ICCJ. Decizia nr. 4445/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4445/2012
Dosar nr. 2570/91/2009
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 234 din 6 aprilie 2010 Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul L.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a constatat că, de drept, constituie condamnare cu caracter politic aplicarea pedepsei de 5 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie corecţională pentru fapta prevăzută de art. 258 combinat cu art. 259 din Codul penal din 1963, a constatat că efectele hotărârii judecătoreşti de condamnare – sentinţa penală nr. 11 din 17 ianuarie 1958 a Tribunalului Militar Constanţa sunt înlăturate de drept şi a obligat pârâtul la plata sumei de 30.000 Euro în echivalent în lei la data plăţii pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. De asemenea, a luat act de renunţarea la judecata cererii de acordare a despăgubirilor pentru bunurile confiscate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Prin decizia nr. 86 A din 11 mai 2011 Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea, a schimbat în parte sentinţa atacată în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale pe care le-a redus la suma de 2200 Euro şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că faţă de data promovării acţiunii, 7 august 2009, la momentul publicării deciziilor Curţii Constituţionale reclamantul avea o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în urma analizei jurisprudenţei Curţii constatând o lărgire a înţelesului de „bun” în sensul Convenţiei la toate acele situaţii în care reclamantul are un interes economic ce are o bază suficientă în dreptul intern sau când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi constantă a instanţelor naţionale, deci o speranţă legitimă de natură concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie juridică. În acest sens instanţa de apel a reţinut că din datele centralizate la nivelul întregii ţări, furnizate de Ministerul Finanţelor Publice, la 7 septembrie 2010, deci cu două luni înaintea publicării deciziilor Curţii Constituţionale, existau 1519 hotărâri de fond admise, 174 hotărâri definitive şi 2 hotărâri irevocabile, iar la nivelul Curţii de Apel Galaţi, până la data de 15 noiembrie 2010, au existat 235 hotărâri de fond, 24 hotărâri definitive şi 5 hotărâri irevocabile admise în această materie. Faţă de aceste date concrete, curtea a apreciat că la momentul ingerinţei reclamantul avea o speranţă legitimă de a obţine un bun, confirmată de legislaţia naţională şi o practică judiciară bine definită. În acest context, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În concluzie, a constatat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Cu privire la daunele morale ce se cuvin a fi acordate reclamantului, instanţa de apel, a apreciat că o sumă de 1000 Euro pentru fiecare an de executare are rolul de a complini reparaţia morală vizată de legiuitor prin dispoziţiile Legii 221/2009.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul, solicitând modificarea ei şi respingerea pe fond a acţiunii formulate de reclamant. Recursul nu a fost motivat în drept.
Pârâtul a înţeles să critice decizia atacată, arătând că faţă de declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) teza I din Legea 221/2009 instanţele nu mai puteau acorda despăgubiri morale pe acest temei de drept, deciziile nr. 1358, 1354 şi 1360/21.10.2010 ale Curţii Constituţionale fiind obligatorii şi de imediată aplicare.
Analizând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a-l admite, pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de pârât urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica în parte decizia recurată şi va respinge capătul de cerere privind plata daunelor morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 86 A din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că respinge capătul de cerere privind plata daunelor morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4442/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4446/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
