ICCJ. Decizia nr. 4494/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4494/2012
Dosar nr. 1405/44/2008*
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 607 din 25 septembrie 2008, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele S.M. şi T.V. în contradictoriu cu pârâtele Primăria municipiului Adjud, SC A. SA şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
A dispus restituirea în natură către reclamante a suprafeţei de 501,5 m.p. compusă din SA = 492 m.p., S2 = 4,5 m.p. şi S4 = 5 m.p., precum şi a suprafeţei S1 = 11 m.p., teren situat în intravilanul oraşului Adjud, B-dul. G., T. AA, suprafeţe identificate prin raportul de expertiză M.M. şi schiţa anexă.
A stabilit pentru reclamante măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 497,5 m.p. teren, ce nu poate fi restituit în natură.
A respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor SC A. SA şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.M., excepţia de nelegalitate şi nulitate absolută parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 29 august 1994 emis de Ministerul Transporturilor pentru SC A. SA.
A obligat pe pârâtele SC A. SA şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să plătească reclamantelor 1.550 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Autorii reclamantelor au fost proprietarii suprafeţei de 1.500 m.p. din Adjud, B-dul. G. şi prin Decretul nr. 182/1980, terenul în suprafaţă de 1.010 m.p. a fost expropriat, foştii proprietari primind despăgubiri.
Pârâta SC A. SA posedă certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 4420, în care este inclusă şi cea în litigiu.
Din expertiza efectuată în cauză rezultă că, din terenul în litigiu, suprafaţa de 999 m.p. este ocupată de SC A. SA, suprafaţa de 11 m.p. este primită de reclamanţi de la Primăria Adjud cu acte, suprafaţa de 492 m.p. este teren liber fără placă betonată şi nu este folosit de pârâtă, suprafaţa de 9,5 m.p. este teren deja ocupat de reclamante, iar diferenţa de 497,5 m.p. din terenul reclamantelor este folosită de SC A. SA pentru desfăşurarea activităţii (autogara Adjud).
Având în vedere concluziile raportului de expertiză, suprafaţa de teren nebetonată, care nu este folosită de pârâtă pentru desfăşurarea activităţii autogării, poate fi restituită în natură, aceasta cu atât mai mult cu cât prin decretul de expropriere a trecut în proprietatea statului, din suprafaţa de 1.500 m.p., numai suprafaţa de 1.010 m.p.
Pentru diferenţa de teren stabilită prin expertiză a fi necesară pârâtei pentru desfăşurarea activităţii, şi care nu poate fi restituită în natură, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Pârâta SC A. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece este deţinătoarea terenului solicitat. De asemenea, şi pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are calitate procesuală pasivă, pentru că deşi nu este deţinătoarea terenului, hotărârea trebuie să-i fie opozabilă.
Reclamanta S.M. se legitimează procesual activ în cauză, deoarece a acceptat expres moştenirea autorului său, moştenitorii nu au ieşit din indiviziune, iar reclamanta T.V. a fost mandatată de ea, prin declaraţie autentică, să depună notificarea.
Excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC A. SA, invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, a fost respinsă, ca nefondată, prin sentinţa nr. 44 din 17 aprilie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 321 din 29 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Excepţia de nulitate absolută parţială a titlului de proprietate al pârâtei SC A. SA este nefondată, întrucât nu există o cauză nelicită a titlului pârâtei.
Astfel, certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis în baza unei documentaţii prezentate de SC A. SA, din care rezultă că terenul pentru care a fost emis certificatul de atestare este terenul pe care în anii 1978, 1979 exista efectiv autogara Adjud.
În plus, câtă vreme SC A. SA deţine acest teren, îl posedă continuu, neîntrerupt, public şi sub nume de proprietar de mai bine de 10 ani, s-a împlinit şi termenul de prescripţie prevăzut de art. 1895 C. civ. Este îndeplinită şi condiţia bunei-credinţe, atât timp cât autogara şi-a desfăşurat activitatea permanent pe terenul în litigiu, deci şi anterior emiterii titlului de proprietate pârâta deţinea, în mod legal, terenul în litigiu, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991.
