ICCJ. Decizia nr. 4404/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4404/2012

Dosar nr. 3480/2/2011

Şedinţa publică din 14 iunie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 decembrie 2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, SC A. SA şi O.R., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din apartamentul situat în Bucureşti, şi cota indiviza de 0,66% din părţile şi dependinţele comune, împreună cu dreptul de folosinţă pe durata existenţei clădirii asupra cotei de 0,66% din teren şi totodată, să dispună obligarea reclamantului la plata către stat a sumei de 41.363 lei (echivalentul în valoare actualizată în RON) primită cu titlu de despăgubiri la data de 16 august 2003.

La data de 21 februarie 2007, pârâta O.R. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat plata sumei de 42.554,09 RON, reprezentând contravaloare îmbunătăţiri necesare şi utile şi recunoaşterea unui drept de retenţie asupra imobilului.

La aceeaşi dată, pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie, prin care a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 42.554,09 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile pe care le-a efectuat în imobilul ce face obiectul revendicării. Cererea de chemare în garanţie a fost motivată în acelaşi mod cu cererea reconvenţională.

Prin sentinţa civilă nr. 3206 din 23 aprilie 2007, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant pe capătul 2 de cerere, a anulat capătul 2 de cerere - obligaţia de a face, pentru lipsa calităţii de reprezentant, a respins excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe cererea în revendicare a pârâtelor SC A. SA şi O.R., a respins acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu aceste pârâte pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare îndreptate împotriva pârâtului Municipiului Bucureşti, prin Primar General, a respins acţiunea în revendicare a reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, ca inadmisibilă, a respins cererea de chemare în garanţie a pârâtei O.R. în contradictoriu cu pârâtul chemat în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca rămasă fără obiect, a disjuns cererea reconvenţională şi a dispus formarea unui nou dosar distinct, acordând termen pentru continuarea judecăţii cererii reconvenţionale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul C.C.

Prin decizia civilă nr. 1389A din 13 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat şi a luat act că intimata pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, la data de 30 ianuarie 2008 a declarat recurs reclamantul C.C.

Prin decizia civilă nr. 779 din 15 mai 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a anulat sentinţa apelată, trimiţând cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, în calitate de primă instanţă.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a apreciat, în virtutea principiului general de calificare corectă şi a rolului activ al magistratului, prevăzut de art. 129 alin. final C. proc. civ., că, în cauză, calificarea corectă legală a cererii este de acţiune în revendicare întemeiată pe Legea nr. 10/2001, promovată ca urmare a nesoluţionării notificării în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, apreciere realizată în baza verificării conţinutului cererii de chemare în judecată, dar şi a celorlalte precizări, pe care le-a coroborat.

Cauza a fost înregistrată la data de 21 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

La data de 22 septembrie 2008, reclamantul şi-a precizat cererea, arătând că înţelege să se judece în contradictoriu cu pârâţii menţionaţi în acţiunea introductivă de instanţă, respectiv Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, S.C. A. S.A. şi O.R. Temeiul de drept al acţiunii îndreptate împotriva primilor doi pârâţi este Legea nr. 10/2001 şi, în special, ca temei de drept procedural, art. 25 şi art. 26 din acest act normativ, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite. De asemenea, a arătat că temeiul de drept al acţiunii îndreptate împotriva pârâtei O.R. rămâne art. 480 C. civ.

La termenul din 28 octombrie 2008, pârâta a depus din nou o cerere de chemare în garanţie, identică în conţinut cu cea formulată la 21 februarie 2007, îndreptată de data aceasta însă atât împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi împotriva Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.

La termenul din 09 decembrie 2008, reclamantul a precizat verbal că a chemat în judecată Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând obligarea acestuia să îi restituie în natură imobilul, iar Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 480 C. civ., solicitând revendicare prin comparare de titluri. Instanţa nu a luat act de această precizare, care nu îndeplineşte condiţiile generale ale unei cereri, prevăzute de art. 82 C. proc. civ. şi, mai mult decât atât, nu corespunde cu cererea astfel cum a fost modificată la 22 septembrie 2008, sub aspectul cadrului procesual pasiv.

La termenul din 03 februarie 2009 a formulat cerere de intervenţie în interes propriu C.A., căreia i-a fost transmis dreptul de proprietate - litigios, asupra imobilului care face obiectul acţiunii, printr-o convenţie încheiată la 12 februarie 2007. La termenul din 17 martie 2009, instanţa a luat act de transmiterea calităţii procesuale active.

La acelaşi termen, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru îmbunătăţirile solicitate de O.R. prin cererea de chemare în garanţie, cu motivarea că dispoziţiile Legii nr. 1/2009 sunt de aplicabilitate imediată.

Prin sentinţa civilă nr. 896 din 23 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta O.R., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă (Municipiul Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice).

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Aşa cum rezultă din adresele aflate la dosarul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, apartamentul situat în Bucureşti, a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 şi a deciziei nr. 1932/1978, cu plată, de la C.C.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că numitul C.C. a formulat notificare în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în natură şi acesta nu este înstrăinat către chiriaşi, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Ulterior, prin convenţia încheiată cu reclamanta C.A., acesta a vândut dreptul de proprietate litigios asupra imobilului respectiv.

