ICCJ. Decizia nr. 4400/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4400/2012
Dosar nr. 37336/3/2009
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 23 septembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantele B.N. şi Ş.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului teren situat în Bucureşti, motivând că au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, la care nu au primit răspuns.
Prin sentinţa civilă nr. 561 din 13 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis acţiunea, a fost obligat pârâtul să emită dispoziţie prin care să acorde reclamantei B.N. despăgubiri conform art. 11 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 pentru terenul în suprafaţă de 100 m.p. situat în Bucureşti, şi să restituie în natură reclamantei Ş.E. terenul în suprafaţă de 200 m.p. situat la aceeaşi adresă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin notificare, P.A. şi P.I. au solicitat în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 300 m.p. situat în Bucureşti, şi că prin certificatele de moştenitor nr. A şi nr. B din 12 octombrie 2007 reclamanta Ş.E. a făcut dovada calităţii sale de moştenitor.
A mai reţinut instanţa că, prin notificarea din 13 februarie 2002, reclamanta B.N. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 100 m.p. situat în Bucureşti, în calitate de moştenitoare a defunctei B.A.
Instanţa de fond a apreciat că ambele reclamante au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin depunerea la dosar a certificatelor de moştenitor.
S-a mai avut în vedere la pronunţarea acestei hotărâri că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, din 24 mai 1971, C.O.E. a vândut numiţilor B.M. şi B.A. imobilul situat în Bucureşti, compus din apartament şi teren în suprafaţă de 100 m.p. din totalul de 300 m.p., iar prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat, din 24 mai 1971 autorii reclamantei Ş.E. au cumpărat la aceeaşi adresă apartamentul şi cota indiviză de teren de 200 m.p.
Imobilul a fost trecut în proprietatea statului în urma exproprierii, măsura exproprierii fiind abuzivă, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Din raportul întocmit de către Primăria Municipiului Bucureşti s-a reţinut că terenul este liber de construcţii, aspect ce a rezultat şi din planul de amplasare şi delimitare.
Faţă de împrejurarea că pârâta nu a răspuns la notificările formulate în termenul legal prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a apreciat că instanţa este competentă de a soluţiona pe fond pretenţiile rezultate din respectivele notificări.
Referitor la reclamanta B.N., s-a reţinut că, prin notificarea formulată, a solicitat despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 100 m.p. şi nu restituirea în natură, astfel încât au fost avute în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta B.N. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În apelul său, reclamanta B.N., a solicitat modificarea sentinţei în sensul obligării pârâtei de a emite dispoziţie prin care să se dispună restituirea în natură a suprafeţei de 100 m.p.
Prin motivele de apel, apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a arătat că sentinţa civilă atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât instanţa de fond a analizat în mod greşit probatoriul administrat şi a interpretat greşit dispoziţiile art. 21-25 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 72A din 10 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a civilă, şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelurile, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Notificarea formulată de reclamanta B.N. relevă cu evidenţă faptul că acesta a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul terenul în suprafaţă de 100 m.p.
Este adevărat că potrivit planului de amplasament şi raportului întocmit de Primăria Municipiului Bucureşti, terenul în suprafaţă de 100 m.p. (spatele curţii) este liber de construcţii, însă manifestarea expresă de voinţă a reclamantei din cuprinsul notificării este importantă şi în mod corect a fost avută în vedere de prima instanţă.
Instanţa de apel a apreciat nefondate criticile pârâtului. Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra notificării persoanei îndreptăţite.
Termenul de 60 de zile este unul imperativ, iar interpretarea dispoziţiilor legale în această materie a fost făcută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanţe.
Cum probele pot fi administrate şi în faţa instanţei, în mod corect, Tribunalul, pe baza materialului probator administrat în cauză, a analizat dacă imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, dacă reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate, dacă s-a formulat notificare în termen legal, reţinând în mod just că aceste condiţii sunt îndeplinite.
Reclamantele au făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, fiind îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea acestora.
