ICCJ. Decizia nr. 4410/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4410/2012
Dosar nr. 1797/30/2010
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 12 martie 2010, reclamanţii A.V. şi B.D. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând ca să se constate incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3 lit. e), art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009; să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro pentru fiecare reclamant, ori echivalentul în RON, la cursul Băncii Naţionale a României RON/euro de la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral pe care l-au suferit cu ocazia deportării; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanţii au arătat că împreună cu întreaga lor familie au fost supuşi măsurii administrative cu caracter politic, constând în dislocarea lor şi stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea F.N., măsură luată în baza deciziei Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951.
Cu privire la daunele morale solicitate, reclamanţii au învederat că au suferit această măsură a deportării pe perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, aşadar pe parcursul a aproape 5 ani de zile, perioadă care a făcut parte din copilăria reclamanţilor. Au amintit de condiţiile inumane în care toţi cei ca ei erau obligaţi să-şi părăsească casa părintească, luând doar strictul necesar şi aflându-se sub paza militară, fiind transportaţi în vagoane de marfa, continuând cu traiul mizer şi condiţiile inumane de viaţă care li s-au oferit, dar şi de momentele grele ce au continuat la întoarcerea acasă cu umilinţe şi greutăţi, găsindu-şi casele goale, fără mobilier, cu gospodăria răvăşită şi toată agoniseala de până la momentul deportării distrusă sau confiscată.
În drept, reclamanţii au invocat art. 1 alin. (3), art. 3, lit. e), art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 3106 din 12 noiembrie 2010 Tribunalul Timiş a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A.V., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pârâtul să plătească reclamantei A.V. suma de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.
A respins acţiunea formulată de către reclamantul B.D. şi solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reţinut că:
Reclamanta A.V. beneficiază de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât şi - după decesul acestei persoane - soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Instanţa a constatat că inadmisibilitatea acţiunii - ca o excepţie invocată de către pârât prin întâmpinare - este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte încadrarea măsurii administrative a deportării în Bărăgan în cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009 instanţa a reţinut că măsura deportării în Bărăgan luată faţă de reclamantă se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speţă nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Printre criteriile generale de acordare a daunelor morale s-au reţinut cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecinţele negative suferite de reclamantă pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie) intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în constatări şi violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, s-a reţinut că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior Deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În critici se arată că:
- Decizia Curţii Constituţionale nu poate fi aplicată retroactiv, dispoziţiile nu sunt incidente cauzelor aflate pe rol;
- la data la care reclamanţii au promovat acţiunea s-a născut un drept de a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, această lege trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului;
- se încalcă principiul la nediscriminare - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie;
- aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale echivalează cu intervenţia legislativului în timpul procesului sens în care s-ar încălca principiul preeminenţei dreptului şi noţiunii de proces echitabil, încalcă garanţia egalităţii armelor, se creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă;
- în mod greşit s-a reţinut că B.D. nu a dovedit că este aceeaşi persoană cu M.D.
Recursul nu este fondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Sub aspectul criticilor încadrabile în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei Decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii art. citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii A.V. şi B.D. împotriva deciziei civile nr. 943 din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4409/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4411/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
