ICCJ. Decizia nr. 4401/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4401/2012
Dosar nr. 46331/3/2009
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 14 iulie 2009 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanta O.S., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primar General, obligarea acestora în solidar la plata contravalorii apartamentului situat în Bucureşti, pentru care fostul proprietar a fost evins, la valoarea de circulaţie a imobilului la data evicţiunii, precum şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu bună-credinţă contractul de vânzare - cumpărare din 1997 şi cu îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, achitând integral preţul. Înainte de încheierea convenţiei, s-au întreprins toate demersurile posibile pentm aflarea situaţiei juridice a imobilului, mandatul pârâţilor, SC R.V. SA, informând cumpărătorul asupra faptului că apartamentul poate fi dobândit de către acesta în mod legal.
A mai arătat reclamanta că în 2006, adică după 9 ani de la cumpărarea apartamentului, a fost chemată în judecată de reclamanţii P.I.M., V.R. şi R.M., care au pretins că apartamentul cumpărat de la pârâţi constituie proprietatea lor şi că statul nu a avut un titlu valabil asupra acestuia.
Totodată, reclamanta a mai precizat că, având în vedere că foştilor proprietari/moştenitorului foştilor proprietari li s-a dat, în 2007, câştig de cauză în procesul privind cererea de revendicare formulată de aceştia, că se află în situaţia reglementată de art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi are dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Art. 501 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dispune că valoarea acestei despăgubiri se stabileşte prin expertiză.
De asemenea, potrivit art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, acţiunea în justiţie având ca obiect restituirea preţului este scutită de taxa de timbru, iar potrivit art. 50 alin. (3) din aceeaşi lege, restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit.
La termenul din 27 octombrie 2009, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei, reţinând cauza spre soluţionare pe această excepţie.
Prin sentinţa civilă nr. 12169 din 27 octombrie 2009, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă, al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. În speţă, reclamanta şi-a evaluat pretenţiile la suma de 150.000 euro, valoare superioară sumei de 500.000 RON, astfel încât instanţa competentă este Tribunalul Bucureşti.
La data de 23 noiembrie 2009, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a.
La termenul de judecată din data de 12 aprilie 2010, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât şi a Ministerului de Finanţe, în nume propriu.
În cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică specialitatea construcţii, fiind ataşat la dosar raportul de expertiză tehnică efectuat de expert tehnic B.M.
Conform acestui raport, valoarea de piaţă a imobilului în litigiu la data de 11 mai 2007, a fost de 218.352 RON, echivalentul a 66.443 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 1976 din 22 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta O.S., a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins acţiunea formulată împotriva acestor pârâţi pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei suma de 218.352 RON, valoarea de piaţă a apartamentului, situat în Bucureşti.
Pentru a hotărî în acest sens, Tribunalul a apreciat că, după noua modificare a Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului de piaţă cade în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor, respectiv Ministerului Finanţelor Publice. În acest context, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, dar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu au calitate procesuală pasivă.
Întrucât reclamanta a pierdut dreptul de proprietate în urma admiterii unei acţiuni având ca obiect revendicare, nefiind formulată şi o cerere de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin care aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, buna-credinţă a reclamantei la încheierea actului de vânzare-cumpărare, precum şi încheierea acestuia cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu mai poate fi pusă în discuţie, cu atâta mai mult cu cât termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii în nulitate absolută a expirat.
Aşadar, Tribunalul a constatat ca fiind îndeplinite prevederile dispoziţiile art. 50 alin. (21), privind restituirea preţului de piaţă al imobilelor pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În termen legal, a declarat apel Ministerul Finanţelor Publice, susţinând că hotărârea apelată este netemeinică şi nelegală, în primul rând pentru că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă, în speţă fiind aplicabile prevederile art. 1337 şi art. 1341 C. civ., cu referire la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială provocată prin fapta unui terţ, iar, în al doilea rând, deoarece pentru a fi incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, trebuie îndeplinite cumulative două condiţii, respectiv contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi acest act să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, condiţii neîntrunite în cauză.
Prin întâmpinare, intimata O.S. a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, întrucât art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte în mod neechivoc cine are calitate procesuală pasivă în astfel de litigii, precum şi pentru că toate celelalte aspecte au fost dezlegate prin decizia nr. 718/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşt, secţia a IlI-a civilă.
În şedinţa publică din 21 iunie 2011, Curtea, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, cu referire la soluţionarea în fond a cererii de chemare în judecată, raportat la valoarea obiectului dedus judecăţii.
Prin decizia civilă nr. 616/A din 21 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre judecare instanţei competente - Judecătoria sectorului 5 Bucureşti.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:
În şedinţa publică din 21 iunie 2011, Curtea, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei materiale a tribunalului cu referire la soluţionarea în fond a cererii de chemare în judecată raportat la valoarea obiectului dedus judecăţii.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta O.S. a evaluat valoarea pretenţiilor sale la suma de 150.000 euro, ocazie cu care Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, fără a administra alte probe în stabilirea concretă a valorii de circulaţie a imobilului în litigiu la data evicţiunii, astfel cum s-a solicitat prin acţiune, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Ulterior, în faţa acestei instanţe, după efectuarea expertizei tehnice de specialitate, probă necesară în această situaţie atât pentru fondul dedus judecăţii, dar, în principal, pentru determinarea instanţei competente din punct de vedere material să judece cauza în fond, s-a concluzionat că valoarea pretenţiilor solicitate de reclamanta O.S. se ridică la suma de 218.352 RON, sumă ce reprezintă valoarea de piaţă a apartamentului de care partea a fost evinsă în urma unei acţiuni în revendicare.
Potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., reclamanta era obligată ca prin cererea de chemare în judecată să precizeze obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea sa, atunci când preţuirea era cu putinţă.
