ICCJ. Decizia nr. 449/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 449/2012
Dosar nr. 9673/95/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia civilă, la data de 06 septembrie 2010, reclamantul M.R.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 520.000 lei, pentru prejudiciul suferit de tatăl şi bunicii săi prin deportarea, din motive etnice, în Transnistria, în perioada 01 iulie 1942-01 septembrie 1944.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 332 din 11 octombrie 2010, Tribunalul Gorj, secţia civilă, a respins acţiunea, sens în care a reţinut următoarele:
Starea de fapt expusă de reclamant a fost reglementată prin O.G. nr. 105/1999, modificată prin Legea nr. 189/2000, Legea nr. 586/2002 şi Legea nr. 323/2004, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere la 06 septembrie 1940 până la 06 martie 1945 din motive etnice.
Temeiul juridic al cererii reclamantului îl reprezintă normele speciale susmenţionate, şi nu dispoziţiile art. 998-999 C. civ., fiindcă aceste dispoziţii privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, răspunderea statului fiind o răspundere directă şi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare reglementate în mod expres de lege.
În raport de dispoziţiile legii speciale şi de termenul limită până la care se pot promova cererile - 31 decembrie 2006, reglementat art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 105/1999, prelungit prin art. II din Legea nr. 323/2004, acţiunea reclamantului este prescrisă.
Prin decizia nr. 42 din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei susmenţionate.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut că cererea reclamantului pentru daune morale se întemeiază pe O.G. nr. 105/1999, modificată prin Legea nr. 189/2000, Legea nr. 586/2002 şi Legea nr. 323/2004, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de regimurile instaurate în România cu începere de la 06 aprilie 1940 până la 06 martie 1945 din motive etnice, cum corect a stabilit instanţa de fond.
Temeiul juridic al cererii reclamantului îl reprezintă normele speciale susmenţionate şi nu dispoziţiile art. 998-999 C. civ., întrucât dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, care este o răspundere directă şi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori reglementate în mod expres de lege.
Faţă de faptul că reclamantul a depus acţiunea la 06 septembrie 2010, iar art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 105/1999, modificat prin art. II din Legea nr. 323/2004 prevede că trebuia depusă până la 31 decembrie 2006, tribunalul a respins corect acţiunea ca fiind prescrisă.
Din actele aflate la dosarul instanţei de fond (fila 5) şi din concluziile reclamantului (fila 11) rezultă, însă, că apelantul-reclamant a fost recunoscut ca deportat pe criterii etnice de Statul German şi a primit de la acesta daune materiale conform filei CEC, precum şi de Statul Român, care i-a acordat măsuri reparatorii conform Decretului-lege nr. 118/1990.
În atare situaţie, instanţa de fond a soluţionat corect cauza pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în raport de data introducerii acţiunii.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a formulat următoarele critici:
- Instanţele de fond şi de apel au reţinut greşit faptul că acţiunea a fost formulată în baza dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, ea fiind întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, şi anume art. 998-999 C. civ.
- Instanţele au reţinut greşit că daunele morale solicitate sunt de natură patrimonială, ele fiind nepatrimoniale.
- Instanţele nu au reţinut faptul că a luat cunoştinţă că are dreptul la daune morale abia în luna ianuarie 2010, din ziarul „E.Z.”, când într-un articol se făcea vorbire că un deportat a câştigat daune morale, printr-o hotărâre a Tribunalului Galaţi.
- Instanţele au apreciat, în mod eronat, că nu are posibilitatea să uzeze de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., întrucât sunt edictate norme cu caracter special în ceea ce priveşte drepturile cuvenite persoanelor deportate din motive etnice cu începere din anul 1940. O.G. nr. 105/1999, care a completat dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, nu a reglementat posibilitatea ca persoanele care cad sub incidenţa acestui act normativ să beneficieze de daune morale pentru prejudiciul moral suferit, caz în care nu există un conflict între norma cu caracter general, dată de art. 998-999 C. civ., şi norma specială, dată de dispoziţiile O.G. nr. 105/1999 şi Decretul-lege nr. 118/1990, aşa încât nu este aplicabil principiul de drept potrivit căruia norma specială derogă de la cea generală.
În aceste condiţii, instanţele erau obligate să soluţioneze acţiunea în cadrul procesual determinat de reclamant, respectiv în condiţiile art. 998-999 C. civ., nu în condiţiile Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.G. nr. 105/1999 şi nici sub incidenţa Legii nr. 221/2009.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţele de fond nu au reţinut că temeiul de drept pe care acesta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată este Legea nr. 221/2009 şi nici că daunele morale solicitate au natură patrimonială.