Din interpretarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, este de reţinut că scopul şi raţiunea acesteia nu poate fi decât acela de a acorda măsuri reparatorii foştilor proprietari, ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989. În acest sens, în art. 3 din lege, legiuitorul a definit persoanele îndreptăţite la acestea, categoriile respective fiind enumerate limitativ, restrictiv, prevăzându-se că sunt îndreptăţite persoanele fizice, proprietare la data preluării în mod abuziv a imobilului. Singura excepţie este cea prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că de ea beneficiază şi moştenitorii persoanei fizice îndreptăţite, prin succesiune legală sau testamentară. Aşadar, reclamanta, dacă se consideră a fi un succesor cu titlu particular al imobilului în litigiu, în temeiul contractului de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase, nu se poate considera persoană îndreptăţită în condiţiile şi în sensul Legii nr. 10/2001, pentru a putea solicita restituirea în natură a imobilului.

Împotriva acestei hotărâi judecătoreşti, la data de 30 iunie 2009 a declarat apel reclamanta, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, la 09 octombrie 2009.

În motivarea cererii sale, apelanta reclamantă a arătat că în mod greşit Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin aplicarea eronată în speţă a normelor art. l pct. 14 din Legea nr. 1/2009, lege adoptată şi intrată în vigoare ulterior depunerii cererii de chemare în garanţie.

Tribunalul a considerat greşit că ar fi de imediată aplicare textul mai sus menţionat, care conţine o normă de drept material, substanţial şi nicidecum procedural, deci nu constituie o excepţie de la principiul neretroactivităţii legii civile.

Prin soluţia criticată, Tribunalul a încălcat normele art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi pe cele ale art. 1 C. civ.

Că, în mod greşit Tribunalul a respins acţiunea principală, cu motivarea că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Această soluţie este contrară legii, dar şi încheierii de şedinţă de la termenul din 17 martie 2009, prin care Tribunalul a luat act de transmiterea calităţii procesuale active între reclamantul C.C. şi C.A.

Tribunalul, dacă ar fi apreciat că apelanta nu se poate valabil substitui reclamantului, preluând dreptul său litigios şi obligaţiile aferente, urma să pună în discuţie lipsa calităţii sale procesuale active şi, ca urmare, să respingă cererea sa de a fi introdusă în cauză (asupra cererii de intervenţie în interes propriu Tribunalul nu s-a pronunţat).

Deşi Tribunalul a respins ca neîntemeiată acţiunea, în realitate justificarea este lipsa calităţii sale de persoană îndreptăţită, ceea ce, dacă ar fi real, ar determina şi lipsa calităţii procesuale active (art. 109 C. proc. civ.), excepţie cu o dublă natură - procedurală şi de fond.

Tribunalul şi-a motivat sentinţa prin invocarea lipsei calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la restituire, chestiune pe care nu a pus-o în discuţia părţilor, omisiune prin care a încălcat principiile contradictorialităţii, oralităţii, dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil [art. 85, art. 127 C. proc. civ., art. 24, art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului].

Pe de altă parte, Tribunalul a realizat o greşită interpretare a normei conţinute în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că persoana care dobândeşte, de la proprietarul iniţial al imobilului preluat abuziv de Statul Român, un drept litigios pretins în justiţie în temeiul Legii nr. 10/2001 nu are calitatea de a obţine acest drept, pentru că nu se încadrează într-una din categoriile enunţate în textul legal amintit.

Transmisiunea de drepturi patrimoniale litigioase este o înstrăinare (în speţă, cu titlu oneros) permisă de lege.

Efectul ei principal este chiar transmiterea dreptului dedus judecăţii terţului dobânditor, ca în orice convenţie sinalagmatică, bilaterală.

Consecinţa este aceea că terţul dobânditor se substituie în tot, cu drepturi şi obligaţii, în persoana autorului său.

Legea specială a cărei incidenţă a fost invocată în motivarea hotărârii apelate, Legea nr. 10/2001, nu a interzis în niciuna dintre variantele ei înstrăinarea de către persoanele îndreptăţite a dreptului litigios - dreptul de proprietate asupra imobilelor care intră sub incidenţa acestei legi.

Prin urmare, Tribunalul a adăugat la lege, impunând o restrângere a dreptului de dispoziţie al autorului său, reclamantul C.C., care nu este nici prevăzută în lege, nu este nici necesară într-o societate democratică şi atinge însăşi substanţa dreptului, fiind profund discriminatorie, ceea ce constituie o încălcare a normelor imperative conţinute în art. 53 şi în art. 124 din Constituţia României.

La termenul din 12 noiembrie 2009, intimata pârâtă O.R. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, în esenţă, pentru următoarele considerente:

Prima instanţă, prin pronunţarea hotărârii apelate, nu a încălcat sub nicio formă şi în niciun moment, principiile contradictorialităţii, oralităţii etc., şi nici nu trebuia, din punct de vedere procedural, să pună în discuţie lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, cum eronat se susţine în motivele apelului, întrucât calitatea de persoană îndreptăţită, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, se apreciază pe fondul cauzei şi nicidecum pe cale de excepţie. Dimpotrivă, instanţa a respectat principiul disponibilităţii, luând act de cesiunea de drepturi litigioase în conformitate cu voinţa reală a părţii.

Legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, defineşte în mod concret persoanele îndreptăţite, acestea fiind enumerate limitativ în art. 3 alin. (1), neputându-se face nicio derogare de la prevederile acestei legi în vigoare. De asemenea, şi jurisprudenţa este unanimă în a nu face excepţii de la categoriile, expres prevăzute în lege, de persoane îndreptăţite (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate Intelectuală, decizia din 15 ianuarie 2008).