Prin decizia civilă nr. 76/A din 24 februarie 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamante şi de pârâtele SC A. SA şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinţei susmenţionate, pentru următoarele considerente:
Reclamanta S.M. a acceptat, în mod expres, moştenirea autorului său şi a mandatat-o pe reclamanta T.V. să depună notificarea pentru imobilul în litigiu, astfel că are calitate procesuală activă.
Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are calitate procesuală pasivă, întrucât în condiţiile în care imobilul nu poate fi restituit în natură, hotărârea ce se va pronunţa trebuie să-i fie opozabilă.
Aşa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză, o parte din totalul suprafeţei de teren deţinute de SC A. SA, respectiv suprafaţa nebetonată nu este folosită de societate, astfel că poate fi restituită reclamantelor în natură.
Reclamantele sunt îndreptăţite la restituirea în natură a acestei părţi din terenul revendicat, întrucât prin decretul de expropriere, din suprafaţa totală de 1.500 m.p. teren, a trecut efectiv în proprietatea statului doar suprafaţa de 1.010 m.p.
Legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost consfinţită prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Chiar dacă instanţa de fond a invocat dispoziţiile art. 1895 C. civ., reţinând că în cauză s-a împlinit termenul pentru uzucapiunea de 10 la 20 de ani, a admis în parte acţiunea reclamantelor, astfel că această motivare nu s-a materializat în soluţia pronunţată.
Esenţial în cauză este că exproprierea s-a făcut pentru suprafaţa de 1.010 m.p., iar diferenţa de 501,5 m.p. poate fi restituită în natură, neafectând cu nimic activitatea societăţii pârâte SC A. SA.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamantele şi pârâtele SC A. SA şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Prin decizia nr. 2041 din 24 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că aceasta nu a examinat toate criticile aduse de părţi hotărârii apelate.
În rejudecare, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a pronunţat decizia civilă nr. 142/A din 23 iunie 2011, dispunând respingerea apelurilor declarate de reclamante şi de pârâte, ca nefondate.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.M. a fost corect respinsă, atât timp cât aceasta, pe de o parte, a acceptat expres moştenirea autorului său, din certificatul de moştenitor din 23 septembrie 1963 rezultând cu certitudine acest fapt, iar, pe de altă parte, T.V. a fost mandatată de către reclamanta S.M., prin declaraţia autentificată din 03 aprilie 2006, să formuleze notificarea conform Legii nr. 10/2001.
Cu privire la nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pârâtei societate comercială, chiar şi în ipoteza în care părţile nu se pot prevala de constatările jurisdicţionale ale acelei hotărâri ce nu a antamat fondul pricinii şi nu a analizat pe fond excepţia de nelegalitate a actului administrativ atacat, trebuie precizat că atât timp cât nelegalitatea respectivului act nu a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească, el trebuie să-şi producă efectele în continuare.
Corect s-a reţinut şi calitatea procesuală pasivă a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, aceasta fiind implicată în procesul de privatizare a unei părţi din terenul revendicat de reclamanţi şi imposibil de restituit în natură.
În acest context, nici critica imposibilităţii executării dispoziţiilor hotărârii primei instanţe nu se justifică, obligarea unuia la restituirea în natură a părţii din teren - aşa cum a fost evidenţiat în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză - rezultând cu prisosinţă, în timp ce pentru suprafaţa de teren imposibil de restituit în natură, măsurile reparatorii prin echivalent urmând a fi cenzurate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sens în care se şi justifică calitatea procesuală pasivă a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.
Această din urmă decizie a curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante şi pârâtele SC A. SA şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
I. Recurentele-reclamante au invocat pronunţarea hotărârii atacate cu aplicarea greşită a legii, sub aspectul nerestituirii în natură a întregii suprafeţe de teren solicitate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurentele au arătat că se impunea restituirea în natură a întregii suprafeţe de teren solicitate, de care au fost deposedate abuziv prin Decretul de expropriere nr. 182/1980, respectiv suprafaţa de 1.010 m.p. identificată de expertul topo.
