ICCJ. Decizia nr. 4487/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4487/2012
Dosar nr. 5878/1/2011
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 12 iulie 2011 (data poştei înscrisă pe plicul de expediere a cererii) şi înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 5878/1/2011, contestatorul N.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca, anularea deciziei nr. 5620 din 30 iunie 2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 3750/117/2007.
În motivarea contestaţiei, s-a susţinut, în primul rând, existenţa unei greşeli materiale grave, în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., întrucât, din eroare, instanţa de recurs nu a observat că, pe parcursul judecării recursului, a fost invocată şi o a doua excepţie de neconstituţionalitate – pe lângă cea respinsă prin decizia a cărei anulare se solicită, iar dacă instanţa ar fi observat şi această excepţie şi s-ar fi pronunţat asupra sa, altul ar fi putut fi rezultatul soluţionării recursului.
Excepţia de neconstituţionalitate vizează prevederile art. 22 (fostul art. 21) din Legea nr. 10/2001.
În al doilea rând, neanalizarea şi nepronunţarea asupra acestei excepţii de către Înalta Curte reprezintă o omisiune de pronunţare a instanţei de recurs asupra unui motiv de ordine publică, ce ar fi putut conduce, în cazul în care ar fi fost analizat şi admis, la casarea sau modificarea deciziei atacate cu recurs, fiind, astfel, incidente şi dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., s-a mai susţinut în motivarea contestaţiei în anulare.
Au fost ataşate dosarele cu nr. unic 3750/117/2007 formate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Cluj, precum şi Dosarele nr. 926/117/2007 al Tribunalului Cluj şi nr. 9893/1/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători.
Analizând contestaţia în anulare formulată, Înalta Curte apreciază că nu este fondată, pentru următoarele considerente:
În susţinerea contestaţiei în anulare speciale formulate împotriva deciziei nr. 5620 din 30 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestatorul invocă, în drept, ambele ipoteze ale prevederilor art. 318 C. proc. civ., însă, în fapt, se prevalează de aceeaşi împrejurare, anume nepronunţarea instanţei de recurs, din eroare, asupra unei excepţii de neconstituţionalitate invocate de către contestator în faţa Înaltei Curţi.
În raport de motivul de fapt al contestaţiei, se constată că niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 318 C. proc. civ. nu este întrunită în cauză.
Prima teză a normei menţionate prevede posibilitatea formulării contestaţiei în anulare împotriva hotărârii instanţei de recurs atunci când „dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale (…)”.
Întrunirea cerinţelor acestui caz de contestaţie în anulare presupune săvârşirea unei erori evidente în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, reflectată în soluţia pronunţată în cauză.
Norma citată are în vedere rezultatul pe care l-a produs neobservarea ori confundarea unor elemente sau date materiale asupra „dezlegării date”, ceea ce înseamnă că greşeala materială la care se referă legiuitorul trebuie să vizeze dispoziţiile efectiv adoptate de către instanţa de recurs, regăsite ca atare în dispozitivul hotărârii, nu pe cele care ar fi putut fi adoptate, dacă instanţa ar fi ţinut cont şi de acele elemente sau date.
Or, contestatorul, pretinzând neobservarea, de către instanţa de recurs, a cererii depuse la dosar prin care excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată, nu se referă la dispoziţiile efectiv adoptate, ci la nepronunţarea asupra respectivei excepţii, finalitate ce relevă neîntrunirea cerinţei anterior menţionate.
Pe de altă parte, se constată că, la termenul de judecată la care instanţa de recurs a reţinut cauza spre soluţionare, recurentul – contestatorul din cauză – a susţinut doar una dintre excepţiile de neconstituţionalitate invocate în cursul judecăţii, respectiv aceea asupra căreia instanţa a rămas în pronunţare [pe lângă excepţia nulităţii recursului, cererea de suspendare a judecării cauzei, întemeiată pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi recursul însuşi] şi s-a pronunţat efectiv, respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Ca atare, nu poate fi reţinută existenţa unei greşeli materiale în legătură cu cealaltă excepţie de neconstituţionalitate invocată de parte, cât timp partea însăşi nu a înţeles să o mai susţină în faţa instanţei de recurs, prezentă fiind la termenul la care instanţa a rămas în pronunţare. Nepronunţarea asupra celei de-a doua cereri de sesizare a Curţii Constituţionale a fost consecinţa actului de voinţă al părţii, în sensul de a nu se mai prevala de un mijloc de apărare formulat anterior prin cerere scrisă depusă la dosar.