Or, în speţă, faţă de specificul cererii de chemare în judecată, stabilirea în concret a valorii obiectului dedus judecăţii nu s-a putut face decât după administrarea unei probe tehnice, ce trebuia efectuată în faţa instanţei întâi învestită cu soluţionarea acţiunii, pentru ca aceasta să aibă în vedere, în primul rând în scopul stabilirii competenţei materiale, suma concret pretinsă de reclamantă.
Partea reclamantă putea să indice valoarea estimativă a pretenţiilor sale, însă, ulterior, când s-a determinat valoarea exactă a acestora, instanţa era obligată, din oficiu, a verifica o serie de coordonate ale litigiului, cum ar fi timbrajul, competenţa, ş.a., aspect nesesizat de instanţa de apel.
În acest context, Curtea a apreciat că Tribunalul, fără a lua în calcul valoarea rezultată din expertiză, raportat la dispoziţiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ. şi art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., s-a declarat în mod greşit competent să soluţioneze pricina în primă instanţă, în urma declinării de competenţă, prin sentinţa civilă nr. 12169 din 27 octombrie 2009 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, sens în care sunt incidente prevederile art. 297 alin. (2) Teza I C. proc. civ.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs reclamanta O.S., invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (3) C. proc. civ. cererea de chemare în judecată va cuprinde obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă, condiţie, de altfel realizată în cauză întrucât prin cererea de chemare în judecată recurenta - reclamanta a înţeles să evalueze valoarea pretenţiilor sale la suma de 150.000 euro.
Raportat la obiectul cererii, valoarea acestuia poate fi determinată având în vedere existenţa unei oferte bogate pe piaţa imobiliară.
Susţinerile instanţei de apel în sensul că proba cu expertiză tehnică de specialitate era necesară în principal pentru determinarea competenţei materiale a tribunalului sunt nefondate, întrucât competenţa se stabileşte în raport de valoarea stabilită de reclamant în cererea de chemare în judecată, sens în care este satisfăcut şi principiul disponibilităţii aplicabil în materie.
Pe de altă parte, necesitatea administrării probei cu expertiză evaluatoare rezultă din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată de Legea nr. 1/2009, având unic şi drept scop soluţionarea fondului cauzei, iar nu determinarea competenţei sau a altor aspecte precum timbrajul, acesta din urmă neavând nicio relevanţă în prezenta cauză, câtă vreme prezenta acţiune este scutită de plata taxei de timbru, dispoziţia în acest sens regăsindu-se în actul normativ citat anterior.
Mai mult, chiar dacă în urma efectuării expertizei evaluatoare valoarea pretenţiilor se situează sub pragul prevăzut de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., instanţa de fond nu era obligată să revină asupra competenţei sale întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 181 C. proc. civ., respectiv „instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţă după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect";.
În concret, chiar dacă prin raportul de expertiză s-a stabilit o valoare mai mică, funcţie de care tribunalul nu ar fi competent, totuşi acesta rămâne competent să judece întrucât la momentul sesizării valoarea pretenţiilor depăşea pragul de 500.000 RON prevăzut la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
A proceda în sens contrar, ar însemna că ori de câte ori tribunalul ar admite o cerere în parte (de exemplu, în cursul judecaţii debitorul a efectuat o plată parţială), iar valoarea acelei fracţii ar fi mai mică de 500.000 RON, ar trebui să-şi decline competenţa în favoarea unei judecătorii, indiferent de momentul procesual în care s-ar afla pricina, ceea ce ar fi contrar spiritului legii şi în mod sigur ar conduce la întârzierea soluţionării cauzei şi pe cale de consecinţă la depăşirea termenului rezonabil.
Nu este lipsită de relevanţă nici împrejurarea că nu se pune problema competenţei unei instanţe superioare tribunalului şi că ar fi fost puse în pericol garanţiile procesuale, ba dimpotrivă, aceste garanţii au fost asigurate cu atât mai mult.
În altă ordine de idei, în cauză se poate pune problema şi puterii de lucru judecat având în vedere faptul că, iniţial, acţiunea a fost introdusă la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, Tribunalul Bucureşti fiind învestit în urma declinării.
Potrivit dispoziţiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ. (in forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010) aflate în vigoare la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 12169 din 27 octombrie 2009 pronunţată de Judecătoria sector 1 în Dosarul nr. 22033/299/2009, hotărârea de declinare a competenţei era supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare.
Aşadar, câtă vreme sentinţa civilă amintită prin care s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti a rămas irevocabilă prin nerecurare, problema competenţei a fost tranşată anterior cu putere de lucru judecat şi nu mai poate fi repusă în discuţie, chiar dacă este vorba despre o excepţie de ordine publică.
Pentru toate aceste motive, recurenta în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, respingerea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti invocată de către instanţa de apel din oficiu şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti pentru a soluţiona apelul pe fond.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat este întemeiat pentru considerentele ce succed:
Valoarea obiectului litigiului se stabileşte de către reclamanta care, potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., trebuie să arate în cererea de chemare în judecată obiectul cererii şi valoarea lui.
Momentul care prezintă importanţă în stabilirea valorii obiectului litigiului este acela al sesizării instanţei, deci al introducerii cererii de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta O.S. a evaluat valoarea pretenţiilor sale la suma de 150.000 euro, astfel că, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin raportul de expertiză tehnică s-a stabilit că valoarea pretenţiilor reclamantei este mai mică decât limita prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., de 500.000 RON.
Potrivit art. 181 C. proc. civ., instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
În aceste condiţii, soluţia anulării sentinţei pe motiv că prima instanţă nu mai era competentă să soluţioneze litigiul este nelegală.
Aşa fiind, Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta O.S., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta O.S. împotriva deciziei civile nr. 616A din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4400/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4402/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
