ICCJ. Decizia nr. 4447/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4447/2012
Dosar nr. 50197/3/2009
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 694 din 18 mai 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta D.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinând că pentru măsurile administrative cu caracter politic persoana care a suferit asemenea măsuri, soţul ori descendenţii acesteia, pot solicita, în condiţiile Legii 221/2009, doar despăgubiri materiale conform art. 5 lit. b), nu şi despăgubiri morale, care se acordă doar în cazul condamnărilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, apel respins prin decizia civilă nr. 216 A din 01 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că temeiul juridic al cererii reclamantei l-au constituit dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ce au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale. Această decizie are efect imediat, inclusiv asupra acţiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situaţii discriminatorii între reclamanţi în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată. Curtea a arătat că apelul, fiind o cale devolutivă de atac, judecata în apel este tot o judecată în fond. De aceea nu există niciun impediment ca prevederile unei legi noi să se aplice şi în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului neconstituţional al neretroactivităţii legii noi. Cu atât mai mult în cauza de faţă, în care nu se aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituţionalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, nu se poate susţine că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituţionale. Nu s-ar putea afirma nici că instanţa de apel ar trebui să facă aplicarea directă a normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deoarece jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăşi, temei de drept al unei acţiuni în justiţie. De asemenea, a reţinut că reclamanta nu se află în situaţia în care legiuitorul ar priva-o de un bun fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale nu a obţinut o hotărâre irevocabilă, care să dea naştere unei creanţe în patrimoniul acesteia. Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel a reţinut că, în mod greşit tribunalul nu a constatat caracterul politic al măsurii administrative luată faţă de reclamantă. Deşi este adevărat că în temeiul Legii 221/2009 se puteau acorda despăgubiri morale şi pentru măsurile administrative cu caracter politic, efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale conduc la încetarea efectelor prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I. Substituind motivarea primei instanţe, Curtea a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi admiterea cererii introductive aşa cum a fost formulată. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii 221/2009, nemodificată prin O.U.G. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. A criticat decizia atacată şi pentru aprecierea eronată a conţinutului probelor şi pentru greşita interpretare a temeiurilor de drept pe care şi-a întemeiat cererea, arătând că legea prevede posibilitatea obţinerii unor despăgubiri care puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul civil, Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, art. 6 şi art. 14 din CEDO, care primează. A arătat că în reaprecierea cuantumului daunelor morale instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, iar nu să se limiteze la motivarea respingerii apelului pe existenţa deciziilor Curţii Constituţionale. Susţine că prin legea specială s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial, care se subsumează noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând recursul, în limitele criticilor invocate, ce pot fi circumscrise cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:
Mai întâi, Înalta Curte observă că în cauză nu este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Dispoziţiile invocate prevăd posibilitatea de a cere modificarea ori casarea unei hotărâri „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.” Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecăţii”, al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic” priveşte încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ceea ce în speţă nu se verifică.
Criticile formulate de reclamantă urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M.Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M.Of.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la aplicarea prioritară a normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României. Recursul reclamantei nu conţine nicio referire, explicită ori implicită, la dreptul prevăzut de convenţie şi încălcat prin legislaţia internă, în ce constă această încălcare şi care anume dispoziţie legală internă se impune a fi înlăturată.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.E., împotriva deciziei nr. 216 A din 01 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4446/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4448/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
