ICCJ. Decizia nr. 4406/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4406/2012
Dosar nr. 71/30/2010
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 7 ianuarie 2010, reclamantul N.U. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând să constate caracterul politic al condamnării sale, precum şi a autorilor săi, N.V. - mamă, decedată în anul 2005, N.A. - tată, decedat în anul 1993; să dispună obligarea Statului Român la plata despăgubirilor materiale şi morale în cuantum de 1.000.000 euro pentru reclamant şi fiecare dintre antecesorii săi; să se dispună obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor materiale şi morale în cuantum de 3.000.000 euro, ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că, la data de 18 iunie 1951, împreună cu părinţii şi bunicii materni, au fost obligaţi să plece din casele lor, fiind deportaţi din localitatea T.M. judeţul Caraş-Severin, în Câmpia Bărăganului, localitatea S. În urma lor, a rămas o întreagă gospodărie, respectiv casa mobilată, grădina cultivată, animale, pasări, unelte de agricultură, hectare de pământ cu recolta de pe el, ei luând doar câteva lucruri.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009. Prin sentinţa civilă nr. 3113 PI din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul N.U. împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice; a obligat pârâtul să plătească reclamantului N.U. suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale, şi a respins, în rest, acţiunea, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere că reclamantul N.U. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, fiind deportat împreună cu părinţii săi în localitatea G., judeţ Ialomiţa, dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele menţionate în cererea introductivă.
Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât şi, după decesul acestor persoane, soţului sau descendenţilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv.
Vorbind de „descendenţi"; iar nu de „moştenitori";, rezultă că legea enunţată nu cere ca urmaşii persoanelor decedate să fi acceptat moştenirea autorului lor; prin urmare, nu le condiţionează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moştenitor acceptant, deoarece, atunci când a înţeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menţionat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moştenitor";, cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior.
S-a reţinut că inadmisibilitatea acţiunii, ca o excepţie invocată de către pârât prin întâmpinare, este neîntemeiată şi a respins-o pentru următoarele argumente: măsura deportării în Bărăgan luată faţă de reclamant şi părinţii acestuia se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speţă, nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât şi pentru despăgubiri materiale, constând în contravaloarea bunurilor mobile pretins confiscate urmare a deportării.
Printre criteriile generale în încercarea de a cuantifica prejudiciile morale s-au reţinut cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă, îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecinţele negative suferite de reclamant şi părinţii săi pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie), intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (instanţa având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropiaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă).
S-au avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiţionarul şi/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decret-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999. În speţă, reclamantul şi părinţii săi au beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative.
În ceea ce priveşte daunele materiale, Tribunalul a observat din lecturarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 că legiuitorul a înţeles să coreleze aceste dispoziţii cu o altă lege specială cu caracter reparator, cea cu nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive, se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
Cum însă domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor”, Tribunalul a conchis că legiuitorul a vizat aceeaşi sferă de incidenţă cu cea actului normativ la care face trimitere. Adică, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanţele trebuie să interpreteze dispoziţiile art. 2 în corelaţie cu cele ale art. 6 din Legea nr. 10/2001 care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidenţa acestui act normativ, şi, pe cale de consecinţă, să retrocedeze numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 (nu şi a altei legi reparatorii speciale, cum ar fi Legea nr. 18/1991, nemenţionată însă de legiuitor), sub rezerva îndeplinirii şi a celorlalte cerinţe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive şi să nu se fi obţinut deja, în condiţiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent).
Este adevărat că alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 10/2001 se referă şi la utilaje şi instalaţii, dar condiţionează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum şi de existenţa lor în natură la data formulării cererii de restituire, concluzie ce se desprinde din alin. (3) al aceluiaşi text de lege (şi care spune că „În situaţia prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziţia unităţii deţinătoare.), singura excepţie de la această regulă constituind evidenţierea lor în patrimoniul unor societăţi comerciale.
Prin raportare la argumentele mai sus enunţate, s-a exclus incidenţa în cauză a măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, astfel că, prima instanţă a respins, în rest, ca neîntemeiată, acţiunea precizată a reclamantului.
Faţă de cele menţionate, Tribunalul a apreciat că suma de 20.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral încercat de reclamant şi de autorii săi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, pârâtul, solicitând schimbarea ei în parte, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată, invocând în principal, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, pentru aceleaşi motive arătate la prima instanţă, şi pe care instanţa de apel nu le va mai relua, în subsidiar, a arătat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009, iar aceste prevederi au rămas fără efecte juridice începând cu data de 31 decembrie 2010, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea acestora.
Prin decizia nr. 883 din 17 mai 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă"; la acordarea despăgubirilor morale (hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei";.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului.
Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
În critici se arată că:
- Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură reparaţiile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999;
- atât condamnările cât şi măsurile administrative au avut caracter politic, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, vizează persoane care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar, care au suferit prejudicii materiale şi morale;
În ce priveşte daunele materiale se arată că în situaţia bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare acestea sunt menţionate în hotărârea de condamnare, în timp ce, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, preluarea bunurilor s-a realizat fără vreo formă şi fără despăgubiri, iar persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative beneficiază de despăgubiri pentru bunurile confiscate, cu excepţia bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005;
- în privinţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 arată că nu poate fi aplicabilă din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează exercitarea drepturilor fără nicio discriminare bazată pe sex, rasă ş.a., a art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la proprietate;
- aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale este asimilabilă intervenţiei legislativului în timpul procesului şi creează premisele unei discriminări între persoane care deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice beneficiază de un tratament juridic diferit;
- prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a creat o bază suficientă în dreptul intern pentru a se spera în mod legitim la acordarea despăgubirilor;
- efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 vizează situaţii juridice viitoare, după declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legale de la data introducerii acţiunii, în acest sens fiind art. 147 alin. (4) din Constituţie;
- aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale ar fi de natură a se încălca pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi, în respectarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, trebuie să se dea prioritate reglementărilor internaţionale în faţa normelor interne;
- s-au mai formulat critici şi cu privire la cuantumul daunelor.
Recursul nu este fondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a fi încadrabilă ipotezelor pe care aceste motive le reglementează: instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, respectiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Sub aspectul criticilor încadrabile în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei Decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii art. citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul N.U. împotriva deciziei civile nr. 883 din 17 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4405/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4407/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
