ICCJ. Decizia nr. 4455/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4455/2012
Dosar nr. 23061/3/2010
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1646 din 10 noiembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii P.M. şi P.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâtul la plata sumei de 4.000 euro – echivalent în lei la cursul Băncii Naţionale a României din ziua păţii, cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei sentinţei au declarat apel atât pârâtul, cât şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ambele apeluri fiind respinse prin decizia civilă nr. 470 A din 06 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că la data formulării cererii de chemare în judecată, 10 mai 2010, erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, la iniţiativa Statului Român. După publicarea în M. Of. a acestor decizii legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituţionalitate, prin Legea nr. 202/2010, care a modificat, printre altele şi textul art. 5 din Legea nr. 221/2009. Din analiza acestei dispoziţii legale, instanţa de apel a concluzionat că legiuitorul a înţeles să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1) partea introductivă în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, singura modificare expresă fiind cea referitoare la suprimarea căii de atac a apelului, în vederea urgentării soluţionării acestor cereri. Analizând consecinţele deciziilor Curţii Constituţionale asupra drepturilor reclamanţilor, din perspectiva art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a apreciat că dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, sunt în continuare aplicabile, deoarece în cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi, ci de constatarea neconstituţionalităţii normei de drept invocate de reclamanţi în susţinerea acţiunii, care nu poate produce efecte şi pentru trecut, că a aprecia altfel ar însemna crearea premiselor unei situaţii discriminatorii pentru reclamanţi prin raportare la situaţia altor persoane ale căror procese, formulate în baza aceluiaşi temei juridic, au fost soluţionate prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive anterior declarării neconstituţionalităţii normei juridice în discuţie şi că nu există o justificare obiectivă şi rezonabilă a acestui tratament juridic diferenţiat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Pârâtul Statul Român a criticat decizia pronunţată în apel din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului a arătat că Legea nr. 202/2010 a fost publicată în M. Of. nr. 417/26.10.2010, iar deciziile Curţii Constituţionale au fost publicate ulterior, la 15 noiembrie 2010. Prin urmare, legiuitorul nu avea cum să intervină în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie pentru a pune în acord cu legea fundamentală prevederile declarate neconstituţionale. De asemenea, a criticat decizia atacată susţinând că deciziile Curţii Constituţionale au caracter obligatoriu, iar prevederea a cărei neconstituţionalitate a fost declarată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-şi efectele juridice. A arătat că nu se poate reţine existenţa unei speranţe legitime a reclamanţilor la obţinerea unei compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, deoarece dreptul la despăgubire nu se naşte ex lege, ci este supus condiţiei de a urma cu succes procedura judiciară, ceea ce în cauză nu se verifică.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat decizia instanţei de apel, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând că aceasta este pronunţată cu încălcarea art. 11 şi 20 din Constituţia României, că ar cuprinde o motivare contradictorie şi că este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, urmând a le admite, pentru considerentele ce succed:
Înalta Curte observă că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de pct. 4 şi 7 ale art. 304 C. proc. civ., neputându-se reţine că instanţa de apel ar fi încălcat atribuţiile puterii judecătoreşti, după cum, din analiza hotărârii atacate, nu au putut fi identificate în considerente motive contradictorii, aşa cum a susţinut recurentul Ministerul Public.
Criticile formulate prin cele două recursuri urmează a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamanţilor la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, va modifica în tot decizia recurată prin admiterea apelurilor declarate şi, schimbând sentinţa, va respinge acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 470 A din 06 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în tot decizia, în sensul că admite apelurile declarate de pârât şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1646 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă în tot sentinţa şi respinge acţiunea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4454/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4456/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