Greşit instanţele au dispus restituirea în natură doar a suprafeţelor de 501,5 m.p. şi 11 m.p., iar pentru diferenţa de până la 1010 m.p., de 497,5 m.p., au stabilit măsuri reparatorii în echivalent.
În susţinerea cererii de restituire în natură, s-a invocat excepţia de nulitate absolută parţială a titlului de proprietate al pârâtei SC A. SA, care a fost respinsă, în mod nelegal, de către instanţe.
Instanţa de apel s-a rezumat a reţine doar că, atât timp cât nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate deţinut de pârâta SC A. SA nu a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească, acest act trebuie să-şi producă efectele în continuare.
Or, instanţele au fost învestite în prezenta cauză să se pronunţe asupra legalităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, pe calea incidentală a excepţiei de nulitate. Faptul că anterior nicio instanţă nu s-a pronunţat asupra valabilităţii titlului de proprietate opus de pârâta SC A. SA nu poate constitui un impediment ca instanţele competente conform Legii nr. 10/2001 să constate nulitatea parţială a acestui act.
Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale prevede că „Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu";.
Cu alte cuvinte, Legea nr. 15/1990 transformă dreptul de administrare operativă din dreptul socialist în drept de proprietate al societăţii comerciale.
Pentru a opera această dispoziţie legală, este necesar ca societatea comercială să facă dovada că bunul în cauză i-a fost transmis printr-un act administrativ legal. în aplicarea acestor prevederi legale a fost emisă H.G. nr. 34/1991.
În cauză, acest act de transmitere în administrare operativă, pe care trebuia să se fondeze titlul de proprietate al SC A. SA, nu există.
În 1994, pârâta SC A. SA s-a folosit în mod fraudulos de Decizia nr. 341/1969, prin care i s-a dat în administrare operativă directă unităţii de stat antecesoare suprafaţa de 3.640 m.p., pentru a obţine titlu de proprietate pe terenul de 4.484 m.p. (în care sunt incluşi cei 1.010 m.p. în litigiu), pe care îl deţinea în 1994 fără niciun document legal.
Terenul reclamantelor (1.010 m.p. incluşi în cei 4.484 m.p.) nu a tăcut obiectul vreunei transmiteri în administrare operativă directă către întreprinderea de T.A. Galaţi, antecesoarea pârâtei SC A. SA, ci a fost dat în administrare operativă directă Oraşului Adjud, conform legislaţiei aplicabile la vremea respectivă.
Terenul reclamantelor a fost expropriat în anul 1980, prin Decretul nr. 182, deci nu avea cum să treacă în administrarea operativă a Consiliului Popular Adjud şi, cu atât mai puţin, în patrimoniul pârâtei, în anul 1969, cu 11 ani mai devreme, prin Decizia nr. 341/1969.
Actele invocate de pârâtă, Acordul unic din anul 1979 şi Acordul de principiu din anul 1978, nu puteau viza terenul reclamantelor, întrucât acest teren nu fusese încă expropriat în 1979 şi se afla încă în masa moştenirii după autorul T.C. Abia în anul 1980 terenul a fost preluat de stat prin decret de expropriere.
Scopul exproprierii a fost acela de construire de blocuri de locuinţe şi nu spaţiu aferent unei autogări, scopul exproprierii fiind astfel deturnat.
Expertul desemnat în cauză stabileşte clar că suprafaţa de 3.640 m.p., care a făcut obiectul Deciziei nr. 341 din 04 decembrie 1969 a Consiliului Popular al judeţului Vrancea, se afla la nord de B.-dul G. şi nu are legătură cu terenul în litigiu, or pârâta SC A. SA, chiar de această decizie din 1969 s-a folosit pentru a obţine titlu de proprietate pentru terenul expropriat de la reclamante în anul 1980, teren care nu are nicio legătură cu terenul vizat de decizia respectivă, nr. 341/1969.
