ICCJ. Decizia nr. 4491/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4491/2012
Dosar nr. 8903/3/2010
Şedinţa din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1021 din 1 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta N.M. şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, să restituie în natură acesteia terenul în suprafaţă de 172,5 m.p. situat în Bucureşti, strada Z.O., sector 5, astfel cum este identificat de punctele 1-2-9-3-4-5-6, în planul de situaţie anexă la raportul expertiză topografică întocmit de expertul S.V., condiţionat de rambursarea, de către reclamantă, a sumei de 431,25 RON, reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare, conform legislaţiei în vigoare în condiţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, arătând că obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea.
Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 45/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 şi cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notifîcatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerii notificării, însă reclamanta nu s-a conformat acestor obligaţii legale, impunându-se respingerea acţiunii.
Prin decizia civilă nr. 486A din 10 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, dă posibilitatea probării dreptului de proprietate asupra imobilului, nu numai prin titlul original, care de altfel este depus la dosar, dar şi prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei îndreptăţite, înscrisuri care sunt depuse la dosarul cauzei.
Deşi aceste înscrisuri au fost anexate notificării din 6 noiembrie 2001, ce a vizat restituirea în natură a imobilului din strada Z.O., sector 5, compus din 172,5 m.p., primăria nu a soluţionat notificarea până la introducerea acţiunii de faţă, 18 februarie 2010, încălcând dispoziţiile imperative ale art. 22, 23 şi 25 din Legea nr. 10/2001.
În cadrul procedurii judiciare, potrivit art. 1169 C. civ., reclamanta avea dreptul să-şi completeze probele cu înscrisuri şi expertiză.
Astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, prin actul de tranzacţie autentificat din 19 iunie 1937, imobilul situat în Bucureşti, strada Z.O., a fost împărţit în 3 loturi şi anume lotul nr. XX în suprafaţă de 85 m.p., proprietar J.A.M.; lotul nr. YY în suprafaţă de 311,37 m.p., proprietar I.V., R.V. şi M.V.; lotul nr. ZZ în suprafaţă de 233,63 m.p., proprietar P.S.M., A.T.N. şi A.I.B.
În ceea priveşte lotul nr. YY, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 august 1937, vânzătorii I.V., R.V. şi M.V. l-au vândut către O.M., suprafaţa fiind de 311,37 m.p.
În anul 1945, O.M. a decedat, moştenitorii fiind, conform procesului-verbal din 28 mai 1945, M.A., căsătorită M., M.M., căsătorită N., M.E., căsătorită S.
Conform actului constatator de deces, lotul nr. YY situat în Bucureşti, strada Z.O. avea o suprafaţă de 345 m.p. şi nu de 311,37 m.p., cât fusese trecut în actul de vânzare-cumpărare iniţial.
Concluzionând, prima instanţă a reţinut că la nivelul anului 1951, proprietari asupra lotului nr. YY în suprafaţă de 345 m.p. erau M.A., N.M. şi S.E., fiecare cu o cotă de 1/3 din imobil, respectiv 115 m.p.
Prin actul de vânzare-cumpărare transcris, vânzătoarea M.A. a vândut cota sa de 1/3 din imobil către N.M., N.G., S.Ş. şi S.E.
După această înstrăinare, situaţia lotului nr. YY se prezintă în felul următor: N.M. deţinea 143,75 m.p. (115 m.p. din moştenire şi 28,75 m.p. din vânzare); S.E. deţinea 143,75 m.p. (115 m.p. din moştenire şi 28,75 m.p. din vânzare); N.G. şi S.Ş. deţineau 28,75 m.p. din vânzare.
În ceea priveşte lotul nr. ZZ, acesta a fost vândut către M.I. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 07 septembrie 1937, iar prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1951, vânzătorul M.I. vinde către N.G. lotul nr. ZZ situat în strada Z.O., în suprafaţă de 256,76 m.p., conform măsurătorilor.
În concluzie, soţii N. deţineau în Bucureşti, strada Z.O. o suprafaţă totală de 429,96 m.p., respectiv, N.M. deţinea 143,75 m.p. din lotul nr. YY, N.G. deţinea 28,75 m.p. din lotul nr. YY şi 256,76 m.p. din lotul nr. ZZ.
În urma decesului lui N.G., unica sa moştenitoare a rămas reclamanta N.M.
