ICCJ. Decizia nr. 4411/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4411/2012
Dosar nr. 2925/30/2010
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. dosar la data de 19 aprilie 2010 reclamanţii B.G. şi B.A. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că reclamanţii, împreună cu membrii familiei B., se încadrează în dispoziţiile art. 3 lit. b) şi e) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, adică 2.000.000 RON, cu titlu de daune morale şi materiale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin decizia nr. 200/1951 a Ministerului Administraţiei şi Internelor, împreună cu B.G., tatăl reclamantului, B.K. - bunica reclamantului, B.Ga. - bunicul reclamantului, au fost strămutaţi în Bărăgan în perioada 18 iunie 1951 - 30 mai 1955 părăsind casa şi gospodăria din comuna N., judeţul Caraş-Severin.
Au precizat că au fost obligaţi să-şi părăsească casele şi bunurile agonisite de generaţii, recoltele de pe pământurile lor (aproape 30 de hectare), animalele şi liniştea sufletească a vieţii lor.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 3 lit. b) şi e) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 3102/PI din 12 noiembrie 2010 Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii B.G. şi B.A., a obligat pârâtul să plătească: reclamantei B.A. suma de 15.000 euro, reprezentând daune morale; reclamantului B.G. suma de 15.000 euro, reprezentând daune morale. A respins, în rest, acţiunea, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele:
Reclamanţii B.G. şi B.A. sunt îndreptăţiţi să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, fiind deportaţi împreună cu familia lor în Bărăgan în perioada 18 iunie 1951 - 30 mai 1955, dovedind prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele menţionate în corpul cererii introductive.
Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât şi - după decesul acestei persoane - soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Vorbind de „descendenţi"; iar nu de „moştenitori";, rezultă că legea enunţată nu cere ca urmaşii persoanelor decedate să fi acceptat moştenirea autorului lor; prin urmare, nu le condiţionează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moştenitor acceptant, deoarece, atunci când a înţeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menţionat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moştenitor";, cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior (a se vedea, spre exemplificare, Legea nr. 10/2001 care, în art. 4, conferă legitimare procesuală activă numai moştenitorilor legali ori testamentari ai foştilor proprietari spoliaţi).
Instanţa a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată faţă de reclamanţi şi familia sa se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speţă nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
S-a reţinut că dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanţii au optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât şi pentru despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile pretins confiscate urmare a deportării.
S-a apreciat că suma de 30.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit, atât personal de reclamanţi, cât şi pentru cel încercat de autorii lor, admiţând astfel numai în parte acţiunea formulată de aceştia în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În ceea ce priveşte daunele materiale, s-a reţinut că prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 dispun „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare";.
În identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanţele trebuie să interpreteze dispoziţiile art. 2 în corelaţie cu cele ale art. 6 din Legea nr. 10/2001 care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidenţa acestui act normativ, şi, pe cale de consecinţă, să retrocedeze numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 (nu şi a altei legi reparatorii speciale, cum ar fi Legea nr. 18/1991, nemenţionată însă de legiuitor), sub rezerva îndeplinirii şi a celorlalte cerinţe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive şi să nu se fi obţinut deja, în condiţiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Prin decizia nr. 896A din 19 mai 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat hotărârea în tot şi a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut următoarele:
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această Decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor, şi-a încetat efectele juridice.
În existenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamanţilor sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamanţii aveau, anterior Deciziei Curţii Constituţionale un „bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs. Fără a încadra criticile în conţinutul art. 304 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că:
- acţiunea a fost introdusă anterior pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, această decizie nu este aplicabilă proceselor în curs, nu are efect retroactiv;
- art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil cu componenţa dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial; impune respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzice intervenţia legiuitorului pe parcursul unui litigiu;
- art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează, principiul nediscriminării este garantat şi în art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie; pe baza art. 14 din Convenţie o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă";, dacă nu urmăreşte un „scop legitim"; sau dacă nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat";;
- aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele ce declanşaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile şi previzibile poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi creează premisele unei discriminări între persoane, care deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit; se încalcă principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil, nu mai este garantată egalitatea armelor;
- a fost încălcat art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la proprietate - noţiunea de bunuri priveşte atât bunurile actuale, cât şi creanţele determinate potrivit dreptului intern, la care cetăţeanul are o speranţă legitimă;
- câtă vreme voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009 s-a creat speranţa legitimă;
- au fost încălcate dispoziţiile art. 20 şi 147 din Constituţie în sensul că Decizia Curţii Constituţionale se aplică pentru viitor şi România este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale (reglementările internaţionale au întâietate în scopul respectării pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului);
- este criticat cuantumul despăgubirilor acordate.
Recursul nu este fondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Sub aspectul criticilor încadrabile în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei Decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii art. citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii B.G. şi B.A. împotriva deciziei civile nr. 896 din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4410/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4412/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
