ICCJ. Decizia nr. 4498/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4498/2012
Dosar nr. 38789/3/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1940 din 13 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantele H.V. şi H.D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P.M.B.
A obligat pe pârât la plata către reclamante a sumei de 628.198 RON despăgubiri, reprezentând preţul de piaţă al apartamentelor nr. 4 şi 5, situate în imobilul din Bucureşti, strada C.A., sector 4.
A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârât împotriva SC A.V.L. SA Berceni.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în cauză sunt întrunite condiţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, reclamantele fiind îndreptăţite la restituirea preţului de piaţă al apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, atâta timp cât li s-a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare în urma admiterii acţiunii în revendicare a foştilor proprietari, fără însă a se reţine de instanţă încheierea contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau cu rea-credinţă.
Prin decizia civilă nr. 89 din 02 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei susmenţionate, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivarea acestei soluţii, curtea a reţinut următoarele:
Prin acţiunea principală s-a solicitat obligarea pârâtului la plata către reclamante a preţului de piaţă al apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, iar în drept au fost invocate prevederile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.
Potrivit acestui text, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
Este adevărat că reclamantele au dobândit prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 imobilele pentru care solicită despăgubiri. Aceste contracte au fost încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti în calitate de vânzător, reprezentat prin mandatar SC A.V.L. Berceni SA.
Este reală şi împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei sector 4 Bucureşti, rămasă irevocabilă, s-a dispus obligarea reclamantelor să lase în deplină proprietate şi posesie altei persoane (numita D.M.) apartamentele cumpărate.
Însă, prin această hotărâre judecătorească nu s-a procedat la desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare ce constituiau titlurile de proprietate ale reclamantelor. Contractele sunt valabile şi în prezent, astfel că trebuie să-şi producă efectele juridice specifice.
Printre aceste efecte se numără şi garanţia pentru evicţiune ce revine vânzătorului. Această obligaţie de garanţie se naşte în situaţii precum cea din speţă, în care cumpărătorul unui bun este evins, adică pierde proprietatea lucrului (în tot sau în parte) sau este tulburat în ce priveşte exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate.
În cazul reclamantelor, este vorba despre o evicţiune totală rezultând din fapta unei terţe persoane faţă de contractul de vânzare-cumpărare. Ca atare, în considerarea prevederilor art. 1337 şi urm. C. civ., vânzătorul celor două apartamente, Primăria Municipiului Bucureşti, are obligaţia de a le garanta contra evicţiunii pe reclamante, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Vânzătorul poate fi obligat la restituirea inclusiv a valorii de circulaţie a imobilelor de la momentul la care a avut loc evicţiunea, sens în care sunt prevederile art. 1344 C. civ.
Dar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu are niciun fel de obligaţie faţă de reclamante, fiind lipsit de calitate procesuală pasivă. Ministerul Finanţelor Publice nu a fost vânzătorul apartamentelor şi este terţ faţă de contractele de vânzare-cumpărare perfectate între reclamante şi Primăria Municipiului Bucureşti, astfel că în sarcina sa nu poate fi reţinută obligaţia de garanţie pentru evicţiune reglementată prin dispoziţiile art. 1337-1351 C. civ.
Nu sunt întrunite nici cerinţele impuse de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, câtă vreme contractele de vânzare-cumpărare de care se prevalează reclamantele nu au fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Ministerul Finanţelor Publice ar fi putut fi obligat la despăgubirile prevăzute de art. 50¹ doar dacă s-ar fi probat că respectivele contracte au fost invalidate, ceea ce nu este cazul în pricina de faţă.
În consecinţă, se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi respingerii acţiunii faţă de acesta.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante, care au criticat-o ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurentele au arătat că instanţa de apel a considerat greşit că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, întrucât contractele lor de vânzare-cumpărare nu ar fi fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească, neacordând această semnificaţie hotărârii de admitere a acţiunii în revendicare a fostului proprietar.
În analiza sintagmei de „desfiinţare a contractelor de vânzare-cumpărare”, instanţa de apel s-a mărginit la a prelua prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, fără a analiza semnificaţia juridică a termenului de „desfiinţare” utilizat de legiuitor.