Prin decizia civilă nr. 637A din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent în forma despăgubirilor băneşti şi care se vor calcula conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, menţinând totodată celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a apreciat, cu privire la primul motiv de apel, că este lipsit de interes, în condiţiile în care se critică modul de soluţionare a unei cereri incidentale formulate de partea adversă (intimata pârâtă O.R.) care nu influenţează în niciun fel judecarea cererii principale formulată de apelanta reclamantă.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, Curtea a apreciat că în analiza legalităţii şi temeiniciei acestuia trebuie făcută o precizare legată de temeiul de drept al acţiunii cu care a fost învestit Tribunalul în rejudecare.

Aşa cum s-a statuat prin decizia de casare nr. 779 din 15 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, cererea principală formulată de reclamantul C.C. a fost calificată drept o revendicare în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta însemnând, în conformitate cu dispoziţiile obligatorii (potrivit art. 329 C. proc. civ.) ale deciziei XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, că instanţa civilă, în speţă tribunalul, în a cărei rază teritorială se află unitatea deţinătoare (sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării [conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] este competentă să judece atât contestaţia împotriva deciziei sau dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare, cât şi să soluţioneze notificarea pe fond, în ipoteza în care instituţia obligată prin lege să o rezolve nu face acest lucru. Evident, în considerarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi având în vedere şi cele statuate de instanţa supremă în decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii, anterior menţionată, Curtea a constatat că instanţa de fond trebuia să soluţioneze cauza în strictă conformitate cu dispoziţiile şi principiile Legii nr. 10/2001. Pe cale de consecinţă, reprecizarea temeiului juridic al acţiunii de către reclamant în faţa instanţei de rejudecare apare ca fiind inoperantă din punct de vedere al efectelor juridice, faţă de prevederile imperative ale art. 315 C. proc. civ. (care statuează principiul obligativităţii deciziilor date de instanţa de recurs cu privire la problemele de drept elucidate, precum şi cu privire la necesitatea administrării unor probe) şi faţă de cele stabilite de instanţa de recurs prin decizia civilă nr. 779/2008 a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin sentinţa apelată, cererea de retrocedare a imobilului a fost respinsă ca nefondată pe motivul că, deşi în temeiul contractului de cesiune de drepturi litigioase a operat transmisiunea calităţii procesuale active de la reclamantul cedent C.C. la apelanta - cesionară C.A., totuşi aceasta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că Legea nr. 10/2001 în art. 3 şi art. 4 prevede posibilitatea acordării măsurilor reparatorii foştilor proprietari (persoane fizice) ai imobilelor la data preluării abuzive şi moştenitorilor acestora legali sau testamentari, cât şi succesibililor care nu au acceptat succesiunea autorului lor, după data de 06 martie 1945 (cu condiţia depunerii în termen a notificării care, în temeiul legii valorează acceptarea moştenirii în limita bunurilor a căror restituire se solicită), dar nu interzice în niciun fel transmiterea dreptului de proprietate revendicat către alte persoane.

Recunoscând acest drept în patrimoniul fostului proprietar, în condiţiile în care imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 (fără a exista dovada plăţii concrete a despăgubirilor, deşi în decizia nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - D.G.D.A.G. - Biroul Fond Locativ se specifică că trecerea imobilului în proprietatea Statului Român se face cu plată), trebuie admis că fostul proprietar, C.C., păstrează integral dreptul de dispoziţie asupra imobilului, putând în mod liber ceda cu titlu oneros sau gratuit prin acte juridice inter vivos sau mortis causa acest drept.

Având în vedere că cesiunea dreptului de proprietate a intervenit după formularea notificării, pentru soluţionarea acesteia în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 şi în limitele în care acest act normativ prevede acordarea măsurilor reparatorii, instanţa a analizat îndeplinirea cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 2 şi 3 din Legea nr. 10/2001 (referitoare la calitatea de persoană îndreptăţită), cât şi pe cele referitoare la regularitatea depunerii notificării prevăzute de dispoziţiile art. 22 - 23 din acelaşi act normativ, în persoana cedentului (fostul proprietar).

Aşa cum rezultă din materialul probator administrat, C.C. a dobândit proprietatea apartamentului din Bucureşti, prin contractul încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, plata preţului fiind asigurată prin împrumutul luat de la Casa de Economii şi Consemnaţiuni prin contract, iar apartamentul a fost predat beneficiarului la data de 15 iulie 1971, conform procesului verbal de predare - primire încheiat la aceeaşi dată.

Imobilul a fost preluat conform Decretului nr. 223/1974, neexistând dovada că despăgubirea ar fi fost plătită în realitate, deşi decizia nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv face vorbire de evaluarea apartamentului în vederea achitării despăgubirii. Apreciind că dispoziţiile decretului sunt contrare prevederilor art. 481 C. civ. (care statuau că nimeni nu putea fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire), dispoziţiilor constituţionale, care în art. 36 prevedeau că dreptul de proprietate personală este garantat şi ocrotit de lege, cât şi dispoziţiilor internaţionale din materia drepturilor omului la care România era parte (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), instanţa a conchis că acesta nu poate constitui titlu valabil pentru trecerea imobilului în proprietatea statului, nefiind totodată respectate nici prevederile acestui decret referitor la plata despăgubirii.

Constatând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 (imobilul fiind preluat abuziv) şi apreciind ca îndeplinite celelalte cerinţe legale, în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost dovedit, iar notificarea a fost depusă în termen, în condiţii de regularitate procedurală, prin executor judecătoresc [conform prevederilor art. 22 alin. (3), (4), (5) din Legea nr. 10/2001], Curtea a considerat că reclamantul C.C. are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.

