ICCJ. Decizia nr. 4409/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4409/2012
Dosar nr. 1690/117/2010
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Cluj la data de 9 martie 2010 reclamanţii M.V. şi M.I.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
- să se constate caracterul politic al condamnării la închisoare de 18 ani din care a executat 4 ani, 11 luni şi 28 zile pentru autorul lor M.Ş. pentru infracţiunea de uneltire contra ordinei sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. c) C. pen. prin sentinţa nr. 134/1958 a Tribunalului Militar Cluj, definitivă prin decizia Tribunalului Suprem nr. 116/1962;
- obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru acest prejudiciu moral în cuantum de 100.000 euro pentru fiecare an de detenţie, în total 500.000 euro;
- despăgubiri în valoare de 5.000 RON reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare;
- cu cheltuieli de judecată.
În drept au invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 771 din 21 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanţii M.V. şi M.I.A. şi în consecinţă s-a constatat caracterul de drept al condamnării politice a defunctului M.Ş., decedat în anul 1999, condamnat la 5 ani închisoare corecţională prin sentinţa penală nr. 134 din 15 mai 1958 a Tribunalului Militar Cluj pronunţată în Dosarul nr. 118/1958 modificată prin decizia nr. 116 din 15 mai 1962 pronunţată de Tribunalul Suprem.
Pârâtul a fost obligat să achite reclamanţilor suma de 3.500 euro cu titlu de daune morale şi 2.500 RON cu titlu de despăgubiri pentru bunurile confiscate, precum şi suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 134 din 15 mai 1958, pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, antecesorul reclamanţilor a fost condamnat la 18 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 209 pct. 1 C. pen., reţinându-se în sarcina acestuia că a fost încadrat în Organizaţia M.I. în 1953 de către inculpatul B.V. ajutat de P.I. şi a activat în cadrul organizaţiei până în 1958 când a fost arestat, desfaşurându-şi activitatea subversivă în Dej, sub forma participării la adunările clandestine a grupei, studierii şi însuşirii materialelor de propagandă iehovistă, plăţii cotizaţiei denumită „fondul bunei speranţe"; şi întocmirii de rapoarte asupra activităţii subversive pe care a deslaşurat-o.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea recursurilor declarate de către inculpaţi prin decizia penală nr. 792 din 23 iunie 1958 pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunii a IlI-a militară Cluj, în Dosar nr. 683/1958.
Tribunalul Suprem a admis recursul în supraveghere declarat de procurorul general al R.P.R., a casat în parte hotărârile respective schimbând încadrarea juridică a faptei imputate din art. 209 pct. 1 C. pen. în art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., aplicând antecesorului reclamanţilor 5 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională.
Potrivit biletului de eliberare emis de Ministerul Afacerilor Interne, a început executarea pedepsei în data 17 ianuarie 1958, fiind eliberat în 15 ianuarie 1963, executând aproximativ 5 ani.
Având în vedere faptul ca antecesorul reclamanţilor a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 C. pen., Tribunalul a constatat că aceasta este de drept o condamnare politică, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În consecinţă, defunctul este îndreptăţit la daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, legiuitorul considerând că prejudiciul material suferit de condamnaţii politici este reparat prin acordarea drepturilor stabilite de Decretul-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 stabileşte criteriile orientative referitoare la cuantificarea daunelor, respectiv durata pedepsei, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi a O.U.G. nr. 214/1999.
Tribunalul a ţinut cont şi de drepturile acordate antecesorului reclamantului în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, acesta beneficiind de o indemnizaţie lunară începând din 1 aprilie 1990, în cuantum de 1.000 RON, iar în urma decesului suma respectivă a revenit soţiei acestuia M.A. care l-a rândul său a decedat în anul 2003.
Totodată, Tribunalul a avut în vedere şi faptul că prin sentinţa penală nr. 56 din 14 aprilie 1992 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, în Dosar nr. 53/1992 s-a admis cererea petiţionarului M.Ş. şi s-a dispus reabilitarea acestuia pentru pedeapsa de 5 ani închisoare la care a fost condamnat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii M.V. şi M.I.A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea apelului reclamanţii au arătat că deşi instanţa de fond a reţinut corect aspectele legate de arestarea, suferinţele, umilinţele şi degradarea fizică şi morală a antecesorului lor, suma acordată de către instanţă drept despăgubire este prea mică.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat că în mod greşit instanţa a acordat despăgubiri reclamanţilor pentru prejudiciul moral prin condamnarea politică, întrucât prejudiciul a fost integral acoperit de Statul Român prin drepturile acordate defunctului M.Ş. încă din anul 1990, iar ulterior soţiei supravieţuitoare, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, iar în ceea ce priveşte daunele materiale acestea nu au fost dovedite.
Conform prevederilor art. II alin. (2) din O.U.G. nr. 62/2009 instanţa judecătorească, la stabilirea despăgubirilor prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/2009 va ţine cont de durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 18/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1) instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice.