Instanţele au redat întocmai temeiul de drept invocat de reclamant, şi anume art. 998-999 C. civ., însă procedând la calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, care este atributul instanţei de judecată, au reţinut că nu aceste dispoziţii legale sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, ci normele speciale ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările ulterioare, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice.
Într-adevăr, pentru deportările în străinătate din motive etnice, care au avut loc în perioada 1940-1945, cum este şi situaţia reclamată în prezenta cauză, există lege specială de reparaţie, respectiv O.G. nr. 105/1999.
Această ordonanţă reglementează acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, inclusiv prin deportare în ghetouri şi lagăre de concentrare din străinătate (art. 1 alin. (1) lit. a), instituind printre măsurile reparatorii şi acordarea unei indemnizaţii lunare de 100 lei pentru fiecare an de deportare (art. 2 alin. (1)).
Or, indemnizaţia prevăzută de actul normativ menţionat nu poate avea decât caracterul unei despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele ce intră sub incidenţa sa.
Un argument în acest sens îl constituie calificarea în acelaşi mod a reglementării similare prevăzute la art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri (acest articol prevede o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat, respectiv de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitale de psihiatrie sau domiciliu obligatoriu), de către Curtea Constituţională, prin decizia nr. 1358/2010.
În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că, „în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă (…) există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeaşi finalitate, şi anume acordarea unor sume de bani pentru persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere din 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”, că diferenţa dintre cele două norme juridice constă „doar în modalitatea de plată – adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009” şi că astfel „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, şi O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.”
Indemnizaţia prevăzută la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 105/1999 fiind similară, ca formă de reglementare (prestaţie periodică în bani) şi scop urmărit la edictarea ei (acordarea unei reparaţii pentru persoanele persecutate de regimurile politice dintr-o anumită perioadă istorică), cu cea prevăzută la art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, ea nu poate primi o altă calificare decât cea dată de Curtea Constituţională indemnizaţiei prevăzute de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, şi anume de despăgubire pentru daunele morale suferite de persoanele ce intră sub incidenţa actului normativ care o reglementează.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, O.G. nr. 105/1999 constituie lege specială în materie de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele deportate în străinătate din motive etnice, în perioada 1940-1945, astfel că raportat la această ordonanţă, în mod legal instanţele de fond au considerat inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii normele de drept comun ale art. 998-999 C. civ., invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Soluţia se justifică pe principiul de drept specialia generalibus derogant, care rezolvă concursul dintre legea specială şi legea generală în favoarea legii speciale.
În aplicarea corectă a acestui principiu, urmează a se reţine că, după intrarea în vigoare a legii speciale, şi anume O.G. nr. 105/1999, dispoziţiile art. 998-999 şi următ. C. civ., care constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, nu mai pot constitui temei pentru obţinerea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor aflate în situaţiile reglementate de O.G. nr. 105/1999.
Acest act normativ special instituie o procedură administrativă prealabilă şi un anumit termen în care se poate recurge la ea (conform art. 7 alin. (2), cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute în prezenta ordonanţă se depun la casa judeţeană de pensii sau, după caz, la Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, până la data de 31 decembrie 2006, dată stabilită prin art. II din Legea nr. 586/2002, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 323/2004), astfel că persoanele îndreptăţite nu pot sesiza direct instanţa de judecată, accesul la justiţie fiindu-le asigurat prin posibilitatea de contestare a hotărârii emise de organul administrativ competent la curtea de apel, potrivit legii contenciosului administrativ (art. 7 alin. (4)).
În consecinţă, acţiunea formulată de reclamant direct la instanţă pentru valorificarea unui drept reglementat de O.G. nr. 105/1999 este inadmisibilă, iar pentru acest argument, care înlocuieşte motivarea instanţelor anterioare, soluţia de respingere pe care a primit-o la fond şi care a fost menţinută în apel este corectă şi va fi păstrată.
Faţă de motivul care justifică păstrarea soluţiei de respingere a acţiunii reclamantului, vizând admisibilitatea, iar nu prescripţia, devine inutilă cercetarea criticilor din recurs formulate pe aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune.
Pentru toate aceste considerente, recursul reclamantului va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.R.C. împotriva deciziei nr. 42 din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4489/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4491/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