În aceste condiţii, nu sunt întrunite cerinţele de aplicare a primei ipoteze din art. 318 C. proc. civ.
Ultimul considerent înfăţişat anterior este valabil şi pentru respingerea susţinerilor petentului relative la cea de-a doua ipoteză din art. 318, potrivit căreia o hotărâre a instanţei de recurs mai poate fi atacată pe calea contestaţiei în anulare şi atunci când „instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Şi în această ipoteză, legiuitorul pretinde ca instanţa de recurs să fi acţionat „din greşeală”, omiţând cercetarea unui motiv de recurs, ceea ce exclude de plano întrunirea în cauză a cerinţelor de aplicare a normei, în condiţiile în care, după cum s-a arătat, nepronunţarea instanţei asupra uneia dintre excepţiile de neconstituţionalitate a fost consecinţa faptului că recurentul nu a mai înţeles să o susţină.
Cu toate că aceste considerente sunt suficiente pentru conturarea soluţiei în cauză, în sensul respingerii contestaţiei în anulare, pentru a se răspunde tuturor susţinerilor contestatorului, urmează a se analiza sunt dacă întrunite celelalte condiţii din cea de-a doua ipoteză a art. 318, condiţii ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru admiterea contestaţiei în anulare.
Pe lângă cerinţa ca instanţa de recurs să fi acţionat „din greşeală”, legiuitor prevede şi condiţia necercetării vreunuia dintre motivele de modificare sau de casare, ce este îndeplinită în cauză.
Legiuitorul are în vedere atât motivele invocate prin cererea de recurs, cât şi motivele de ordine publică invocate în cursul judecării recursului, de către părţi sau din oficiu, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., însă doar dacă acestea sunt de natură a conduce la modificarea ori casarea hotărârii recurate, dată fiind inserarea expresă a acestei menţiuni în art. 318.
Excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi legale, invocată în recurs, cu finalitatea Curţii Constituţionale, poate fi asimilată unui motiv de ordine publică, chiar dacă va conduce la casarea ori modificarea deciziei recurate abia după admiterea excepţiei de către Curtea Constituţională şi după promovarea căii de atac a revizuirii împotriva hotărârii date în recurs, în condiţiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ., dat fiind că judecata recursului nu este împiedicată prin sesizarea Curţii Constituţionale.
În cauză, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, din motive ce ţin, însă, de voinţa părţii, după cum s-a arătat, ceea ce echivalează cu nepronunţarea asupra unui motiv de ordine publică, ce tindea, indirect, la casarea sau modificarea deciziei recurate.
Nu este întrunită, însă, nici cerinţa ca motivul de recurs invocat să fie determinant pentru soluţionarea recursului, altfel, admiterea contestaţiei fiind formală, fără finalitate reală în privinţa soluţiei adoptate în cauză.
Se constată că, în speţă, contestaţia lui N.A. împotriva dispoziţiei nr. 7010 din 18 iulie 2007 emise de Primarul Municipiului Cluj Napoca în baza Legii nr. 10/2001, de respingere ca tardivă a notificării, a fost respinsă atât pentru motivul depunerii notificării cu depăşirea termenului legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, însă şi pentru motivul că imobilul ce face obiectul notificării nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, nefiind preluat de către stat, ci înstrăinat chiar de către proprietarii tabulari.
Astfel, eventuala admitere de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 - finalitate urmărită de către N.A. prin invocarea excepţiei pretins ignorate de către instanţa de recurs – nu ar putea conduce la admiterea recursului şi la modificarea ori casarea deciziei recurate, cât timp subzistă cel de-al doilea motiv de respingere a contestaţiei, a cărui legalitate a fost confirmată de instanţa de recurs, iar această apreciere nu poate fi cenzurată în cadrul contestaţiei în anulare.
Ca atare, chiar dacă s-ar reţine îndeplinirea tuturor celorlalte cerinţe din art. 318 C. proc. civ., contestaţia în anulare nu poate fi admisă, în condiţiile în care excepţia de neconstituţionalitate, pretins ignorată de către instanţa de recurs, nu ar conduce la o altă soluţie asupra recursului, decât cea efectiv adoptată în cauză, de respingere a recursului ca nefondat.
Faţă de cele expuse, constatând că nu este întrunită niciuna dintre ipotezele din art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare declarată de contestatorul N.A. împotriva deciziei nr. 5620 din 30 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4483/2012. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 4489/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