În art. 501, legiuitorul nu a simţit nevoia să exprime încă o dată semnificaţia juridică a noţiunii de desfiinţare, întrucât în cuprinsul legii, anterior acestui art., a făcut o astfel de definire a noţiunii în art. 20 alin. (21), potrivit căruia, „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor”.
Întrucât normele de tehnică legislativă nu impun definirea fiecărui termen în cuprinsul corpului actului de câte ori se foloseşte noţiunea respectivă, nici în cazul art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu s-a mai reluat explicaţia asupra a ceea ce înseamnă desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare.
Este evident că noţiunea de „desfiinţare” folosită atât în art. 20 alin. (21), cât şi în art. 501 din Legea nr. 10/2001 are aceeaşi semnificaţie juridică, mai ales că ambele norme au fost introduse în cuprinsul Legii nr. 10/2001 prin acelaşi act normativ, respectiv Legea nr. 1/2009.
În aceste condiţii, este evident că desfiinţarea contractelor respective se face fie prin anularea lor, fie prin admiterea acţiunii in revendicare, mecanism juridic ce presupune compararea unor titluri considerate iniţial valabile, dar care obligă a se da preferinţă unuia dintre ele, cu consecinţa că partea care pierde procesul este obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul pe care îl posedă.
Afirmaţia instanţei de apel în sensul că în acest mod contractul nu este desfiinţat, nu poate avea acoperire în fapt şi în drept, întrucât nu poate fi conceput un drept de proprietate lipsit de dezmembrămintele specifice - usus, fructus şi abusus, în absenţa cărora dreptul de proprietate nu există.
Ca urmare, titlul care consemna acel drept de proprietate este desfiinţat, el nemaiputând produce efecte de fapt şi de drept. Instanţa de apel confundă valabilitatea titlului (considerând că aceste contracte sunt valabile şi în prezent) cu garanţiile asociate acestuia. Or, este evident că o garanţie, pentru a deveni activă, este necesar ca bunul garantat să nu mai existe în patrimoniul titularului dreptului de garanţie.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 501 coroborate cu cele ale art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, rezultă că desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 vizează acele contracte în privinţa cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost „desfiinţate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acţiunii în revendicare de către un verus dominus, instanţa constatând că titlul acestuia din urma este mai puternic faţă de cel reprezentat de contract.
În acest sens, este şi practica judiciară în materie, care apreciază că termenul de „desfiinţare a contractului” trebuie înţeles ca o lipsire de efecte juridice a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriaşii cumpărători cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Pe de altă parte, instanţa face o gravă confuzie între normele de drept comun şi cele ale legii speciale, încălcând un principiu fundamental de drept – „specialia generalibus derogant”, cu efecte directe asupra stabilirii calităţii procesuale pasive în speţă.
Potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de garanţie pentru evicţiune revine vânzătorului (art. 1136 C. civ.), însă contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese. Faptul că unităţile vânzătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că restituirea preţului actualizat plătit, respectiv a preţului de piaţă al imobilelor care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice este pe deplin justificată, raportat la dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2000, dispoziţii care prevăd că „Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, a fost reglementat, cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate, la acordarea de despăgubiri de către Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care în astfel de situaţii este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă de la aplicare norma generală.
Prin aceste dispoziţii legale se derogă de la dreptul comun în materia garanţiei pentru evicţiune, consacrat de art. 1337 şi urm. C. civ., cu consecinţa că plata preţului actualizat este suportată exclusiv de Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului.
Normele de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 arată în art. 50 alin. (3) că restituirea neţului actualizat sau, după caz, a preţului de piaţă se face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, în temeiul hotărârilor judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile, prin care s-a dispus restituirea preţului actualizat plătit de chiriaş, în cazul desfiinţării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare sau, după caz, a preţului de piaţă al imobilelor, în cazul desfiinţării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Astfel, calitatea procesuală este conferită de legea specială, în prezenta speţă nefiind aplicabile dispoziţiile dreptului comun.
În acelaşi sens este şi practica judiciară, instanţele pronunţând în mod consecvent hotărâri prin care obligă Ministerul Finanţelor Publice să plătească despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Rezultă că, în mod corect, prima instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009.
În concluzie, recurentele au solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Stabilind că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, criticile în acest sens fiind fondate.
