ICCJ. Decizia nr. 4448/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4448/2012
Dosar nr. 1011/91/2010
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 326 din 11 mai 2010 Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a constatat caracterul politic al condamnării dispusă faţă de reclamant prin sentinţa penală nr. 20 din 15 martie 1958 pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, a obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a respins ca nefondat capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative de confiscare a averii şi a respins ca inadmisibil capătul de cerere prin care s-a solicitat reabilitarea reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 114 A din 18 mai 2011 Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a redus cuantumul daunelor morale la 6000 Euro, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că reclamantul a promovat acţiunea la 22 martie 2010, deci înaintea pronunţării deciziilor nr. 1358, 1360 şi 1354 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, situaţie în care acesta avea o speranţă legitimă de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, speranţă ce nu poate fi înfrântă prin intervenţia unui act juridic care anulează efectul legii în timpul judecăţii sau ulterior pronunţării unei hotărâri, fie ea şi nedefinitivă. A aprecia altfel, ar însemna să se creeze un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură. În aceste condiţii, reţinând că reclamantul avea o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, Curtea a apreciat că pretenţiile acestuia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic, trebuie analizate în raport de prevederile Legii 221/2009.
Analizând probele administrate la instanţa de fond, Curtea a apreciat că suma de 100.000 lei, deşi nu este exagerată, este nepotrivit de mare, faţă de împrejurarea că între momentul suportării prejudiciului şi cuantificarea daunelor a trecut o perioadă lungă de timp şi faţă de faptul că reclamantul a beneficiat şi de drepturile recunoscute prin alte acte normative celor care au suferit condamnări politice. De aceea, a decis că suma de 6000 Euro este deopotrivă suficientă şi îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Reclamantul B.D. a solicitat casarea deciziei atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare. Recursul nu a fost motivat în drept. În motivarea cererii reclamantul a detaliat suferinţele la care a fost supus pe perioada executării pedepsei, arătând că reducerea cuantumului daunelor morale la 6.000 Euro reprezintă o jignire faţă de cele 74 de luni de închisoare efectuate, motiv pentru care solicită instanţei de recurs obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 Euro cu titlu de daune morale.
Pârâtul Statul Român a criticat decizia atacată ca fiind pronunţată cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii, deoarece după publicarea deciziilor nr. 1358, 1360 şi 1354 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi ale art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au devenit inaplicabile. De aceea, soluţia pronunţată de instanţa de apel încalcă grav ordinea de drept intern, prin această hotărâre neputând fi protejate speranţe ce nu au o configurare juridică, în condiţiile în care la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă. De asemenea, a criticat modul de stabilire a cunatumului daunelor morale, care nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire fără justă cauză, cu atât mai mult cu cât reclamantul a beneficiat şi de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege 118/1990.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi caracterul nefondat al recursului declarat de reclamant, pentru considerentele ce succed :
Criticile formulate prin cele două recursuri urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, va modifica în parte decizia recurată şi va respinge capătul de cerere privind plata daunelor morale. De asemenea, va respinge recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 114 A din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că respinge capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.D.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4447/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4457/2012. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