Consideră că nu este lipsit de relevanţă faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent peste 50 de ani, astfel că nu se poate nega înlăturarea prin lege a efectelor hotărârii judecătoreşti de condamnare cu caracter politic constituind o satisfacţie rezonabilă.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale în sumă de 2.500 RON acordate reclamanţilor prin sentinţa apelată, consideră că au fost încălcate prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în care se arată că pot fi acordate despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, ori în speţă, prima instanţă a acordat suma de 2.500 RON, potrivit declaraţiilor martorilor şi apreciate de către instanţă, acestea nefiind dovedite.
În mod greşit instanţa de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată deoarece Ministerul Finanţelor Publice nu are culpă procesuală, răspunderea acestuia este o răspundere obiectivă, stabilită în mod expres prin textul legii de reparaţie.
Prin decizia civilă nr. 254A din 10 iunie 2011 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis în parte apelurile, a înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, a obligat pârâtul la plata sumei de 4.950 RON cu titlu de daune materiale şi 3.000 RON cheltuieli de judecată. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că dispoziţiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, dar pe perioada cât acesta a fost în vigoare a produs efecte.
S-a avut în vedere Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, care a stabilit că dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 „Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.";
Dat fiind că decizia este definitivă şi obligatorie rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acţiunii, cu privire la acordarea de despăgubiri, nu mai există astfel că nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există.
S-a mai reţinut că, legat de problema care se pune dacă reclamantul are un bun sau o speranţă legitimă potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, sens în care reclamanţilor li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condiţiile dispariţiei suportului legal, că există o ingerinţă legitimă din partea statului, ingerinţă care constă în chiar declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale care au oferit însăşi speranţa legitimă, procedura de constatare a neconstituţionalităţii fiind necesară într-o societate democratică, fiind şi predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituţională a unor dispoziţii legale trebuie acceptată ca producând efecte generale, pentru că altfel ar însemna să se conteste însăşi legitimitatea existenţei procedurii de control al constituţionalităţii legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuţie, prin urmare a existat o ingerinţă necesară şi proporţională.
Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia ceea ce conduce la concluzia că reclamanţii nu au putut dobândi o „speranţă legitimă"; în obţinerea compensaţiilor respective.
În materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituţională a constatat că există două norme juridice -art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeaşi finalitate, şi anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, s-a constatat prin aceeaşi Decizie nr. 1358/2010, că despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Cu privire la cheltuielile de judecată s-a reţinut că şi în urma dispariţiei temeiului legal al acţiunii, statul este în culpă procesuală dat fiind că acesta a provocat existenţa prezentului proces, introducerea acţiunii fiind datorată apariţiei Legii nr. 221/2009, iar dispariţia acestui temei legal nu se datorează în nici o măsură reclamanţilor, ci doar statului care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată la fond şi în apel.
Cu privire la daunele materiale s-a reţinut incidenţa art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în care se arată că pot fi acordate despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare şi s-a administrat proba cu expertiza, pentru evaluarea bunurilor confiscate prin sentinţa de condamnare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ.
În critici se arată că:
- pot face obiect al despăgubirilor doar bunurile imobile;
- nu se poate stabili valoarea unor bunuri mobile pentru care s-a dispus confiscarea în anul 1958;
- la dosarul cauzei nu există nici o probă în acest sens;
- prin obligarea pârâtului la plata sumei de 4.950 RON daune materiale pentru bunurile confiscate în urma condamnării autorului reclamanţilor au fost încălcate dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.; pârâtul a făcut obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat în apel, respinse în mod greşit de instanţă şi în mod nelegal în propria cale de atac pârâtul a fost obligat la o despăgubire mai mare decât cea acordată la fond;
- deşi a fost admis în parte apelul pârâtului, acesta a fost obligat la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.;
- se solicită obligarea reclamanţilor la plata sumei de 500 RON onorariu expert.
Recursul este fondat
Sub un prim aspect este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a fi încadrabilă ipotezelor pe care aceste motive le reglementează: instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, respectiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Sub aspectul criticilor încadrabile în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se constata că sunt fondate în limita şi pentru considerentele ce vor urma.
Pretenţia reclamanţilor întemeiată generic pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 a fost calificată de instanţa de apel ca fiind corespunzătoare prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Acest text de lege reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare";.
În domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile şi construcţiile (imobile prin natură) şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinaţie). în acest sens sunt dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:
„(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii.
(2) Măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse";.
În consecinţă, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri şi construcţii (imobile prin natură) şi utilaje şi instalaţii preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie), ceea ce, după cum rezultă din raportul de expertiză, nu s-a dovedit în cauză.
Aşa fiind, critica se găseşte fondată, recursul pârâtului urmând a fi admis, cu consecinţa modificării în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamanţilor, admiterii apelului pârâtului, schimbării în tot a sentinţei şi respingerii acţiunii. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj împotriva deciziei civile nr. 254A din 10 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că,
Respinge apelul reclamanţilor M.V. şi M.I.A. împotriva sentinţei civile nr. 771 din 21 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj.
Admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj împotriva aceleiaşi sentinţe.
Schimbă în tot sentinţa atacată şi respinge acţiunea reclamanţilor M.V. şi M.I.A.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4408/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4410/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