Astfel, în cauză, instanţa a fost învestită cu o acţiune în restituirea preţului de piaţă al apartamentelor cumpărate de reclamante în baza Legii nr. 112/1995, pentru care s-a admis acţiunea în revendicare promovată de fostul proprietar. Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001,
Pentru a reţine că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, curtea de apel s-a raportat la dispoziţiile de drept comun din materia obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, apreciind că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în materia restituirii preţului apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece contractul de vânzare-cumpărare al reclamantelor nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească.
Premisa de la care a pornit curtea de apel în fundamentarea soluţiei pronunţate este aceea că admiterea unei acţiuni în revendicare împotriva chiriaşilor cumpărători pe Legea nr. 112/1995 nu semnifică o „desfiinţare” a contractului de vânzare-cumpărare al acestora, condiţie prevăzută de art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru angajarea răspunderii Ministerului Finanţelor Publice la restituirea preţului actualizat sau, după caz, a preţului de piaţă al imobilelor dobândite în baza Legii nr. 112/1995.
Această premisă este greşită, întrucât ignoră sensul real al termenului de „desfiinţare” a contractelor de vânzare-cumpărare din cuprinsul art. 50 al Legii nr. 10/2001, în stabilirea căruia, în mod greşit, curtea de apel nu a făcut o analiză sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, chiriaşii-cumpărători au dreptul la restituirea preţului actualizat, iar art. 50 alin. (2¹) şi art. 50¹ din aceeaşi lege, prevăd că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se restituie preţul de piaţă al imobilelor.
Art. 20 alin. (21) din aceeaşi lege prevede că „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul (…)”. Acest din urmă text, introdus prin Legea nr. 1/2009, explicitează, aşadar, termenul de „desfiinţare” a contractelor de vânzare-cumpărare, prevăzând în mod expres că „desfiinţarea” poate fi urmarea atât a unei acţiuni în anularea contractului, cât şi a unei acţiuni în revendicare.
Prin urmare, interpretarea sistematică a normelor legale enunţate impune concluzia că termenul de „desfiinţare a contractelor de vânzare-cumpărare”, folosit în cuprinsul art. 50 al Legii nr. 10/2001, are în vedere lipsirea de efecte juridice a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, atât ca urmare a unei acţiuni în anulare, cât şi ca urmare a unei acţiuni în revendicare.
Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea şi condiţiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 şi art. 50¹ din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 au caracter special faţă de dispoziţiile de drept comun în materie de evicţiune, prevăzute de art. 1337 şi urm. C. civ. şi, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept specialia generalibus derogant.
Prin urmare, în mod nelegal curtea de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor de drept comun în materie de evicţiune, în raport de care a apreciat asupra calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Or, faţă de dispoziţiilor legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă.
Aşa cum s-a arătat deja, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, chiriaşii-cumpărători au dreptul la restituirea preţului actualizat, iar art. 50 alin. (2¹) şi art. 50¹ din aceeaşi lege, prevăd că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se restituie preţul de piaţă al imobilelor. Pentru ambele ipoteze, obligaţia de restituire revine Ministerului Finanţelor Publice, sens în care art. 50 alin. (3) prevede că „Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Rezultă că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanţelor Publice apare ca plătitor al preţului actualizat sau, după caz, a preţului de circulaţie a imobilelor dobândite prin acte de vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi, în această calitate, el se legitimează procesual pasiv în cauză.
Raportat la dispoziţiile legale enunţate, participarea în proces a Ministerului Finanţelor Publice nu se fundamentează pe ideea de culpă, ci pe calitatea acestuia de gestionar al fondului extrabugetar alimentat cu sumele de bani constând în preţul plătit de chiriaşii-cumpărători şi din care, corelativ, se restituie preţul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
În consecinţă, legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice se justifică, în cauză, în temeiul legii speciale, respectiv a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Soluţia Curţii de Apel privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice este, aşadar, rezultatul interpretării şi aplicării greşite a legii, ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Întrucât urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, Curtea de Apel nu a mai intrat în cercetarea criticilor vizând fondul cauzei, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită recursul declarat de reclamante şi să caseze decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru ca aceasta să analizeze motivele de apel vizând fondul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantele H.D. şi H.V. împotriva deciziei civile nr. 89 din 02 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4496/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4499/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