Pe de altă parte, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra uzucapiunii scurte (de 10-20 ani), care nu poate opera în cauză, faţă de dispoziţiile cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, derogatorii de la dreptul comun în materia drepturilor reale.
Art. 1895 C. civ. prevede, pentru uzucapiunea de 10-20 de ani, condiţia bunei-credinţe, or această condiţie nu este îndeplinită în speţă, deoarece pârâta s-a folosit în mod fraudulos de decizia nr. 341 din 1969 a Consiliului Popular al judeţului Vrancea pentru a obţine titlu de proprietate pe terenul reclamantelor.
Art. 1886 C. civ. instituie regula general valabilă pentru prescripţii potrivit căreia „Nici o prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere";. Ca urmare, nici prescripţia achizitivă prevăzută de art. 1895 şi urm. C. civ., ce sancţionează pe adevăratul proprietar care stă într-o pasivitate nejustifîcată, nu poate curge împotriva celui căruia nu i s-a născut încă dreptul la acţiune sau nu poate acţiona.
Cauza juridică a prezentului litigiu este reprezentată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, intrată în vigoare în 2001, care instituie termene, condiţii şi drepturi speciale.
Nerestituirea în natură a întregii proprietăţi identificate contravine principiilor recunoscute prin Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
II. Recurenta-pârâtă SC A. SA a formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel vizând greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.
În cadrul acestui motiv s-a susţinut că SC A. SA nu are calitate procesuală pasivă, întrucât societatea s-a privatizat legal, iar în această situaţie măsurile reparatorii se acordă de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, nu s-a contestat calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, ci doar faptul că despăgubirile urmează să fie acordate de instituţia care a efectuat privatizarea, respectiv Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, instituţie cu privire la care s-a şi reţinut de ambele instanţe că are calitate procesuală pasivă în cauză.
2. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii de scurtă durată asupra terenului pentru care s-a solicitat restituirea în natură de către reclamante.
La fond s-a invocat uzucapiunea scurtă, prevăzută de art. 1895 C. civ. şi s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor acestui text, respectiv că de la data de 05 septembrie 1994, de când SC A. SA a dobândit terenul printr-un just titlu şi a transcris certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 29 august 1994, şi până la data introducerii acţiunii de către reclamante, 27 februarie 2006, a trecut mai mult de 10 ani, timp în care a stăpânit terenul în mod public, paşnic şi sub nume de proprietar, fiind posesor de bună-credinţă.
Prin urmare, din moment ce era împlinită prescripţia achizitivă, instanţa nu mai putea să restituie în natură parte dintr-un teren evidenţiat în patrimoniul societăţii şi care este necesar bunei funcţionări a activităţii acesteia.
3. În mod nelegal, instanţa de apel a menţinut soluţia fondului de restituire în natură a suprafeţei de 501 m.p. teren, în condiţiile în care această suprafaţă este proprietatea SC A. SA.
Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, terenul ce a aparţinut autorilor reclamantelor a fost expropriat, iar după expropriere, o parte din suprafaţă a fost trecută în administrarea operativă a Comitetului Executiv al Consiliului Popular Adjud şi în administrarea operativă a întreprinderii de T.A. Galaţi.
Autogara s-a edificat având la bază Acordul unic din 2 noiembrie 1979 al fostului Consiliu Popular al judeţului Vrancea, cât şi Acordul de principiu dat cu adresa din 10 februarie 1978 de către fostul Consiliu Popular Adjud.
La 1 ianuarie 1990, autogara şi terenul aferent se aflau în administrarea SC A. SA, care a procedat potrivit Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991 şi Ordinului nr. 303 din 19 august 1994 al Ministerului Transporturilor, obţinând Certificatul de Atestare a Dreptului de proprietate din anul 1994, pe care l-a transcris în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni al Judecătoriei Panciu din 05 septembrie 1994, iar ulterior a intabulat în CF nr. XX Adjud terenul şi construcţiile respective.
În aceste condiţii, fiind proprietara terenului litigios, SC A. SA nu putea fi obligată la restituirea în natură.
