile derulate între părţi privind plata drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor pentru perioade anterioare (ex. Decizia civilă nr. 4141 din 22 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală - fila 26 dosar fond).
Pe de altă parte, în baza art. 1200 pct. 4 C. civ., instanţele anterioare au confirmat calitatea procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii prin stabilirea identităţii între pârâtă şi unitatea care utilizează invenţia şi realizează eficiența economică din exploatarea ei, sens în care sunt dispoziţiile art. 71 alin. (2) din Legea 64/1991 („unitatea care a aplicat invenţia”).
Cum unitatea care a exploatat invenţia este E. M. Roşia, fără personalitate juridică şi al cărei capital social este deţinut de recurenta pârâtă SN L.O. SA, conform art. 6 din H.G. nr. 103/2004, rezultă că în mod legal a fost confirmată în cauză, din acest punct de vedere, calitatea procesuală pasivă a pârâtei.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost susţinută de aceeaşi recurentă pârâtă, întemeindu-se şi pe calitatea sa de terţ în contractul de cesiune nr. 3999 din 14 martie 2000 încheiat între CN L.O. SA şi intimaţii reclamanţi, în calitate de inventatori, angajaţi la E. M. Rovinari.
Asupra acestei chestiuni instanţa de apel a reţinut că SN L.O. SA nu are calitatea de terţ întrucât între părţi a fost încheiat anterior contractul de cesiune din 14 martie 2000, cu valabilitate până la 22 ianuarie 2009, în temeiul căruia exploatările miniere care aparţineau de CN L.O. SA au utilizat invenţia s-au obligat să achite autorilor invenţiei 30% din eficienţa economică obţinută în primul an de exploatare şi 20% pentru următorii 19 ani.
În acest context, s-a apreciat că răspunderea juridică a pârâtei este una contractuală, întemeiată pe prevederile art. 969 C. civ., convenţia părţilor fiind izvorul obligaţiilor asumate de pârâtă.
Pe de altă parte, se impune precizarea că, potrivit aceleiaşi situaţii de fapt, s-au pronunţat anterior hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamanţi a drepturilor băneşti derivate din calitatea de inventatori, drepturi aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2005 (sentinţa civilă nr. 320 din 29 iunie 2006 a Tribunalului Gorj, Decizia civilă nr. 869/2006 a Curţii de Apel Craiova şi Decizia civilă nr. 4141/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi perioadei 1 ianuarie 2006 - 30 iunie 2007 (Sentinţa civilă nr. 185/2008 a Tribunalului Gorj, Decizia civilă nr. 174/2009 a Curţii de Apel Craiova şi Decizia civilă nr. 2551 din 27 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Prin urmare, pentru identitate de raţiune, în considerarea unei situaţii de fapt neschimbate, ca şi având în vedere garanţiile unui proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ce impune imperativul unei practici unitare în cazurile identice sau similare), în prezentul litigiu nu se poate ajunge la o altă concluzie privind calificarea şi efectele generate de contractul de cesiune nr. 3999 din 14 martie 2000, întrucât în cauza de faţă circumstanţa factuală diferită este doar perioada (1 iulie 2007 - 22 ianuarie 2009) pentru care se pretinde plata drepturilor de către inventatori decurgând din exploatarea la E. M. Roşia a invenţiei ai cărei autori sunt; se constată că şi prin decizia civilă nr. 2551 din 27 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a reţinut că recurenta pârâtă SN L.O. SA „este continuatoarea Întreprinderii Miniere Rovinari, titulara brevetului” - fila 9 decizie.
În ce priveşte efectele decăderii titularului de brevet din drepturile conferite de titlul reprezentat de brevetul potrivit art. 43 alin. (2) din Legea 64/1991 ca şi cu privire la forţa obligatorie a contractului de cesiune nr. 3999 din 14 martie 2000, intimaţii reclamanţi s-au prevalat în mod corect în cuprinsul întâmpinării formulate la motivele de recurs ale pârâtei de puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 3292 din 8 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, (fila 64 dosar recurs), decizie prin care a fost dezlegată această problemă de drept, astfel:
„În condiţiile în care valabilitatea contractului nu este afectată de cea a brevetului de invenţie, acesta prevăzând în mod expres la art. 1 pct. j că încetează fără nicio notificare la data de 22 ianuarie 2009 sau la data la care una dintre părţi notifică în scris producerea vreunui eveniment legat de exploatarea invenţiei care conduce la reducerea sau anularea profitului, iar acesta nu a fost desfiinţat în vreun fel, justifică pretenţiile reclamanţilor împotriva pârâtei, în temeiul art. 969 C. civ.”
Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi criticile formulate de recurentă privind dezlegarea dată de instanţa de apel asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii, sens în care recurenta a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 64/1991 şi art. 8 din H.G. nr. 1582/2002 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 64/1991.
Astfel, curtea de apel a observat concluziile raportului de expertiză efectuat la prima instanţă de expert I.M. coroborându-le cu cele convenite cu Exploatarea Minieră Rovinari prin contractul de licenţă voluntară, prin care societatea chemată în garanţie (SC I. SA Craiova) obţinea dreptul de fabricaţie şi comercializare a obiectului brevetului cu titlul „Dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat”.
În consecinţă, în mod legal instanţa de apel a înlăturat susţinerea pârâtei în sensul că la E. M. Roşia se folosesc convertizoare statice rotorice tip CSR, achiziţionate de la chemata în garanţie, distincte de cele care au făcut obiectul invenţiei, câtă vreme SC I. SA Craiova însăşi, le produce pe baza licenţei acordate de titularul brevetului de invenţie.
Pe de altă parte, şi asupra acestei dezlegări de fapt, în temeiul art. 1200 pct. 4 C. civ., instanţa de apel a observat cele deja statuate prin sentinţa civilă nr. 320/2006 a Tribunalului Gorj, confirmată în apel şi recurs, după cum deja s-a arătat.
Totodată, nu vor putea fi analizate nici cele susţinute de recurentă în sensul că principiul tehnic pe care îl au în comun brevetul de invenţie şi CSR - urile produse de SC I. SA Craiova era publicat încă din anul 1976 în manualul Acţionări electrice al prof. Dr. Ing. A.K., Ediţia a II-a din 1979, cap. 5.4, întrucât o atare susţinere este incompatibilă cu cererea dedusă judecăţii în pricina de faţă care nu priveşte anularea brevetului pentru lipsa caracterului de noutate a soluţiei tehnice brevetate (condiţie de brevetabilitate prevăzută de art. 7 din lege), pârâta neformulând o atare cerere în cauză şi, mai mult decât atât, această apărare este invocată pentru prima dată în recurs, contrar prevederilor art. 316 rap. la art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Nici criticile formulate cu privire la cele stabilite de expertul contabil desemnat de prima instanţă nu pot fi analizate, întrucât aspectele de netemeinicie a deciziei recurate nu pot face obiectul evaluării instanţei de recurs, nefiind o critică de nelegalitate susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea reclamantului B.N. de a se lua act de renunţarea la judecarea recursului.
Respinge excepţia lipsei de interes a pârâtei SN L.O. SA în susţinerea recursului, invocată de reclamanţii B.N., D.G. şi Ş.C.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.N. şi de pârâta SN L.O. SA, împotriva deciziei nr. 477 din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4459/2012. Civil. Ordonanţă... | ICCJ. Decizia nr. 4512/2012. Civil → |
|---|