Prin contractul de cesiune intervenit între reclamantul - cedent şi apelanta - cesionară, toate drepturile acestuia care decurg din notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 se transmit acesteia, constituind temeiul pentru care retrocedarea (indiferent de forma de realizare: în natură sau prin echivalent) imobilului preluat abuziv se va face în persoana apelantei cesionare.

Apelanta C.A. apare ca fiind continuatoarea personalităţii autorului sau în ceea ce priveşte imobilul a cărui retrocedare se cere şi toate drepturile născute în legătură cu acesta, în special cele rezultate din demararea procedurilor legale de recuperarea a proprietăţii pierdute.

Concluzionând, apelanta C.A., în calitate de succesor cu titlu particular (cesionar) al reclamantului iniţial, dobândeşte pe deplin îndreptăţirea de a fi beneficiara măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întocmai ca şi autorul său, iar faptul că legea specială recunoaşte calitatea de persoană îndreptăţită doar foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care nu interzice expres cesiunea drepturilor decurgând din notificarea depusă în mod legal.

Făcând aplicare principiului de interpretare a normelor juridice potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, instanţa de apel a considerat că prima instanţă a făcut o restrângere, nejustificată legal, a domeniului de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, prin nerecunoaşterea calităţii cesionarei de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii.

În raport de prevederile legale aplicabile în cauză (dispoziţiile Legii nr. 10/2001), Curtea a apreciat că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, astfel că devin incidente în speţă prevederile art. 26 din actul normativ sus-menţionat, în sensul că se impunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri sau servicii sau în acordarea de despăgubiri. Având în vedere că acordarea bunurilor sau serviciilor în compensare este subordonată de legiuitor unor condiţii a căror îndeplinire nu se regăseşte în speţă (existenţa efectivă a unor astfel de bunuri disponibile, în mod concret individualizate în patrimoniul pârâtei, sau posibilitatea reală a acordării unor servicii care să compenseze în mod concret, din punct de vedere valoric, imobilul nerestituibil în natură, în toate cazurile acordul persoanei îndreptăţite faţă de această modalitate de reparaţie), instanţa de control judiciar a apreciat că varianta viabilă de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent este cea a despăgubirilor, care se vor calcula de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietarilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005, cu modificările ulterioare.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General, reclamanta, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia nr. 6677 din 09 decembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta C.A.; a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel şi a respins ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut, cu privire la recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, că şi în situaţia în care fostul proprietar C.C. nu ar fi depus toate actele doveditoare odată cu notificarea formulată, recurentul - pârât, în calitate de entitate învestită, era obligat să soluţioneze notificarea, iar sancţiunea pentru nedepunerea actelor ar fi constat în respingerea notificării.

Or, în speţă, nu s-a răspuns la notificare până la data introducerii acţiunii, depăşindu-se cu mult termenul în care entitatea învestită era obligată în temeiul art. 25 raportat la art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, să se pronunţe prin decizie sau după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire a persoanei îndreptăţite.

Referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că s-a făcut pe deplin în cauză, în condiţiile în care s-a dovedit cu înscrisuri, că numitul C.C. a dobândit proprietatea apartamentului din Bucureşti, prin contractul de construire încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, plata preţului fiind asigurată prin împrumutul luat de la Casa de Economii şi Consemnaţiuni prin contract, apartamentul fiind predat beneficiarului la data de 15 iulie 1971, conform procesului verbal de predare - primire încheiat la aceeaşi dată.

Imobilul a fost preluat în proprietatea statului conform Decretului nr. 223/1974, neexistând dovada că despăgubirea pentru acesta ar fi fost plătită în realitate, proprietarului deposedat, deşi decizia nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv face vorbire de evaluarea apartamentului în vederea achitării despăgubirilor.

Fostul proprietar, numitul C.C., a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului în natură şi precizând faptul că acesta nu a fost înstrăinat către chiriaşi, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Ulterior, prin convenţia de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase, acesta a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză către numita C.A., care a devenit reclamantă în dosar prin transmiterea calităţii procesuale active, aspect necontestat de recurentul - pârât.

O altă critică formulată în recurs s-a referit la faptul că reclamantul nu a făcut dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că reclamantul nu putea să facă dovada unui fapt negativ, revenind recurentului - pârât în cauză sarcina de a proba această susţinere, respectiv existenţa unor astfel de despăgubiri.

În ceea ce priveşte recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, din prevederile legii rezultă că au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii foştii proprietari din patrimoniul cărora s-a realizat preluarea sau moştenitorii acestora, ceea ce nu este de natură să înlăture cesionarii drepturilor decurgând din notificarea depusă în mod legal, în condiţiile în care legea nu interzice în mod expres cesiunea unor asemenea drepturi.

Aşa cum a stabilit în mod corect şi instanţa de apel, făcând aplicarea principiului de interpretare a normelor juridice unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, nu este în afara legii speciale voinţa părţilor contractante materializată prin contractul de cesiune, valabil încheiat, care este un veritabil act de înstrăinare a dreptului dedus judecăţii.

Cu privire la recursul formulat de reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că este fondat, pentru considerentele ce succed:

Referitor la primul motiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel s-a pronunţat pe cererea reclamantei privind restituirea imobilului în litigiu, apreciind extrem de succint că, în raport de prevederile legale aplicabile în cauză (Legea nr. 10/2001) nu este posibilă restituirea în natură, astfel că devin incidente în speţă prevederile art. 26 din actul normativ menţionat.

