ICCJ. Decizia nr. 4446/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4446/2012
Dosar nr. 47297/3/2009
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 1613 din 5 noiembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul E.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligându-l pe acesta la plata sumei de 10.000 Euro echivalent în lei la data plăţii cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul, pârâtul şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, apelurile fiind respinse prin decizia civilă nr. 564 A din 27 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că la data formulării cererii de chemare în judecată (30 noiembrie 2009) era în vigoare Legea 221/2009, că dispoziţiile art. 5 alin. (1) au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, la iniţiativa Statului Român, că după publicarea în Monitorul Oficial a deciziilor nr. 1354, 1358 şi 1360/2010 legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituţionalitate prin Legea 202/2010, înţelegând să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea 221/2009, respectând astfel obligaţia constituţională prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală.
Astfel, Curtea a constatat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispoziţiile Legii 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acţiunii, deoarece situaţiei juridice nou create (ca urmare a declarării neconstituţionalităţii legii incidente cauzei de faţă, după momentul promovării acţiunii) nu i se aplică nicio dispoziţie legală nouă, astfel încât nu se poate vorbi despre aplicarea imediată a unei norme juridice. Dacă s-ar constata că acţiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, s-ar crea premisele unei situaţii discriminatorii pentru recurentul-reclamant prin raportare la situaţia altor persoane ale căror procese, formulate în baza aceluiaşi temei juridic, au fost soluţionate prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive anterior declarării neconstituţionalităţii normei juridice în discuţie. Aplicând la cazul concret jurisprudenţa CEDO în materia principiului nediscriminării, dar şi imperativul constituţional al respectării principiului egalităţii şi nediscriminării, Curtea a constatat că există un tratament juridic diferit ce se aplică unor persoane aflate în situaţii juridice egale şi că nu există o justificare obiectivă şi rezonabilă a acestui tratament. Pe cale de consecinţă, a reţinut că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea dispusă prin sentinţa nr. 141/1958 pronunţată de Tribunalul Militar Regional Bucureşti pentru favorizare la crima de acte de teroare, definitivă prin decizia penală nr. 446 din 1 decembrie 1958 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar.
Cât priveşte criticile formulate de reclamant şi pârât faţă de cuantumul daunelor morale, Curtea a reţinut că ele sunt neîntemeiate, dând eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile şi având în vedere faptul că reclamantul a beneficiat şi de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi de O.U.G. 214/1999.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul, pârâtul şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Reclamantul E.C. a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, admiterea apelului şi admiterea în tot a acţiunii introductive, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 1.750.000 Euro cu titlu de daune morale, invocând cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Decretului-Lege 118/1990 şi dispoziţiile Legii 221/2009 nemodificată prin O.U.G. 62/2010, în sensul că drepturile prevăzute de primul act normativ nu reprezintă despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ci despăgubiri ca urmare a echivalării perioadei de detenţie cu vechime în muncă, că prin prevederile Legii 221/2009 legiuitorul a dorit să acorde posibilitatea instanţelor de judecată sesizate cu repararea prejudiciului nepatrimonial să stabilească o sumă de bani necesară nu atât pentru a pune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
De asemenea, a criticat decizia instanţei de apel susţinând că nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că nu a făcut referire la soluţia legislativă de plafonare a cuantumului despăgubirilor prevăzute de O.U.G. 62/2010, deşi prin apelul promovat reclamantul argumentase inaplicabilitatea acestor dispoziţii legale în cauza de faţă.
A mai susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile Protocolului nr. 1 şi dispoziţiile art. 41 din Convenţie, precum şi ale art. 15 alin. (2) şi art. 16 din Constituţie, apreciind greşit conţinutul noţiunii de « satisfacţie echitabilă ».
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat decizia pronunţată în apel, prin care s-a reţinut în mod greşit inaplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţia României. De asemenea, a susţinut că în speţă nu putea fi reţinută existenţa unei speranţe legitime a reclamantului la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, deoarece acesta nu putea să se aştepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără parcurgerea cu succes a procedurii judiciare. În subsidiar, în situaţia în care aceste critici ar fi respinse, a solicitat să se constate că suma acordată drept despăgubiri este exagerat de mare, faţă de împrejurarea că de la data producerii prejudiciului şi până în prezent a trecut o perioadă mare de timp, care a atenuat semnificativ consecinţele acestui prejudiciu şi că însăşi înlăturarea prin lege a măsurilor cu caracter politic constituie o satisfacţie rezonabilă.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs susţinând că decizia atacată a fost dată cu încălcarea legii, fără a se observa că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale are un caracter general obligatoriu şi cu putere pentru viitor, că problema efectelor pe care le produc deciziile Curţii Constituţionale este tranşată de prevederile art. 145 din Constituţie şi că, astfel, cererea de acordare a daunelor morale este lipsită de temei juridic. De asemenea, a susţinut că în patrimoniul reclamantului nu se poate reţine existenţa unei speranţe legitime, atâta vreme cât norma juridică – temei al dreptului a fost declarată neconstituţională înaintea rămânerii definitive a hotărârii primei instanţe. Sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate în cauză hotărârea atacată este nelegală, nefiind susţinută nici din perspectiva aplicării normelor convenţionale la care se referă respectarea dreptului de proprietate, nici din perspectiva incidenţei deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, cu atât mai mult cu cât constatarea încălcării unui drept constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciile suferite de reclamant.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al recursurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşt, precum şi caracterul nefondat al recursului declarat de reclamant, pentru considerentele ce succed :
Criticile formulate prin toate cele trei recursuri urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. 4 al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
În acelaşi timp, susţinerea făcută de reclamant prin concluziile scrise depuse la dosar la 14 iunie 2012 în sensul că în speţă nu ar fi aplicabile dispoziţiile deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curţi, deoarece reclamantul ar avea o hotărâre definitivă în sensul dispoziţiilor art. 377 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., nu poate fi analizată de instanţă. O asemenea critică nu a fost promovată prin motivele de recurs depuse în termenul de 15 zile de la data comunicării hotărârii, prevăzut de art. 301 coroborat cu art. 303 alin. (1) C. proc. civ. Termenul de motivare a recursului având natura unui termen legal imperativ, nu permite cercetarea de către instanţă a motivelor de recurs ce nu au fost formulate înăuntrul perioadei stabilite de lege.
Faţă de argumentele expuse în precedent, Înalta Curte constată că nu mai este necesară analiza celorlalte critici formulate de reclamant, referitoare la inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor O.U.G. 62/2010 şi la modul de stabilire a cuantumului daunelor morale.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, va modifica în parte decizia recurată şi va respinge capătul de cerere privind plata daunelor morale. De asemenea, va respinge recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 564 A din 27 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1613 din 05 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă în tot sentinţa şi respinge acţiunea.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul E.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4445/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4447/2012. Civil → |
|---|
