ICCJ. Decizia nr. 4408/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4408/2012
Dosar nr. 1202/115/2010
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin, la data de 23 martie 2010 reclamanţii M.D.C., H.D. şi H.M.M. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei acordarea sumei de 1.500.000 euro reprezentând daune morale ca urmare a deportării în U.R.S.S. a autorilor lor H.A., H.I. şi H.F.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 5, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 834 din 13 mai 2010 Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant în parte, echivalentul în RON, la data efectuării plăţii, a sumei de 5.000 euro.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reţinut că:
Reclamanţii sunt nepoţii lui H.A. Acesta a fost deportat la muncă silnică în U.R.S.S., începând din ianuarie 1945. Aici a trăit şi muncit în condiţii foarte grele, supus unor tratamente inumane. Reclamanţi beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), Teza a II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri şi persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Împotriva sentinţei civile nr. 834 din 13 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin au declarat apel reclamanţii şi pârâtul.
Reclamanţii M.D.C., H.D., H.M.M. au solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei apelate şi admiterea în întregime a acţiunii civile, cu cheltuieli de judecată.
Pârâtul apelant Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, a solicitat admiterea apelului aşa cum a fost formulat schimbarea sentinţei civile iar pe fond respingerea acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.
În motivarea apelului pârâtul a arătat că acordarea sumei de 5.000 de euro pentru fiecare reclamant în parte cu titlu de daune morale, este nelegală, deoarece ar constitui un izvor de îmbogăţire fără just temei.
S-a mai reţinut că apelanţii nu au fost beneficiarii unor hotărâri de condamnare şi nu au dreptul la despăgubiri.
Prin decizia nr. 941 din 9 iunie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamanţilor şi a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel va constata că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior Deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În critici se arată că:
- nu a fost respectat principiul egalităţii în drepturi, fiind încălcată sfera de protecţie conferită de prevederile art. 1 din Protocolul 12 - exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare;
- nerespectarea principiului neretroactivităţii legii şi normelor legale în materie;
- nerespectarea dreptului la un proces echitabil; prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost creată speranţa dobândirii unui bun dreptul de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin măsura administrativă - în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie;
- nerespectarea dreptului la un proces echitabil astfel cum este reglementat prin art. 6 din Convenţie;
- nerespectarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie - noţiunea de bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului priveşte bunurile actuale cu valoare patrimonială cât şi în situaţii precis delimitate creanţe determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Situaţia autorului reclamanţilor nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie 1945, deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere legea.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile a regimului comunist român, aşa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populaţiei civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziţia guvernului fostei U.R.S.S.
Autorii recurenţilor au fost deportaţi pentru simplul motiv al etniei sale germane şi nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiţie impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, luate de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române. Această lege, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, deşi etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.
Astfel, din perspectiva celor expuse, recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii M.D.C., H.D. şi H.M.M. împotriva deciziei civile nr. 941 din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4407/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4409/2012. Civil → |
|---|