Curtea a constatat, din raportul de expertiză efectuat în apel, că terenul în suprafaţă de 300 m.p. din sector 1, teren viran împrejmuit pe toate laturile, este liber şi nu are prevăzute investiţii în programul de locuinţe aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti. Acestea este afectat de un canal subteran care face legătura cu râul Argeş şi care are pe teren o gură de canal reprezentată pe planul topografic, dar care nu se regăseşte pe documentele cartografice deţinute de Direcţia Cadastru, unde nu este poziţionat canalul subteran care trece prin zonă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta B.N. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Recurenta reclamantă invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, în susţinerea căruia arată că soluţia, în ceea ce o priveşte este dată cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care consacră principiul restituirii în natură, precum şi a prevederilor alin. (2) al aceluiaşi articol, care nu permit dreptul de opţiune pentru măsuri reparatorii în echivalent, în situaţia în care restituirea în natură este posibilă. Se mai susţine încălcarea prevederilor art. 1 alin. (2) din aceeaşi lege, potrivit cărora măsurile reparatorii în echivalent se stabilesc numai în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă.
Recurenta reclamantă susţine că terenul în suprafaţă de 100 m.p. pentru care instanţele i-au stabilit dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, face corp comun cu terenul de 200 m.p. restituit în natură celeilalte reclamante (care este nepoata sa) şi poate fi restituit în natură, deoarece nu este afectat de reţele subterane sau aeriene. Canalul care face legătura cu râul Argeş şi gura de canal existentă pe teren sunt dezafectate, nu figurează în documentele deţinute de Direcţia de cadastru din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, astfel încât nu pot împiedica restituirea în natură.
Recurentul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susţine că instanţa a dispus restituirea în natură a terenului, fără a-i clarifica situaţia juridică, în sensul de a se stabili dacă este liber.
În raport de prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece are destinaţia de spaţiu verde.
Instanţa ar fi trebuit să clarifice situaţia juridică a terenului în conformitate cu prevederile art. 10.1 şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. De asemenea, trebuia să se stabilească apartenenţa la domeniul public sau privat.
Recurentul mai arată că existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituţiilor care le administrează. Faţă de amplasamentul acestor utilităţi, care servesc normalei folosinţe a locuinţei care ocupă parţial terenul, dar şi de construcţiile vecine care deservesc comunitatea locală, nu se puteau reţine în mod justificat că acest teren este liber şi poate fi restituit în natură.
Recurentul pârât consideră că legea nu stabileşte o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează şi nu acordă preferabilitate despăgubirii sau compensării cu alte bunuri sau servicii. Sintagma „bun disponibil"; nu este echivalentă cu teren liber de construcţii, ci reprezintă o noţiune complexă şi anume faptul că bunul în cauză este necesar comunităţii.
Examinând decizia recurată, Înalta Curte consideră fondat recursul declarat de reclamanta B.N., pentru următoarele considerente:
Reţinând că manifestarea expresă de voinţă a reclamantei din cuprinsul notificării, în sensul acordării măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 100 m.p., acţionează ca un obstacol în calea restituirii în natură a imobilului, chiar dacă această formă de reparaţie ar fi posibilă, instanţa de apel a omis să aibă în vedere împrejurarea că principiul instituit de legea reparatorie este acela al restituirii în natură, măsurile reparatorii în echivalent fiind reglementate ca alternative pentru situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă.
Principiul amintit, conţinut în art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este completat de o altă regulă, stabilită prin art. 7 alin. (2) din aceeaşi lege, text potrivit căruia: „Dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege";.
Potrivit art. 7.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007: ,,Norma prevăzută la alin. (1) al art. 7 din lege consacră principiul restituirii în natură şi numai acolo unde această măsură nu este posibilă urmează să se acorde alte măsuri reparatorii prevăzute de lege (...)”.
În raport de aceste prevederi ale legii speciale şi ale normelor sale de aplicare, unitatea notificată, sau, în cazul de faţă, instanţa învestită cu contestaţia privind refuzul soluţionării notificării, nu poate respinge de plano cererea de restituire în natură, pentru simplul motiv că prin notificare s-a solicitat o formă de reparaţie alternativă.
Soluţionând în acest mod cererea de restituire formulată de recurenta reclamantă, cu nesocotirea dispoziţiilor legale anterior enunţate, instanţa nu a lămurit situaţia de fapt a terenului de 100 m.p. solicitat a fi restituit în natură de către reclamanta B.N. şi nu a analizat pe fond motivele de apel ale reclamantei vizând această cerere, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea în natură a terenului respectiv, motiv pentru care, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (5) şi art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va casa în parte decizia recurată şi va trimite spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, apelul declarat de reclamanta B.N. împotriva sentinţei nr. 561 din 13 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, menţinând soluţia de respingere a apelului declarat de Municipiul Bucureşti.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, care, în raport de conţinutul criticilor, vizează exclusiv soluţia de restituire în natură a terenului de 200 m.p. către reclamanta Ş.E., Înalta Curte urmează a-l respinge.
