ICCJ. Decizia nr. 4403/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4403/2012
Dosar nr. 24079/3/2010
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, reclamanta C.I. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolul de Stat şi Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută parţială a Decretului nr. 133/1985, prin care s-a expropriat în mod abuziv terenul în suprafaţă de 185 m.p. situat în Bucureşti; revendicarea prin compararea de titluri a terenului şi obligarea pârâţilor să lase reclamantei C.I. în deplină proprietate şi posesie terenul în litigiu, iar în subsidiar, constituirea dreptului de proprietate asupra altui teren în compensare pe un alt amplasament apropiat din aceeaşi zonă şi de aceeaşi valoare; acordarea unei despăgubiri în echivalent bănesc stabilit pe bază de expertiză şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2472 din 8 aprilie 2010 Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 14 mai 2010.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 986 din 28 iunie 2010, a admis excepţia lipsei de interes a primului capăt de cerere şi a respins ca fiind lipsit de interes acest capăt de cerere.
Totodată, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, respingând acest capăt de cerere în consecinţă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că:
Lipsa folosului practic al cererii de stabilire a valabilităţii titlului statului rezidă din faptul că, pe de o parte, în măsura în care fostul proprietar are deschisă acţiunea în revendicare, valabilitatea titlului statului este analizată ca un aspect de temeinicie al acţiunii în revendicare, iar pe de altă parte, dacă fostul proprietar beneficiază de o lege specială de reparaţie, analiza valabilităţii titlului statului se va face în procedura reglementată de legea specială.
Reclamanta avea deschisă procedura specială a Legii nr. 10/2001, situaţia juridică expusă de reclamantă încadrându-se în domeniul de aplicarea al acestei legi.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, iar Curtea de Apel a reţinut următoarele.
Primul motiv de apel ce vizează greşita soluţionare a primelor două capete de cerere a fost apreciat ca neîntemeiat deoarece odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului cauzat numai în condiţiile legii de faţă, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent [art. 21 alin. (5)].
Este adevărat că prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Pentru ipoteza în care bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia unei unităţi deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
- Cel de al doilea motiv de apel a fost apreciat ca întemeiat întrucât, deşi apelanta - reclamantă a învestit instanţa şi cu două capete de cerere subsidiare, respectiv constituirea dreptului de proprietate asupra altui teren în compensare pe un alt amplasament apropiat din aceeaşi zonă şi de aceeaşi valoare şi acordarea unei despăgubiri în echivalent bănesc stabilit prin expertiză, acestea nu au fost analizate de instanţa de fond.
Ca atare, pentru a nu încălca principiul triplului grad de jurisdicţie, Curtea în temeiul dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării sentinţei, a desfiinţat în parte sentinţa şi a trimis cauza instanţei de fond pentru soluţionarea acestor capete de cerere.
S-au păstrat dispoziţiile sentinţei privind soluţionarea capetelor principale din acţiune.
Împotriva deciziei civile nr. 537A din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta C.I. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate.
Se susţine că hotărârile ambelor instanţe sunt date cu încălcarea legii, fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece în mod greşit s-a respins primul capăt de cerere ca fiind lipsit de interes, reclamanta fiind persoană îndreptăţită în calitate de succesoare în drepturi.
Se mai consideră că în mod greşit instanţele au respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, această excepţie nefiind prevăzută în normele procedurale, fiind încălcate dispoziţiile art. 21 din Constituţie, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 480 C. civ.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a criticat decizia pentru următoarele motive:
Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel, secţia a IlI-a civilă, este netemeinică şi nelegală, fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În mod greşit s-a admis apelul reclamantei C.I., s-a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi s-a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru a se soluţiona capetele de acţiune subsidiare.
Atunci când a pronunţat decizia atacată instanţa a ignorat art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Se consideră că în mod temeinic şi legal instanţa de fond a admis excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea ca atare, nefiind necesar a fi analizate şi capetele subsidiare ale acţiunii.
Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză, instanţa de apel, în mod corect a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi a trimis cauza instanţei de fond pentru soluţionarea capetelor de cerere privind constituirea dreptului de proprietate asupra altui teren în compensare, pe un alt amplasament şi acordarea unei despăgubiri în echivalent bănesc stabilit prin expertiză, capete de cerere subsidiare asupra cărora instanţa de fond nu s-a pronunţat.
Criticile recurentului-pârât Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti nu sunt fondate sub acest aspect, neputând fi primite susţinerile recurentului în sensul că nu se mai impune analiza şi acestor capete subsidiare.
Instanţa de apel era obligată să se pronunţe pe toate cererile cu care a fost învestită, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii, iar pronunţarea instanţei de fond pe excepţia lipsei de interes şi pe excepţia inadmisibilităţii a vizat capătul de cerere privind stabilirea nevalabilităţii titlului statului şi capătul de cerere privind revendicarea, nu şi celelalte două capete de cerere subsidiare, asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat.
Sub acest aspect, nu pot fi primite susţinerile acestui recurent privind eronata interpretare a dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. care reglementează ordinea de soluţionare a excepţiilor în cadrul procesului civil.
Motivele de recurs invocate de reclamant sunt nefondate. În mod just instanţa de fond a admis excepţia lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute parţiale a Decretului nr. 133/1985, considerând că reclamanta avea deschisă calea specială a Legii nr. 10/2001, iar analiza valabilităţii titlului statului se impunea a fi realizată în cadrul procedurii reglementate de această lege specială. Pe de altă parte, corect s-a statuat că această problemă, a nevalabilităţii Decretului nr. 133/1985, prin care s-a expropriat terenul în suprafaţă de 185 m.p. trebuie analizată drept un motiv de netemeinicie al acţiunii în revendicare formulată.
Motivul de recurs invocate de acelaşi reclamant ce vizează greşita respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, deoarece această excepţie nu ar fi prevăzută de normele procedurale şi ar încălca dispoziţiile art. 21 din Constituţie, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 480 C. proc. civ., nu este fondat.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, conform deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, cu privire la acţiunea întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingeri unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Faptul că actul normativ special - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă, căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
Întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Adoptarea acestei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă în speţă art. 6 din Convenţie, cu atât mai mult cu cât bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se în posesia unei unităţi deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente, se vor respinge recursurile declarate de reclamantă şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi se va menţine decizia civilă nr. 986 din 28 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în baza art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta C.I. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 537A din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4402/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4404/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