Pe de altă parte, atunci când a dispus restituirea către reclamante a unei părţi din teren, instanţa nu a obligat instituţia statului implicată în privatizare, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, să plătească societăţii proprietare o despăgubire reprezentând echivalentul bănesc al terenului restituit, în condiţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999.
III. Recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat următoarele critici:
1. În mod greşit instanţele au respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.M.
La Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost înregistrată numai notificarea formulată de reclamanta T.V., în nume propriu.
Reclamanta S.M. nu a formulat notificare în termenul prevăzut de lege, or aceasta este condiţia impusă persoanelor îndreptăţite pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001.
Nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată), motiv pentru în cauză trebuia admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.M., care nu a formulat notificare în termenul legal.
2. În mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu are calitate procesuală pasivă faţă de capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, deoarece nu are competenţa de a restitui în natură imobile.
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu are şi nu a avut niciodată calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, motiv pentru care capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului nu poate fi formulat în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ci numai cu deţinătorul imobilului.
3. Procedura administrativă prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 are caracter obligatoriu şi se finalizează prin emiterea deciziei/dispoziţiei motivate de soluţionare a notificării.
Competenţa instanţei poate interveni numai în măsura în care se emite decizie/dispoziţie motivată, numai această decizie putând face obiectul analizei instanţei judecătoreşti, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Faţă de actele doveditoare depuse la dosarul administrativ, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este încă în termenul legal de analiză a notificării şi este necesară efectuarea demersurilor de către reclamantă pentru completarea dosarului administrativ.
Art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării, or reclamanta nu a comunicat toate actele doveditoare necesare soluţionării notificării, deşi i s-a adus la cunoştinţă necesitatea completării dosarului administrativ; numai în cazul în care notificatorul face precizarea expresă că nu deţine alte acte în dovedirea pretenţiilor formulate, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se poate pronunţa doar pe baza actelor existente în acel moment la dosarul administrativ.
4. Prin dispozitivul sentinţei de fond, instanţa nu a arătat în concret ce obligaţii revin fiecărei pârâte în parte.
În temeiul art. 29 din Legea nr. 10/2001, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are numai competenţa de a emite decizie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent persoanei îndreptăţite. Acordarea măsurilor reparatorii în echivalent se face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi nu de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care nu are competenţă legală în acest sens.
În cauză, nu au fost formulate întâmpinări.
La termenul de dezbateri din 15 iunie 2012, Înalta Curte a invocat din oficiu: în ce măsură este utilă pentru soluţionarea cauzei verificarea valabilităţii titlului statului de preluare a imobilului în litigiu; situaţia recurentei SC A. SA, în sensul dacă aceasta era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, faţă de motivele de recurs formulate de recurentele-pârâte referitoare la lipsa calităţii lor procesuale pasive; interesul reclamantelor de a cere constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu, deţinut de SC A. SA, faţă de condiţiile în raport de care se dispune acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Raportat la criticile formulate şi la motivele de ordine publică susmenţionate, invocate din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:
Faţă de criticile părţilor, se impune examinarea, cu prioritate, a recursurilor declarate de pârâte deoarece, prin acestea se contestă, printre altele, calitatea procesuală pasivă în cauză, în timp ce recursul reclamantelor se referă la forma măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilul litigios. Or, pentru a soluţiona recursul reclamantelor, trebuie lămurită mai întâi calitatea procesuală pasivă în cauză, respectiv trebuie stabilit care este entitatea obligată, potrivit legii, să acorde măsurile reparatorii.
I. Recursul declarat de pârâta SC A. SA este fondat, potrivit celor ce succed.
Critica privind neanalizarea, prin decizia recurată, a motivului de apel vizând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei-recurente este fondată.
Într-adevăr, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii din apelul pârâtei SC A. SA vizând lipsa calităţii procesuale pasive, în dezvoltarea căreia se invocase faptul că unitatea deţinătoare a imobilului litigios, SC A. SA, a fost integral privatizată şi că în această situaţie măsurile reparatorii se propun de instituţia publică implicată în privatizare, conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Procedând în acest mod, instanţa de apel nu şi-a respectat limitele învestirii, nesocotind, în acelaşi timp, şi decizia de casare pronunţată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei - decizia nr. 2041 din 24 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-au admis recursurile tuturor părţilor şi s-a dispus casarea în tot a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel, în vederea examinării tuturor criticilor formulate de părţi.