Din suprafaţa de 256,76 m.p. aferentă lotului nr. ZZ, s-a restituit reclamantei, conform titlului de proprietate din 2001, o suprafaţă de teren de 210,12 m.p., însă, din lotul nr. YY, în suprafaţă de 172,5 m.p., nu s-a restituit nimic către reclamantă. Terenul ce a purtat pe fosta strada Z.O., sector 5, format din 405 m.p. teren şi 153,38 m.p. construcţie, proprietatea familiei N.G. şi N.M., a fost expropriat şi demolat în baza Decretului nr. 291 din 13 august 1984, conform relaţiilor primite de la SC C. SA, iar despăgubirea s-a stabilit prin procesul verbal din 12 aprilie 1985, la suma de 59.111 RON, din care pentru teren s-au acordat 1.012,5 RON, la o valoare de 2,5 RON m.p.
De asemenea, din adeverinţa din 2006, emisă de Direcţia Impozite şi Taxe Locale sector 5 şi din anexa la Decretul nr. 291/1984 rezultă că suprafaţa de teren expropriată de la N.G. şi N.M. ar fi de 560 m.p., din care construcţii 232 m.p.
Curtea de Apel a apreciat că prima instanţă în mod corect a reţinut că, din actele depuse la dosarul cauzei şi menţionate anterior, s-a făcut dovada că reclamanta şi soţul său au deţinut în proprietate imobilul respectiv, care a fost trecut în proprietatea statului prin expropriere în baza Decretului-Lege nr. 291/1984.
Potrivit art. 7 alin. (1) imobilele preluate în mod abuziv se restituie de regulă în natură, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 conform căruia imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire. Conform art. 11 din Legea nr. 10/2001 imobilele expropriate şi ale căror construcţii edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptăţite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispoziţiilor legale. Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.
Nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc), amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele. Individualizarea acestor suprafeţe, în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor, este atributul entităţii investite cu soluţionarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servitutile legale, cat şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism. Prevederile alin. (11) al art. 10 din lege interzic înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică.
Recurentul-pârât mai arată că la dosar nu se regăseşte o situaţie juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză, prin care să se stabilească apartenenţa terenului în discuţie la domeniul public sau privat.
Entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea care nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituţiilor care le administrează.
Faţă de amplasamentul acestor utilităţi, care servesc normalei folosinţe de locuinţe ce ocupă parţial terenul în litigiu, dar şi construcţiile vecine care deservesc comunitatea locală, nu se poate susţine în mod justificat că acest teren este liber şi poate fi restituit în natură.
Recurentul-pârât mai arată că legea nu stabileşte o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează şi nu acordă preferabilitate în vreun fel concret despăgubirii persoanei deposedate de bunul său în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Sintagma „bun disponibil"; în accepţiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcţii, ci reprezintă o noţiune complexă, şi anume, faptul că bunul în cauză nu este necesar comunităţii respective.
Amenajările de utilitate publică nu presupun cu necesitate includerea bunului în domeniul public al localităţii şi nici nu se confundă cu acesta, neputând fi definite prin prisma Legii nr. 213/1998.
Legile nr. 213/1998 şi nr. 10/2001 au domenii distincte de reglementare, prima vizând proprietatea publică şi regimul juridic al acestora, cea de a doua, regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv.
Când constată că un bun nu poate fi restituit pentru că este afectat de amenajări de utilitate publică, instanţa nu trebuie să verifice dacă bunul face parte din domeniul public şi dacă a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, ci trebuie să analizeze dacă amenajarea este într-adevăr de utilitate publică, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost explicitată prin Normele sale de aplicare unitară, adoptate prin H.G. nr. 250/2007.
Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare şi nu au fost administrate alte probe în această etapă procesuală.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Pricina de faţă are ca obiect o cerere de soluţionare a notificării din 2001 formulată de intimata reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat recurentului pârât restituirea în natură a unui teren în suprafaţă de 390,52 m.p. din Bucureşti, strada Z.O., sector 5, suprafaţă ulterior precizată ca fiind de 172,50 m.p., ca urmarea a realizării parţiale a dreptului la obţinerea măsurilor reparatorii în procedura Legii nr. 18/1991, prin emiterea titlului de proprietate noiembrie 2001, pentru o suprafaţă de 210,12 m.p. (aferentă lotului nr. ZZ).
Notificarea adresată de intimata reclamantă în temenul legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu a fost soluţionată de recurent în termenul imperativ de 60 de zile, stipulat prin dispoziţiile art. 25 alin. (1) din legea specială, astfel încât acesta, până la data promovării cererii de chemare în judecată – 18 februarie 2010 nu a emis dispoziţie motivată de soluţionare a notificării.
Ca atare, în aplicarea efectelor deciziei nr. XX/2007, fundamentate pe ideea sancţionării pasivităţii culpabile a entităţii notificate şi pe aceea de plenitudine de competenţă a instanţei judecătoreşti în verificarea şi asigurarea eficienţei mecanismului conceput de legiuitor în cadrul Legii 10/2001, intimata reclamantă s-a adresat instanţei cu solicitarea soluţionării notificării sale.
Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, terenul ce face obiectul litigiului este parte din terenul în suprafaţă de 429,96 m.p. ce a aparţinut soţilor N. în Bucureşti, strada Z.O., sector 5; această parte, în suprafaţă de 172,50 m.p. este aferentă lotului nr. YY din proprietatea iniţială, astfel cum reiese din istoricului proprietăţii reţinut de instanţele de fond: 143,75 m.p. – N.M. şi 28,75 m.p. – N.G., cel din urmă având-o pe reclamanta N.M. ca unică moştenitoare.
La adresa în litigiu, soţilor N. le-a fost expropriată o suprafaţă de teren de 405 m.p. şi o construcţie de 153,38 m.p., prin Decretul nr. 291 din 13 august 1984, pentru care au încasat despăgubiri în sumă de 59.111 RON, din care pentru teren - 1.012,50 RON (405 mp x 2,50 RON/m.p.).
Dată fiind această constatare, în mod legal instanţele de fond au reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii 10/2001, notificarea fiind supusă regimului de soluţionare prevăzut prin art. 11 din legea specială, întrucât preluarea abuzivă a avut loc prin expropriere.
În verificarea cerinţelor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001, prima instanţă a dispus efectuarea unei expertize topometrice, raportul de expertiză fiind depus pentru termenul din 13 mai 2010, dosar primă instanţă; din cuprinsul acestei lucrări, instanţele de fond au reţinut identificarea realizată cu privire la suprafaţa de teren de 172,50 m.p. asupra căreia poartă litigiul de faţă, dar şi împrejurarea că acesta este teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, întrucât nu este ocupat decât de o construcţie uşoară, demontabilă, anume, un garaj care parte este situat pe acest teren şi parte pe terenul în suprafaţă de 210,12 m.p., reconstituit reclamantei în proprietate în procedura Legii nr. 18/1991.
Prin urmare, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) şi (7) din Legea nr. 10/2001 şi s-a dispus restituirea în natură a acestei suprafeţe de teren, condiţionată de restituirea de către reclamantă a contravalorii actualizate a sumei încasate în anul 1985 cu titlu de despăgubiri pentru această suprafaţă de teren, respectiv, de 431,25 RON (172,50 m.p. x 2,50 RON/m.p.).
Înalta Curte constată că recurentul reclamantul nu a formulat critici prin motivele de apel cu privire la cele constatate prin raportul de expertiză (astfel încât ele nu pot fi susţinute omisso medio direct în recurs), după cum nici în faţa primei instanţe nu a formulat obiecţiuni la raport.
În consecinţă, cele susţinute prin motivele de recurs cu privire la amenajările de utilitate publică subterane nu pot face obiectul unor verificări de legalitate în contextul prezentului recurs, întrucât ele privesc elemente ale situaţiei de fapt care nu a fost contestată de pârât în fazele procesuale de fond.
În plus, deşi avea posibilitatea şi în această etapă procesuală de a depune înscrisuri relevante în acest sens, potrivit art. 305 C. proc. civ., care ar fi fost de natură a induce instanţei un dubiu rezonabil cu privire la exactitatea situaţiei de fapt confirmate de instanţa de apel, astfel încât să se justifice o casare cu trimitere la instanţa anterioară în baza art. 314 C. proc. civ., recurentul pârât nu a procedat în acest sens.
Pe de altă parte, nici lipsa de rol activ [care nu poate suplini pasivitatea părţilor, date fiind şi dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ.] nu poate fi imputată curţii de apel, faţă de criticile formulate de către acelaşi pârât prin motivele căii devolutive de atac, acesta neinvocând decât aspecte generice privind dovedirea dreptului de proprietate de către reclamantă şi momentul până la care aceste probe pot fi depuse în procedura Legii nr. 10/2001.
În sfârşit, eventualitatea apartenenţei terenului la domeniul public al unităţii administrativ teritoriale sau al statului, susţinută prin motivele de recurs, nu constituie un impediment la măsura restituirii în natură, de vreme ce entitatea învestită cu soluţionarea notificării (precum unitatea deţinătoare) are la îndemână chiar posibilitatea dezafectării unor bunuri disponibile cu regim de proprietate publică, urmată de trecerea lor în proprietatea privată a statului, sau, după caz, a unităţii administrativ teritoriale, potrivit procedurii reglementate prin Legea nr. 213/1998, în vederea creării unui disponibil de terenuri (şi nu numai) pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, sub forma compensării cu alte bunuri sau servicii, astfel cum prevede art. 1.7 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, normă citată fiind adoptată în aplicarea prevederilor art. 1 alin. (2) din lege.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei nr. 486A din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 449/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4492/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