Judecătorii din apel nu au arătat însă temeiurile de fapt şi de drept, pentru care imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură, astfel cum în mod expres s-a solicitat prin acţiune, aşa încât instanţa de recurs nu poate înlocui lipsa de motive.

În speţă, obligaţia de a motiva îmbracă o importanţă deosebită, în condiţiile în care referirile la caracterul reparatoriu al legii speciale - Legea nr. 10/2001, ce ar fi trebuit să constituie fundamentul juridic al soluţiei pronunţate, lipsesc cu desăvârşire.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, vizând modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie formulate de intimata - pârâtă O.R., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel a apreciat această critică din apelul reclamantei ca fiind lipsită de interes, întrucât vizează modul de soluţionare a unei cereri incidentale formulate de partea adversă.

Respingând „de plano” această critică, pentru lipsă de interes, instanţa de apel nu a analizat niciuna din susţinerile apelantei - reclamante cu privire la legea aplicabilă situaţiei juridice create, relativ la plata sumelor de bani pretinse de pârâta - chiriaşă O.R., pentru îmbunătăţirile aduse imobilului solicitat a fi restituit.

Reclamanta, în calitate de persoană îndreptăţită la restituire, are un interes real, concret şi actual în soluţionarea acestei cereri, în strânsă interdependenţă cu cererea de chemare în garanţie.

Cauza a fost reînregistrată la data de 13 aprilie 2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin decizia civilă nr. 641A din 27 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă C.A., împotriva sentinţei civile nr. 896 din 23 iunie 2009, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 27988/3/2008, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, SC A. SA şi O.R. şi cu intimatul chemat în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesule pasive a SC A. SA şi în consecinţă, s-a respins acţiunea faţă de acest pârât, pentru acest motiv.

A fost schimbată în tot sentinţa în sensul că:

S-a admis acţiunea şi s-a dispus restituirea în natură, în deplină proprietate şi posesie, reclamantului, a imobilului situat în Bucureşti, format din apartament din 3 camere şi dependinţe şi a cotei indivize de 0,66% din părţile şi dependinţele comune.

S-a dispus restituirea către reclamant a dreptului de folosinţă aferent acestui imobil menţionat, pe durata existenţei clădirii, asupra cotei de 0,66% din suprafaţa totală de 1.498,55 m.p. teren.

S-a dispus obligarea reclamantului la rambursarea sumei de 41.363 RON, actualizată cu coeficientul de actualizare, la data plăţii.

S-a desfiinţat în parte sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanţie.

A fost respinsă cererea apelantului privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:

Referitor la primul motiv de apel, Curtea a reţinut că, potrivit art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data reiterării cererii de chemare în garanţie, formulate în contradictoriu şi cu Municipiul Bucureşti, respectiv la 28 octombrie 2008, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire (pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile) revine statului sau unităţii deţinătoare.

Conform art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) (pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile) revine persoanei îndreptăţite.

Problema care s-a ridicat în cauză, dată fiind modificarea legislativă intervenită în cursul procedurii de expropriere, este aceea a aplicării legii în timp.

Astfel, la data reiterării cererii de chemare în garanţie, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri statului sau unităţii deţinătoare, în cazul în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, iar Legea nr. 1/2009 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, parag. 81). Un asemenea raţionament a fost expus de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 (pct. 4) şi poate fi avut în vedere mutatis mutandis şi în prezenta cauză.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminenţa dreptului şi noţiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerinţă a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influenţării soluţionării litigiului de către puterea judiciară, cu excepţia cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales şi alţii împotriva Franţei, hotărârea din 28 octombrie 1999).

Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenţia legislativă a corespuns unei „evidente şi imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situaţii create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenţia a fost previzibilă, era de aşteptat şi reclamanţii nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situaţia astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În acelaşi sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, (hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalităţii armelor, reţinând că „intervenţia legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.

Asemenea situaţii excepţionale nefiind incidente în cauză, în soluţionarea cauzei trebuie avută în vedere legea în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a celor doi chemaţi în garanţie, Curtea a reţinut că, prin dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 - în forma în vigoare la data reiterării cererii de chemare în garanţie - a fost reglementat cu caracter de normă specială dreptul chiriaşilor din locuinţele care au fost restituite foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, la despăgubiri pentru sporul de valoare adus locuinţei prin îmbunătăţirile necesare şi utile, motiv pentru care în astfel de situaţii este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare norma generală, în speţă, dreptul compun privind dreptul cumpărătorului de a obţine de la vânzător daune interese reprezentând sporul de valoare şi cheltuielile necesare şi utile, în cadrul obligaţiei de garanţie pentru evicţiune (art. 1.341 pct. 4 şi art. 1.350 C. civ.).

Textul art. 48 din Legea nr. 10/2001 instituie prin alin. (2) şi (3) o distincţie în privinţa sarcinii suportării despăgubirilor cuvenite chiriaşilor, dar numai în funcţie de situaţia juridică a imobilului supus restituirii. Astfel, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, obligaţia de restituire revine persoanei îndreptăţite (în sensul Legii nr. 10/2001) întrucât cheltuielile respective profită acesteia, iar pentru imobilele preluate fără titlu valabil obligaţia de restituire revine statului sau unităţii deţinătoare, ca o „compensare” a lipsei de folosinţă a bunurilor de către cei cărora le aparţineau de drept şi care, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.