Casarea fiind totală, în rejudecare, instanţa de apel era obligată, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să reia judecata integrală a apelurilor, sens în care nu a procedat, lăsând necercetată critica din apelul pârâtei SC A. SA privind lipsa calităţii procesuale pasive a acestei părţi.
Hotărârea recurată este astfel susceptibilă de casare în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ., urmând ca în rejudecare, instanţa de trimitere să analizeze dacă pârâta SC A. SA are calitate procesuală pasivă în cauză.
Pentru a stabili dacă pârâta SC A. SA are sau nu calitate procesuală pasivă în cauză, instanţa de trimitere va trebui să verifice dacă această pârâtă era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cazul în care nu era integral privatizată la acel moment, calitatea sa procesuală pasivă justificându-se în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată; în schimb, dacă pârâta era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de trimitere va trebui să verifice validitatea titlului de preluare al statului asupra imobilului litigios, faţă de declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, invocate de recurentă în justificarea lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, „pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute de art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate";, caz în care aceste măsuri reparatorii prin echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea, potrivit alin. (3) al aceluiaşi art.
În aplicarea corectă a textului legal susmenţionat, trebuie avută în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 830 din 08 iulie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 559/24.07.2008, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil"; din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României.
În motivarea deciziei, Curtea Constituţională a reţinut, printre altele, că toate persoanele care au depus notificări în termenul legal se află într-o situaţie identică şi anume, au dobândit vocaţia la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptăţite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri. Or, legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie şi un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare.
Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, prin simpla împrejurare de fapt a soluţionării cu întârziere a notificărilor de către societăţile comerciale integral privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, care să justifice pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menţionate. Rezultă că, fată de Decizia Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008, dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, în sensul suprimării distincţiei dintre imobilele preluate cu titlu şi fără titlu valabil, au devenit inaplicabile, urmând a se aplica în continuare dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială.
Acest din urmă text reglementează exclusiv situaţia imobilelor preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, stabilind în alin. (1) că pentru această categorie de imobile, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, iar în alin. (2) cine este entitatea competentă în soluţionarea notificării prin care s-a solicitat restituirea în condiţiile alin. l, respectiv instituţia publică implicată în privatizare.
Din interpretarea per a contrario a art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării sale în vigoare, rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, asupra măsurilor reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001 - restituire în natură sau prin echivalent - se va pronunţa unitatea deţinătoare a imobilului.
Cu alte cuvinte, în ipoteza preluării imobilului de către stat fără titlu valabil, soluţionarea notificării cade în competenţa unităţii deţinătoare a imobilului, care are astfel calitatea de a acorda măsurile reparatorii prevăzute de lege (restituire în natură sau, după caz, prin echivalent) şi, implicit, calitate procesuală pasivă în acţiunea promovată de persoana îndreptăţită pentru valorificarea dreptului la restituire în baza Legii nr. 10/2001, iar în ipoteza preluării bunului cu titlu valabil, soluţionarea notificării cade în competenţa instituţiei publice implicate în privatizare, care are astfel calitatea de a acorda măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de lege şi, implicit, calitate procesuală pasivă în acţiunea promovată de persoana îndreptăţită pentru valorificarea dreptului la restituire în baza Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte criticile de fond din recursul pârâtei SC A. SA, prin care se contestă soluţia de restituire în natură dispusă la fond şi menţinută în apel, acestea urmează să fie analizate de instanţa de trimitere, în măsura în care va ajunge la concluzia că pârâta SC A. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind entitatea care are obligaţia de a acorda măsuri reparatorii pentru imobilul litigios.
În concluzie, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta SC A. SA, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, care se va pronunţa în limitele mai-sus arătate pe apelul pârâtei SC A. SA.
II. Recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este fondat, potrivit celor ce succed.
1. Critica vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamantei S.M., argumentată pe faptul că această reclamantă nu a formulat notificare de restituire a imobilului litigios, nu este fondată.
Instanţa de apel a reţinut, în urma analizei probelor administrate în cauză, că reclamanta T.V. a fost mandatată de reclamanta S.M. să formuleze notificarea de restituire a imobilului litigios.
Or, raportat la această situaţie de fapt, care nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., reclamanta S.M. se legitimează procesual activ în cauză, fiind stabilit că la formularea notificării de restituire a imobilului litigios, reclamanta T.V. a acţionat nu doar în nume propriu, ci şi în numele comoştenitoarei S.M., care a mandatat-o în acest sens.
2. Criticile prin care recurenta încearcă să demonstreze, cu trimitere la dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, că este încă în termenul de soluţionare a notificării, întrucât nu au fost depuse toate actele doveditoare în susţinerea notificării, iar notificatoarea nu a făcut precizarea că nu mai deţine alte acte, nu sunt fondate.
Contrar susţinerilor recurentei, dispoziţiile legale invocate nu condiţionează emiterea dispoziţiei de răspuns la notificare de completarea, în orice circumstanţe, a dosarului administrativ sau de precizarea persoanei îndreptăţite că nu mai deţine alte probe în afara celor anexate la notificate.
Astfel, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Rezultă că, data înregistrării notificării marchează momentul de la care curge termenul de 60 de zile atunci când persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care a înţeles să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, caz în care unitatea deţinătoare/entitatea învestită este obligată să se pronunţe numai pe baza acestora - pct. 25.1 alin. (2) şi (3) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
În cazul în care unitatea deţinătoare/entitatea învestită, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, apreciază că acestea sunt insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, ea este obligată să comunice în scris persoanei îndreptăţite, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, numai astfel operând o prorogare a termenului de 60 de zile de soluţionare a notificării până la data completării documentaţiei de restituire - pct. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice.
Recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului i-a fost transmisă notificarea de către entitatea iniţial sesizată, Primăria municipiului Adjud, prin adresa din 06 iunie 2002 şi conform susţinerilor sale din întâmpinarea depusă la fond, a solicitat notificatoarei completarea actelor doveditoare cu adresa din 08 septembrie 2005, deci la mai mult de 60 de zile de la primirea notificării. Or, în această situaţie, nu a operat prorogarea termenului de soluţionare a notificării, recurenta având obligaţia să se pronunţe asupra notificării în termen de 60 de zile de la data când a înregistrat-o, în limita actelor depuse, sens în care nu a procedat.
Pe de altă parte, faptul că notificatorul nu a precizat că nu mai deţine alte probe în afara celor anexate notificării nu se constituie într-un impediment legal la soluţionarea notificării, cum greşit pretinde recurenta.
Teza pe care aceasta încearcă să o acrediteze, aceea că precizarea persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine alte probe condiţionează unitatea deţinătoare/entitatea învestită în a se pronunţa asupra notificării, nu poate fi primită, pentru că astfel s-ar putea ajunge la situaţia în care unitatea deţinătoare/entitatea învestită n-ar fi ţinută niciodată de obligaţia de a răspunde la notificare, ceea ce ar conduce, în fapt, la o neaplicare a legii.
Lipsa răspunsului unităţii deţinătoare/entităţii învestite la notificare, în termenul legal, echivalează cu un răspuns nejustificat de restituire, fiind astfel calificată în decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate";. În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea de restituire, lipsa răspunsului entităţii deţinătoare de soluţionare a notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 având valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Raportat la decizia în interesul legii susmenţionată, acţiunea promovată de reclamante ca urmare a nesoluţionării notificării lor în termenul legal, prin care solicită instanţei să le acorde măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul ce le-a fost preluat abuziv de stat, are natura unei contestaţii la refuzul de soluţionare a notificării, astfel că în mod legal instanţele anterioare s-au considerat competente să soluţioneze pe fond cererea de restituire a reclamantelor.
