ICCJ. Decizia nr. 4442/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4442/2012
Dosar nr. 25287/3/2010
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 1276 din 24 septembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, a constatat că reclamantul este îndreptăţit la restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul situat în Bucureşti, cu excepţia apartamentului nr. 1 ce a fost înstrăinat în condiţiile Legii 112/1995, pentru care reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale. Totodată, a obligat pârâtul la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că notificarea depusă de reclamant în termenul legal nu a fost soluţionată prin emiterea unei dispoziţii de admitere sau de respingere, astfel încât instanţa este învestită cu o acţiune ce are ca obiect constatarea calităţii sale de persoană îndreptăţită, iar nu şi anularea contractului încheiat în temeiul Legii 112/1995, că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii doar pentru cota de ½ din imobil, deoarece, deşi s-a pretins moştenitorul defuncţilor D.S. şi D.C., acesta nu a dovedit calitatea de moştenitor decât de pe urma lui D.S., iar construcţia şi terenul au fost dobândite de ambii defuncţi.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul.
În cursul judecării apelurilor au formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului numiţii M.A., L.A. şi H.A., în calitate de moştenitori ai defunctei C.D., arătând că reclamantul nu are calitate procesuală activă în ceea ce priveşte cota de ½ din imobil ce a aparţinut autoarei lor.
Prin decizia civilă nr. 589 A din 02 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile, precum şi cererea de intervenţie accesorie, reţinând că în mod corect s-a dispus restituirea în natură a cotei de ½ din imobil, în condiţiile în care doar pentru această cotă justifică reclamantul calitatea de persoană îndreptăţită, ca nepot de frate al defunctului D.S., iar pentru acelaşi imobil au formulat notificare şi moştenitorii C.D., respectiv intervenienţii M.A., L.A. şi H.A. De asemenea, a reţinut că reclamantul a formulat pentru prima oară în apel cerere de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4331/1996 având ca obiect apartamentul nr. 1 din imobil, cerere ce apare ca inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Cât priveşte apelul pârâtului, Curtea a constatat că notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii 10/2001 nu a fost soluţionată în termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. (1), deşi ea a fost însoţită de actele doveditoare de care reclamantul a înţeles să se prevaleze, că lipsa precizării din partea persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine alte probe nu condiţionează unitatea deţinătoare să se pronunţe asupra notificării şi că în raport de probele administrate în cauză în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru cota de 1/2 din imobil. Cât priveşte critica referitoare la cheltuielile de judecată acordate, Curtea a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Ca urmare a respingerii apelului declarat de pârât, a decis şi respingerea cererii de intervenţie accesorie.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, solicitând modificarea deciziei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată, în integralitatea sa, ca neîntemeiată. A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A criticat decizia instanţei de apel sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 21-23 din Legea 10/2001, în sensul că la dosarul administrativ nu au fost depuse înscrisurile solicitate în vederea dovedirii calităţii de persoană îndreptăţită. Cât priveşte partea de imobil vândută în temeiul Legii 112/1995, a invocat dispoziţiile art. 16 capitolul 5 din Titlul VII al Legii 247/2005, arătând care este procedura prevăzută de lege şi a susţinut că înaintea trimiterii dispoziţiei motivate către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ va trebui supus controlului de legalitate efectuat de Prefectul municipiului Bucureşti. De asemenea, a susţinut că reclamantul nu a făcut dovezi cu privire la primirea unor despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie, conform art. 5 din Legea 10/2001.
Analizând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi circumscrise formal motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 21-25 din capitolul III – „Proceduri de restituire” - din Legea 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv se vor restitui persoanei îndreptăţite prin decizie sau dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare, ce va fi emisă în termen de 60 zile de la data depunerii notificării sau a actelor doveditoare.
Art. 23 prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la momentul soluţionării notificării, sintagma „acte doveditoare” fiind definită prin dispoziţiile art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001.
Recurentul-pârât critică decizia instanţei de apel, susţinând că la dosarul administrativ nu ar fi fost depuse înscrisurile în dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită şi că, implicit, acesta a fost motivul nesoluţionării notificării depuse de intimatul-reclamant D.M.
Mai întâi, trebuie observat că notificarea a fost trimisă, potrivit menţiunilor executorului judecătoresc, la 10 octombrie 2001(fila 12 dosar fond) şi că nici până la data introducerii acţiunii (21 mai 2010) şi nici în cursul procesului pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de soluţionare a notificării, depăşind cu mult termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege, dar şi orice termen rezonabil de soluţionare a unei cereri.
În aceste condiţii, devin pe deplin aplicabile dispoziţiile Deciziei XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, potrivit căreia instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Aceasta deoarece lipsa răspunsului unităţii deţinătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente. Dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede în art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
În mod corect instanţa de fond şi instanţa de apel au făcut aplicarea acestor dispoziţii legale, soluţionând pe fond notificarea depusă în termen legal de reclamantul D.M.
Din verificarea conţinutului notificării, se poate observa că aceasta a fost însoţită de o serie de acte doveditoare.
Conform art. 23 din Legea 10/2001, înscrisurile doveditoare pot fi depuse până la soluţionarea notificării. Expresia „soluţionarea notificării” trebuie înţeleasă în sensul că vizează rezolvarea acesteia în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea persoanei juridice notificate, sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată. Aşa fiind, rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în faţa persoanei juridice notificate, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului şi bunei înfăptuiri a justiţiei.
Practic, prin motivele de recurs pârâtul nu mai contestă existenţa înscrisurilor care dovedesc calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului, ci încearcă să justifice rămânerea sa în pasivitate pe o perioadă de mai bine de 10 ani de la depunerea notificării, deşi, potrivit legii, în sarcina subzistă obligaţia de a da o soluţie cererii petentului, fie în sensul admiterii, fie în sensul respingerii acesteia.
Cât priveşte invocatele dispoziţii ale art. 16 din capitolul 5 al Titlului VII din Legea 247/2005, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a formulat vreo critică legată de greşita aplicare sau interpretare a acestor dispoziţii legale, ci doar a enumerat etapele administrative ce trebuie parcurse potrivit legii, astfel încât instanţa nu are a analiza susţinerile părţii.
Un ultim motiv de nelegalitate a deciziei atacate priveşte lipsa dovezilor cu privire la primirea de către reclamant a unor despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie, conform art. 5 din Legea 10/2001.
Înalta Curte observă că o asemenea critică nu a fost formulată în apel, ea neputând fi promovată omisso medio, direct în recurs, deoarece s-ar nesocoti caracterul de cale extraordinară de cale a de atac a recursului.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului va fi respins ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva deciziei nr. 589 A din 02 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4137/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4445/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