Din modul de redactare a acestui text de lege, care nu indică anumite situaţii în care răspunde statul şi altele în care răspunde unitatea deţinătoare, rezultă că obligaţia celor două subiecte de drept nu este conjuctă (divizibilă). Întrucât nu s-a prevăzut expres că obligaţia este solidară, dar s-a recunoscut creditorului dreptul de a urmări pe oricare din debitori şi fără a se stabili că unul dintre ei este obligat în subsidiar, înseamnă ca din punct de vedere pasiv există o pluralitate de legături de sine-stătătoare, iar din punct de vedere activ o singura creanţă care îndreptăţeşte la plata întregului, astfel că sunt întrunite condiţiile obligaţiei în solidum.

O asemenea interpretare este confirmată chiar de dispoziţiile legale exprese cuprinse în Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 498/2003, care în art. 49.3 prevede că: „Opţiunea între cele două categorii alternative de debitori ai obligaţiei de despăgubiri aparţine creditorului obligaţiei de despăgubire”, act normativ abrogat prin H.G. nr. 250/2007, care, în forma anterioară modificării prin H.G. nr. 923/2010, în art. 48.3 cuprindea o dispoziţie identică.

Pentru aceste motive, reţinând că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi chemaţi în garanţie, precum şi faptul că, procedând astfel, a soluţionat cererea de chemare în garanţie fără a cerceta fondul acesteia, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a desfiinţat în parte sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanţie.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, Curtea a constatat că, în prealabil, este necesară clarificarea cadrului procesual sub aspectul obiectului şi al părţilor chemate în judecată.

Având în vedere ultima precizare făcută de reclamant cu îndeplinirea cerinţelor legale impuse de art. 82 C. proc. civ., respectiv cea din 22 septembrie 2008, Curtea reţine că pârâţii Municipiul Bucureşti şi SC A. SA au fost chemaţi în judecată în cadrul unei acţiuni în revendicare speciale, întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, iar cererea formulată în contradictoriu cu pârâta O.R. este una în revendicare de drept comun.

Potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanţa competentă. Calitatea procesuală pasivă presupune deci existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii, deci persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.

Aplicând această regulă de drept în cazul acţiunii întemeiate pe refuzul unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, legitimarea procesuală pasivă nu poate aparţine decât respectivei unităţi, care în speţă este Municipiul Bucureşti.

Pe cale de consecinţă, se reţine că pârâta SC A. SA nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pe de altă parte, ţinând seama de faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat necesară analizarea unor aspecte ce ţin de cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta O.R., implicit a constatat legitimarea procesuală pasivă a acesteia, pe cererea în revendicare de drept comun cu care reclamantul a învestit instanţa.

În fapt, prin notificarea trimisă pârâtului Municipiul Bucureşti la data de 03 august 2001 prin executorul judecătoresc B.E.J. B.R.B., reclamantul C.C. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti.

Această notificare nu a fost soluţionată până la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar prin decizia în interesul Legii nr. XX din 9 martie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că: „În aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate”. În aceste condiţii, instanţele sunt competente să analizeze pe fond notificarea, ceea a şi făcut tribunalul, luând în considerare şi dezlegarea acestei probleme de drept date de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca instanţă de recurs, prin decizia civilă nr. 779 din 15 mai 2008 pronunţată în Dosarul nr. 19369/300/2006.

Verificând actele care au fost depuse odată cu notificarea, Curtea a constatat, referitor la calitatea apelantei reclamante de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, că reclamantul iniţial, C.C., a dobândit în temeiul Legii nr. 9/1968 proprietatea apartamentului din Bucureşti, şi a unei cote indivize de 0,66% din părţile şi dependinţele comune ale imobilului prin contractul de construire încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, plata preţului fiind asigurată prin împrumutul luat de la Casa de Economii şi Consemnaţiuni prin contract, şi predarea acestuia, împreună cu cota parte de folosinţă pe timp nelimitat asupra terenului pe care este amplasat imobilul, beneficiarului la data de 15 iulie 1971, conform procesului verbal de predare - primire încheiat la aceeaşi dată. Potrivit adresei din 25 martie 2003 emise de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Evidenţă Proprietăţi - cadastru - Serviciul Nomenclatură Urbană, la nivelul anului 1969 blocului cu iniţiala de proiectare i s-a atribuit numărul 1.

În temeiul contractului de cesiune de drepturi litigioase intervenit la 12 februarie 2007 între reclamantul cedent C.C. şi cesionara C.A., aceasta din urmă a dobândit toate drepturile cuvenite notificatorului, problema de drept în discuţie fiind dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 6.677 din 09 decembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 27988/3/2008.

Sub un al doilea aspect, referitor la includerea imobilului care a făcut obiectul notificării în categoria celor preluate în mod abuziv de către stat, Curtea a reţinut că acesta a fost preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 1091 din 28 iunie 983 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv. La art. 1 s-a prevăzut că se preia cu plată în proprietatea statului apartamentul, situat în imobilul din Bucureşti, compus din trei camere şi dependinţe, precum şi cota indiviză de 0,66% din părţile şi dependinţele comune. Pe aceeaşi dată a fost retras dreptul de folosinţă pe durata existenţei acestei clădiri asupra cotei de 0,66% din suprafaţa totală de 1.498,55 m.p. teren pe care este construit blocul, atribuit prin decizia nr. 1643/1976 a Comitetului executiv al Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti care s-a modificat în mod corespunzător, iar suprafaţa de teren a reintrat în administrarea I.C.R.A.L. Colentina.

Potrivit adresei din 31 iulie 2002 emise de SC A. SA au fost plătite despăgubiri în valoare de 41.363 RON la data de 16 august 1983. Acest aspect a fost de altfel recunoscut de reclamant prin cererea de chemare în judecată, atunci când a solicitat să fie obligat la plata către stat a sumei respective, primite cu titlu de despăgubiri la data de 16 august 1983.