3. Critica vizând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului pune în discuţie aplicarea la speţă a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Întrucât această chestiune a fost antamată prin recursul pârâtei SC A. SA şi analizată deja în acel recurs, toate considerentele reţinute în analiza recursului precedent cu referire la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008 vor fi avute în vedere şi în dezlegarea problemei calităţii procesuale pasive în cauză a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Raportat la acele considerente, pentru a se stabili dacă în cauză are calitate procesuală pasivă unitatea deţinătoare a imobilului litigios, SC A. SA, sau Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ar fi trebuit clarificată situaţia privatizării SC A. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi a modalităţii de preluare de către stat a imobilului litigios - cu titlu sau fără titlu valabil, sens în care Curtea de Apel nu a procedat.
Or, în absenţa unei complete stabiliri a situaţiei de fapt pe aspectele menţionate, instanţa de control judiciar nu poate verifica legitimarea procesuală pasivă în cauză a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în funcţie de dispoziţiile legale incidente.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru ca aceasta să lămurească, prin raportare la probele administrate, inclusiv, dacă este cazul, prin suplimentarea probatoriului, dacă unitatea deţinătoare a imobilului litigios, SC A. SA, era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar în caz afirmativ dacă titlul de preluare al statului a fost sau nu valabil, urmând ca în funcţie rezultatul acestor verificări de fapt să aprecieze care dintre pârâte - SC A. SA sau Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - are calitate procesuală pasivă în cauză, respectiv obligaţia de a acorda măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul litigios.
În măsura în care va ajunge la concluzia că pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are calitate procesuală pasivă în cauza, instanţa de trimitere se va pronunţa în continuare asupra formei de reparaţie pe care această entitate o poate propune în favoarea persoanelor îndreptăţite potrivit dispoziţiilor legale incidente, sens în care va avea în vedere şi criticile pe acest aspect din recursul pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
III. Recursul declarat de reclamante va fi admis, potrivit celor ce succed.
Recurentele-reclamante au criticat hotărârea recurată sub aspectul nerestituirii în natură a întregii suprafeţe de teren în litigiu, susţinând că pârâta SC A. SA trebuia obligată la restituirea în natură a întregului teren preluat abuziv de stat, în baza Decretului de expropriere nr. 182/1980, deoarece pârâta nu justifică un titlu de proprietate valabil asupra terenului litigios. În acest sens, au invocat că instanţa de apel trebuia să constate nulitatea absolută parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate deţinut de pârâtă, precum şi neîntrunirea rn£sauză a condiţiilor uzucapiunii scurte.
Având în vedere că problema formei de reparaţie cuvenite reclamantelor pentru imobilul litigios este subsecventă identificării entităţii chemate să răspundă în raportul juridic dedus judecăţii, chestiune asupra căreia instanţa de recurs nu se poate pronunţa în absenţa completei stabiliri a situaţiei de fapt ce interesează pe acest aspect, fiind motivul pentru care au fost admise recursurile pârâtelor şi casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, se impune ca şi recursul reclamantelor să fie admis.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) cu referire la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite şi recursul reclamantelor, urmând ca instanţa de trimitere să se pronunţe asupra formei măsurilor reparatorii cuvenite reclamantelor, prin raportare la dispoziţiile în materie ale Legii nr. 10/2001, după ce va stabili mai întâi care dintre pârâte - SC A. SA sau Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - are calitate procesuală pasivă în cauză. în rejudecarea apelului reclamantelor, instanţa de trimitere va avea în vedere şi criticile din prezentul recurs, urmând a verifica, totodată, interesul reclamantelor de a cere constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului litigios, deţinut de pârâta SC A. SA, faţă de condiţiile în care se dispune acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv indiferent de titlul cu care unitatea deţinătoare deţine imobilul preluat abuziv de stat, ceea ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din lege.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantele S.M. şi T.V., de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor
Statului şi de pârâta SC A. SA împotriva deciziei nr. 142/A din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4492/2012. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 4496/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