Majoritatea criticilor invocate în recurs se referă la situaţia de fapt şi nu au format obiectul apelului.
În apel, pârâtul a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul neepuizării fazei administrative prealabile, a lipsei actelor doveditoare privind dreptul de proprietate şi calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la restituire, iar la pct. 3 din motivarea apelului s-a susţinut, fără a se dezvolta această idee, că „instanţa de judecată dispune restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica situaţia juridică a acestuia, în sensul de a se stabili dacă acest imobil este liber şi poate fi restituit în natură";.
În continuarea motivului de apel de la pct. 3, apelantul pârât a arătat că „motivarea instanţei de judecată în sensul că se impune restituirea în natură deoarece din probele administrate pe parcursul litigiului rezultă că imobilul este liber nu poate fi interpretată decât ca superficială, în condiţiile în care aceste aspecte nu rezultă cu claritate dintr-o adresă emisă de societatea vânzătoare în calitate de mandatară a instituţiei noastre în raport de concluziile unui raport de expertiză construcţii care să identifice efectiv imobilul";. Acest ultim argument este străin de obiectul prezentei cauze, care nu vizează o construcţie vândută, pentru a se pune problema necesităţi administrării probei cu expertiza construcţii sau a probei cu înscrisuri emise de o eventuală societate vânzătoare.
Cu privire la critica referitoare la nelămurirea situaţiei juridice a imobilului, instanţa de apel a reţinut, pe baza examinării probelor administrate, inclusiv expertiza efectuată în apel, că terenul restituit de prima instanţă, în natură, reclamantei Ş.E., este liber şi poate fi restituit în această modalitate.
În acest context, criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, faptul că terenul ar avea destinaţia de spaţiu verde şi că astfel nu ar putea fi restituit în natură şi cea privind nelămurirea apartenenţei la domeniul public sau privat, reprezintă critici noi invocate omisso medio direct în recurs şi care nu pot fi analizate de Înalta Curte.
În ceea ce priveşte nelămurirea situaţiei juridice a terenului în conformitate cu prevederile art. 10.1 şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că, în privinţa terenului restituit în natură reclamantei Ş.E., instanţa a clarificat situaţia juridică, stabilind că acesta poate fi restituit în natură.
Susţinerea recurentului pârât, în sensul că existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituţiilor care le administrează, are în vedere greşita stabilire a situaţiei de fapt. Împrejurarea că situaţia de fapt este alta decât cea reţinută de instanţă ar fi trebuit dovedită de recurent prin propunerea şi administrarea de probe în faza apelului. Nu rezultă din actele dosarului că recurentul pârât ar fi solicitat administrarea de probe care să tindă la stabilirea altei situaţii de fapt decât cea rezultând din probele existente.
În această fază procesuală, instanţa de recurs poate fi învestită doar cu critici de nelegalitate subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să valorifice probele administrate, cu consecinţa stabilirii caracterului liber şi, deci, restituibil în natură, a terenului de 200 m.p. către reclamanta Ş.E., nu poate constitui obiect al unei critici de nelegalitate, ci un aspect de netemeinicie, care scapă cenzurii instanţei de recurs.
Nu poate fi avută în vedere nici critica privind existenţa pe terenul restituit reclamantei Ş.E. a unor utilităţi care servesc normalei folosinţe a locuinţei care ocupă parţial terenul şi a construcţiilor vecine. Recurentul nu arată despre ce utilităţi este vorba. Pe de altă parte, o asemenea susţinere este străină de cauză, în condiţiile în care pe terenul restituit în natură nu este există construcţii.
În afara obiectului prezentei pricini sunt şi consideraţiile teoretice ale recurentului pârât raportate la inexistenţa unei ierarhii între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care legea le reglementează şi, respectiv susţinerile privind sintagma „bun disponibil";. În speţă, prin decizia recurată, nu s-a dispus acordarea de bunuri disponibile în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, pentru a se justifica examinarea de către instanţa de recurs a modului de interpretare şi aplicare a legii în această materie.
În raport de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât Municipiul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta B.N. împotriva deciziei civile nr. 72A din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a civilă, şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează în parte decizia recurată şi trimite spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, apelul declarat de reclamanta B.N. împotriva sentinţei nr. 561 din 13 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4399/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4401/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