Conform art. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu privire la Decretul nr. 223/1974 „urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecaţi în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, cât şi cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat”.

Caracterul abuziv al preluării imobilului a fost, de asemenea, reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 6677 din 09 decembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 27988/3/2008.

Constatându-se calitatea apelantei reclamante de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat în mod abuziv, rămâne de stabilit tipul măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate.

În acest sens, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede regula conform căreia: imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol instituie şi excepţia: „În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”.

În speţă, fiind vorba de un apartament, nu este incident vreunul din cazurile în care măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent prevăzute de art. 10-11 şi 19 din Legea nr. 10/2001 şi întrucât a fost preluat de la o persoană fizică, nici cazul prevăzut de art. 18 lit. a). De asemenea, din adresele din 22 iunie 1999 şi din 30 iunie 1999 emise de Primăria Municipiului Bucureşti - Departamentul Patrimoniu Imobiliar - Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar, din adresa din 02 august 2002 emisă de SC R. SA, precum şi din adresa din 31 iulie 2002 emisă de SC A. SA rezultă că apartamentul există şi că nu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv că este ocupat de chiriaşa O.R., ceea ce face inaplicabile prevederile art. 18 lit. c) şi d) din acelaşi act normativ.

Prin aplicarea regulii generale, imobilul, în compunerea care rezultă atât din titlul de proprietate, cât şi din actul de preluare, urmează a fi restituit în natură.

Curtea a reţinut că soluţionarea pe fond a notificării, inclusiv în cadrul exercitării controlului judiciar, presupune prin concept îndeplinirea tuturor obligaţiilor impuse de lege în cadrul procedurilor de restituire. Odată cu substituirea în atribuţiile unităţii deţinătoare, instanţa judecătorească preia şi îndatoririle acesteia, inclusiv stabilirea tuturor împrejurărilor de natură să producă efecte juridice.

De aceea, Curtea a făcut aplicarea art. 12 din Legea nr. 10/2001: „În situaţia imobilelor deţinute de stat, de o organizaţie cooperatistă, sau de orice altă persoană juridică dintre cele prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) şi (4), dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit”.

A apreciat ca întemeiată cererea de revendicare de drept comun formulată împotriva pârâtei O.R. Potrivit dispoziţiilor de drept substanţial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară şi de literatura de specialitate în absenţa unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite şi să obţină restituirea acestuia de la cel care îl deţine fără drept, pe calea unei acţiuni în revendicare. Întrucât reclamanta este singura care deţine în prezent un titlu de proprietate, reprezentat de hotărârea judecătorească de restituire, dreptul de proprietate se regăseşte în patrimoniul său şi, ca atare, este îndreptăţită să obţină o soluţie favorabilă în cadrul acestui mijloc de apărare a dreptului său.

Faţă de aceste considerente, Curtea a admis apelul, a admis excepţia lipsei calităţii procesule pasive a SC A. SA şi în consecinţă, a respins acţiunea faţă de acest pârât, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a admis acţiunea şi a dispus restituirea în natură, în deplină proprietate şi posesie, reclamantului, a imobilului situat în Bucureşti, format din apartament din 3 camere şi dependinţe şi a cotei indivize de 0,66% din părţile şi dependinţele comune, va dispune restituirea către reclamant a dreptului de folosinţă aferent acestui imobil menţionat, pe durata existenţei clădirii, asupra cotei de 0,66% din suprafaţa totală de 1.498,55 m.p. teren, va dispune obligarea reclamantului la rambursarea sumei de 41.363 RON actualizată cu coeficientul de actualizare, la data plăţii, va desfiinţa în parte sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanţie.

De asemenea, având în vede că deşi această obligaţie îi revenea potrivit art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. final C. proc. civ., apelanta reclamantă nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate, Curtea va respinge cererea sa cu acest obiect, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii O.R. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

Statul Român a arătat că, în mod greşit instanţa de apel a desfiinţat în parte sentinţa apelata şi a trimis cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanţie la prima instanţa.

Că, potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009, Legii 10/2001, alin. (2) din art. 48 instituie în sarcina persoanei căreia i s-a retrocedat imobilul obligaţia de a restitui contravaloarea îmbunătăţirilor: „(2) Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite";.

Mai mult, este firesc ca în speţă, contravaloarea îmbunătăţirilor să fie plătită de către beneficiar şi nu de către un terţ care nu are nici o legătură cu părţile raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, numai persoana îndreptăţită, în calitate de proprietară a imobilului pentru care se solicita plata sporului de valoare, poate fi obligat să restituie contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile, astfel cum este prevăzut în art. 48 din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât îmbunătăţirile profita actualilor proprietari.

În consecinţă, în mod corect instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta O.R. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 1/2009 sunt de aplicabilitate imediată.

Hotărârea este criticabilă şi pentru că, în mod greşit instanţa de apel a desfiinţat în parte sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanţie reţinând că prima instanţa a făcut o greşita aplicare a legii admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi chemaţi în garanţie precum şi faptul că procedând astfel a soluţionat cererea de chemare în garanţie fără a cerceta fondul acesteia”.

Instanţa nu a avut în vedere faptul că art. 137 alin. (1) C. proc. civ. dispune că „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.

Prin urmare, dispoziţiile procedurale de mai sus, obligă instanţa ca, o dată invocată o excepţie să o soluţioneze. De regulă, aceasta trebuie rezolvată cu prioritate, înainte de a se intra în fondul cauzei sau imediat după invocarea ei.

Faţă de criticile formulate, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat să se constate că nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte plata îmbunătăţirilor, şi pe cale de consecinţa, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală.

În recursul său, O.R. a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor prevăzute în Legea nr. 10/2001.

În primul rând, în interpretarea corectă a dispoziţiilor legale, scopul şi raţiunea legii nu poate fi decât acela de a acorda măsuri reparatorii foştilor proprietari, ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989. În acest sens, art. 3 din lege defineşte persoanele îndreptăţite la acestea, categoriile respective fiind enumerate limitativ, restrictiv, prevăzându-se că sunt îndreptăţite persoanele fizice, proprietare la data preluării în mod abuziv a imobilului. Singura excepţie este cea prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că de ea beneficiază şi moştenitorii persoanei fizice îndreptăţite, prin succesiune legală sau testamentară Aşadar, dacă reclamanta se consideră a fi un succesor cu titlu particular al imobilului în litigiu, în temeiul contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase, nu se poate considera persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, pentru a putea solicita restituirea în natură a imobilului. De altfel, contractul de cesiune de drepturi litigioase nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, lipsind cu desăvârşire menţiunea privind preţul tranzacţiei şi dacă acesta a fost achitat. De asemenea, cedentul nu s-a prezentat personal pentru manifestarea voinţei dar nici măcar cesionarul.

În al doilea rând, dacă s-ar putea reţine calitatea de persoană îndreptăţită al recurentei C.A., prin prisma contractului de vânzare cumpărare al dreptului litigios, se poate observa că aceasta poate beneficia de măsuri reparatorii care se vor calcula de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, că, instanţa de apel, în mod greşit, a soluţionat acţiunea în revendicare împotriva sa în baza art. 480 C. civ. Astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 779/2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, care, în virtutea art. 315 C. proc. civ. hotărârile pronunţate sunt obligatorii pentru judecătorul fondului), a statuat că, calificarea corectă, legală, a cererii este de acţiune în revendicare întemeiată pe Legea nr. 10/2001, promovată ca urmare a nesoluţionării notificării în termenul legal prevăzut, de Legea nr. 10/2001. Deci, în mod corect şi legal, instanţa de apel trebuia să soluţioneze acţiunea în revendicare prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nicidecum la dispoziţiile dreptului comun.

Faţă de aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului ca nefondat, menţinerea hotărârii primei instanţe ca legală şi temeinică, în sensul respingerii acţiunii.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile formulate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de O.R. sunt nefondate urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed:

În virtutea principiului general de calificare enunţat prin partea de început a considerentelor deciziei de casare din 15 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, acţiunea promovată de reclamantul C.C. a fost calificată ca fiind o acţiune în revendicare întemeiată pe Legea nr. 10/2001, promovată ca urmare a nesoluţionării notificării în termenul legal prevăzut de această lege.

Făcând aplicarea deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea a reţinut că, instanţa de fond trebuia să soluţioneze cauza în conformitate cu dispoziţiile şi principiile Legii nr. 10/2001.

Faţă de prevederile imperative ale dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel s-a conformat îndrumărilor date de instanţa de recurs prin decizia de casare din 9 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispunând restituirea în natură a imobilului, în deplină proprietate şi posesie, reclamantei C.A.

Critica recurentului - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice privind greşita trimitere a cauzei spre rejudecarea cererii de chemare în garanţie la prima instanţă este nefondată.

Potrivit art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în garanţie (28 octombrie 2008), obligaţia de despăgubire în cazul în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil, revine statului sau unităţii deţinătoare.

Conform art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu sau fără titlu, obligaţia despăgubirii revine persoanei îndreptăţite.

Rezultă că în speţă, legea aplicabilă este legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Acesta este şi sensul dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României privind principiul neretroactivităţii legii civile.

Nefondată este şi critica privind desfiinţarea în parte a cauzei şi trimiterea spre rejudecare a cererii de chemare în garanţie, reţinând că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi chemaţi în garanţie, fără a cerceta fondul acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în garanţie, chiriaşii din locuinţele care au fost restituite foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus locuinţei prin îmbunătăţirile necesare şi utile, fiind exclusă de la aplicare norma generală, în speţă, dreptul comun (art. 1341 pct. 4 şi art. 1351 C. civ.).

Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, textul art. 48 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, face o distincţie în privinţa suportării despăgubirilor, cuvenite chiriaşilor, dar numai în funcţie de situaţia juridică a imobilului supus restituirii.

Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, obligaţia de restituire revine persoanei îndreptăţite, iar prin imobilele preluate fără titlu valabil obligaţia de restituire revine statului.

Prin urmare, creditorul are dreptul de a urmări pe oricare dintre debitori.

Nefondată este şi critica recurentei O.R. privind calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii a reclamantei C.A. prin prisma contractului de vânzare-cumpărare al dreptului litigios, întrucât s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare, că reclamantul iniţial C.C. -fostul proprietar al imobilului în litigiu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001.

Prin contractul de cesiune intervenit între reclamantul - cedent şi cesionara C.A., în timpul procesului, toate drepturile fostului proprietar care decurg din notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, s-au transmis cesionarei.

Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile formulate în cauză vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de pârâţii O.R. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 641A din 27 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 4403/2012. Civil		ICCJ. Decizia nr. 4405/2012. Civil. Despăgubiri Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 4400/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4401/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4402/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4403/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 4405/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4406/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4407/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4408/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs