ICCJ. Decizia nr. 4492/2012. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4492/2012
Dosar nr. 31520/3/2008
Şedinţa din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 543 din 10 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca prescris, capătul 1 de cerere (pretenţii) pentru perioada 1950-20 august 2005 şi a respins, ca neîntemeiată, restul acţiunii formulate de reclamanta M.M.N.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
Pentru a hotărî în acest sens, s-a reţinut, de către prima instanţă, că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cu titlu de beneficiu nerealizat rezultând din lipsa de folosinţă a imobilului din Bucureşti, strada P.R., sector 2, pe perioada 1950-2007, evaluând provizoriu cuantumul despăgubirilor la suma de 300.000 euro, echivalentul a 1.000.000 lei; obligarea pârâtului la executarea lucrărilor de consolidare a imobilului, având în vedere starea de degradare avansată a construcţiei la data restituirii, în termen de cel mult 1 an de la data la care îi va pune la dispoziţie autorizaţia de construire pentru aceste lucrări, iar în subsidiar instanţa să o împuternicească pe reclamantă pentru executarea acestor lucrări, pe cheltuiala pârâtului.
La 12 decembrie 2008, Tribunalul a invocat din oficiu şi a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei pentru perioada 1950-20 august 2005, dreptul la plata contravalorii lipsei de folosinţă fiind unul de creanţă şi supus prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Cât priveşte solicitarea de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului în perioada 20 august 2005-16 iulie 2007, când bunul i-a fost predat efectiv reclamantei, s-a arătat că Legea nr. 10/2001 nu recunoaşte în favoarea foştilor proprietari un drept la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pentru perioada de timp în care imobilele au fost în administrarea statului, aspect ce nu contravine art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că astfel de despăgubiri nu pot fi acordate deoarece au un caracter speculativ.
În privinţa celui de-al doilea capăt al cererii s-a apreciat, de asemenea, că pretenţiile reclamantei au un caracter incert şi speculativ, aceasta nefacând dovada diferenţei dintre starea fizică a imobilului la momentul preluării şi la momentul predării, între starea prezentă şi aceea în care s-ar fi putut găsi dacă imobilul ar fi rămas în proprietatea sa.
De asemenea, factori precum uzura inerentă a imobilului dată de trecerea unei lungi perioade de timp, execuţia imobilului în anul 1920, fără a corespunde din punct de vedere tehnic normelor de siguranţă a imobilelor, suportarea tuturor seismelor ce au avut loc pe parcursul a 87 de ani, depăşirea vârstei de viaţă a materialelor, dar şi conţinutul Legii nr. 10/2001 care stabileşte că imobilele se predau foştilor proprietari în starea în care se află la data restituirii, au constituit argumente în respingerea acestui al doilea capăt al cererii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta M.M.N.A., formulând următoarele critici:
I. În mod greşit greşit a fost respins, ca prescris, capătul I de cerere pentru perioada 1950-20 august 2005, facându-se o greşită aplicare a Decretului nr. 167/1958.
Fapta ilicită a constat în preluarea de către stat a imobilului în temeiul unui act normativ contrar Constituţiilor din 1948 şi 1952, după cum se stabileşte prin art. 6 din Legea nr. 213/1998. Urmare a acestei fapte ilicite a avut loc lipsirea de folosinţa imobilului, cauzându-se reclamantei un prejudiciu.
Dovada existenţei prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a imobilului era condiţionată de dovedire/confirmarea calităţii reclamantei de proprietar al imobilului, astfel că, dreptul la acţiunea de faţă nu se putea naşte mai înainte de confirmarea judecătorească a acestei calităţi, deci nici termenul de prescripţie a unei asemenea acţiuni nu putea începe să curgă în sensul art. 7 din Decretul nr. 167/1958.
Nu se poate reţine că data naşterii dreptului la acţiune pentru plata contravalorii lipsei de folosinţă ar fi anterioară date de 16 iulie 2007, întrucât uzurparea posesiei a continuat până când pârâtul a predat efectiv imobilul reclamantei (16 iulie 2007).
În cauză sunt incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât data la care reclamanta putea determina întinderea prejudiciului a fost cea la care a încetat ultimul act de uzurpare a posesiei (16 iulie 2007), determinarea prejudiciului depinzând de momentul la care părţile obligate la restituirea imobilului înţelegeau să execute obligaţia.
II. În mod greşit au fost respinse, ca neîntemeiate, pretenţiile formulate prin cel dintâi capăt de cerere, respectiv, lipsa de folosinţă pentru perioada 20 august 2005-16 iulie 2007.
Reclamanta a mai susţinur că sunt lipsite de relevanţă aprecierile instanţei în sensul că Legea nr. 10/2001 nu recunoaşte în favoarea foştilor proprietari un drept la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, în condiţiile în care temeiul juridic al acestei pretenţii a fost indicat ca fiind art. 998-999 C. civ., nu există o identitate a domeniului de reglementare al celor două dispoziţii normative, iar Legea nr. 10/2001, nereglementând raporturi juridice deduse judecăţii, nu poate avea incidenţă în cauză.
La data promovării acţiunii în revendicare, reclamanta avea calitatea de titulară a dreptului de proprietate, calitate ce i-a fost reconfirmată cu efect retroactiv prin sentinţa civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 prin care s-a stabilit că imobilul a fost preluat fără titlu legal şi că dreptul de proprietate nu a ieşit nici un moment din patrimoniul autoarei sale. Refuzul Municipiului Bucureşti de a-i restitui imobilul la data introducerii cererii constituie o faptă ilicită ce a împiedicat-o în exercitarea prerogativelor decurgând din dreptul său de proprietate, astfel că a fost lipsită de un beneficiu, fructele civile, pe care le-ar fi obţinut din închirierea imobilului.
Principiul reparării integrale a prejudiciului obligă pe autorul faptei ilicite la acoperirea prejudiciului efectiv, dar şi a beneficiului nerealizat - lucrum cessans, ce a fost determinat ca întindere prin concluziile raportului de expertiză, astfel că pretenţiile apelantei nu pot fi considerate ca fiind speculative.
III. În mod greşit a fost respins, ca nefondat, cel de-al doilea capăt al cererii.
Astfel, expertiza administrată a relevat că imobilul prezintă numeroase degradări din cauza lipsei de întreţinere a acestuia, respectiv, de neefectuarea lucrărilor de reparaţie şi consolidare.
Cât priveşte „dovada diferenţei (...) între starea prezentă a bunului imobil şi aceea în care s-ar fi putut găsi dacă s-ar fi aflat în proprietatea reclamantei neîntrerupt";, instanţa face doar speculaţii fără a se baza pe argumente juridice.
C. civ. instituie prezumţia că orice proprietar se comportă ca un bun proprietar cu bunurile proprii, iar această prezumţie nu a fost răsturnată, în speţă Primăria Municipiului Bucureşti îşi asumase obligaţia de întreţinere a imobilului prin contractele de închiriere încheiate în anii 1950, în considerarea prevederilor cuprinse în C. civ. - privind această prezumţie.
Instanţa a emis doar judecăţi speculative atunci când a apreciat că materialele construcţiei au depăşit vârsta de viaţă, potrivit normativelor în vigoare, fără a invoca normativele care ar fundamenta aceste susţineri.
În faza judecăţii de apel, instanţa a încuviinţat reclamantei efectuarea unui supliment la raportul de expertiză întocmit în primă instanţă cu obiectivele arătate în înscrisul de la dosar şi a ordonat din oficiu emiterea unor adrese către SC A. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti, pentru comunicarea copiilor contractelor de vânzare-cumpărare prin care spaţii din imobilul din strada P.R., sector 2 au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Suplimentul la raportul de expertiză a fost depus la dosar, iar copia contractelor de vânzare-cumpărare.
Au fost depuse la dosar şi copiile contractului de închiriere a unor spaţii din acelaşi imobil, încheiate de Primăria Municipiului Bucureşti şi procesele-verbale de punere în posesia reclamantei a acestor spaţii.
Prin decizia civilă nr. 219A din 1 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte cererea, obligându-l pe pârât să plătească reclamantei suma de 10.610,56 euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de prejudiciu produs acesteia pe perioada 21 martie 2006-16 iulie 2007; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a apreciat că dreptul pretins de reclamantă este un drept personal patrimonial şi, prin urmare, supus prescripţiei extinctive reglementată prin Decretul nr. 167/1958 pentru perioada 1950-20 august 2005, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) din acest act normativ.
Au fost apreciate ca nefondate susţinerile reclamantei în sensul că s-a aflat în imposibilitate de a promova prezenta acţiune în repararea prejudiciului, întrucât acest fapt era în mod necesar condiţionat de preexistenta unei hotărâri de constatare a nelegalităţii actului de preluare a imobilului şi de reconfirmare a dreptului său de proprietate, astfel încât ar fi putut formula o astfel de cerere după obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, întrucât acestea, deşi reale, nu sunt de natură să schimbe concluzia la care a ajuns prima instanţă sub aspectul intervenirii prescripţiei.
Instanţa de apel a mai reţinut că ulterior anului 1990 nu a mai existat pentru reclamantă niciun impediment de ordin juridic ori faptic de natură să îi îngrădească accesul la instanţă pentru recuperarea bunului său şi, implicit, pentru a cere repararea prejudiciului invocat prin cererea de faţă. Prin urmare, nu se poate reţine în privinţa sa şi a dreptului reclamat, incidenţa niciunei cauze legale de suspendare ori întrerupere a cursului prescripţiei.
Totodată, Curtea de Apel a apreciat că dacă reclamanta a prefigurat exact elementele probatorii de care avea nevoie pentru a-şi deschide calea unei acţiuni în daune cu şanse reale, aceasta ar fi trebuit să introducă acţiunea în revendicarea imobilului - de a cărei dezlegare depindea acţiunea în daune - cu mult anterior anului 2000, când a facut-o efectiv.
Susţinerile apelantei privind incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că data la care putea să determine întinderea prejudiciului este cea în care a încetat ultimul act de uzurpare a posesiei, respectiv, data procesului-verbal de punere în posesie (16 iulie 2007), astfel că până atunci prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu putea să curgă, nu pot fi primite, întrucât condiţia textului legal menţionat se referă la faptul cunoaşterii „pagubei"; în accepţiunea de daună, prejudiciu, şi „pe acela care răspunde de ea";, ambele aceste elemente fiindu-i deopotrivă cunoscute reclamantei. Condiţia impusă prin textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu vizează cunoaşterea întinderii finale a prejudiciului şi, deci, nu s-ar putea considera că în cazul reclamantei prescripţia dreptului său la acţiunea în daune a început să curgă abia la 16 iulie 2007, când a fost pusă în posesia imobilului din strada P.R., întrucât, astfel s-ar ajunge să fie considerate imprescriptibile pe toată durata vieţii victimei, acţiunile în repararea prejudiciilor decurgând din fapte ilicite în caz de vătămare a sănătăţii şi care au produs consecinţe de durată, pe argumentul că, eventual, întinderea finală a prejudiciului nu ar putea fi determinată cu exactitate decât la momentul arătat.
În realitate, cunoscând paguba şi pe acela care răspunde de ea, reclamanta putea promova oricând acţiunea de faţă şi anterior punerii sale în posesia imobilului, întinderea prejudiciului având a se determina în raport de momentul introducerii acţiunii sau al pronunţării hotărârii.
Cu referire la pretenţiile reclamantei privind plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului cauzată prin fapta ilicită a Statului comunist ce i-a preluat abuziv şi nelegitim bunul ce a aparţinut autoarei sale şi separat inacţiunea reclamantei ce a întârziat introducerea acţiunii în revendicarea bunului său timp de 20 de ani, ulterior înlăturării regimului comunist, instanţa de apel a constatat că niciuna din legile adoptate ulterior anului 1990, în materia proprietăţii având caracter reparator - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 112/1995 ori Legea nr. 10/2001 - nu a prevăzut o răspundere a statului şi, corelativ, o obligaţie a acestuia de despăgubire pentru prejudiciile cauzate prin lipsa îndelungată a folosinţei bunurilor preluate de la foştii proprietari.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut că această problemă face parte din categoria tipurilor speciale de răspundere ale Statului pe care se dovedeşte - prin absenţa oricărei reglementări speciale care să o prevadă - că acesta nu a dorit să şi-o asume în reglementarea problemei restituirii proprietăţilor şi a raporturilor sale juridice cu foştii proprietari, fiind vorba despre o alegere politică. Drept urmare, pentru antrenarea răspunderii statului pentru astfel de fapte în vederea acoperirii unor prejudicii similare cu cele reclamate de apelantă este nevoie de o lege specială care să o prevadă.
În jurisprudenţa sa cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a arătat în mod constant că, aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate, autorităţilor naţionale recunoscându-li-se o largă marjă de apreciere în alegerea măsurilor care să reglementeze raporturile de proprietate (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României).
Aceeaşi Curte a mai remarcat că, punând în aplicare o legislaţie specială de restituire şi de despăgubire, Statul Român a optat - spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similară de regim politic în 1989 - pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist, fie prin restituirea în natură a bunului preluat, fie prin acordarea unei despăgubiri într-un cuantum egal cu valoarea de piaţă pe care bunul naţionalizat ar avea-o astăzi (Cauza Atanasiu), notând, totodată, şi că această legislaţie specială reparatorie nu ia în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire (Cauza Faimblat c.României); tot astfel, instanţa de apel a reţinut că statul nu a prevăzut nici posibilitatea dezdăunării foştilor proprietari pentru prejudiciul suferit prin lipsa folosinţei bunurilor pe durata deţinerii lor abuzive de către acesta.
S-a reţinut în acelaşi timp că reclamanta nu a pretins prin cererea sa obligarea pârâtului la a-i restitui fructele civile încasate pe seama închirierii bunului revendicat de ea, aceasta neîntemeindu-şi cererea pe prevederile art. 485-487 C. civ. şi indicând în mod constant temeiul juridic al cererii sale ca fiind art. 998-999 C. civ., astfel că a reclamat repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin lipsirea nelegitimă de folosinţa bunului propriu, iar nu doar restituirea chiriilor încasate de Municipiului Bucureşti ca posesor de rea-credinţă. Cele două temeiuri juridice nu pot fi combinate ori substituite, întrucât au fundamente juridice diferite, raţiuni şi condiţii diferite.
Instanţa de apel a mai reţinut din istoricul faptelor prezentate de reclamantă că în urma acţiunii în revendicare pe care a promovat-o în anul 1998, s-a dispus restituirea în favoarea acesteia a imobilului din Bucureşti, strada P.R., sector 2 (compus din teren 295 m.p. şi construcţie S+P+1E), fiind obligaţi să-i asigure lăsarea în deplină proprietate şi posesie a bunului atât Municipiul Bucureşti, cât şi ceilalţi deţinători de spaţii din imobil, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995. În acest sens, s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 a Judecătoriei sectorului 2, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 685/A din 21 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1775 din 29 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, hotărâri judecătoreşti a căror punere în executare din partea intimatului pârât s-a realizat prin dispoziţia nr. 821 din 15 iunie 2007 şi prin procesul-verbal din 16 iulie 2007.
În conformitate cu principiul general ce guvernează materia executării, acela al executării benevole şi cu bună-credinţă a obligaţiilor stabilite prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu [principiu înscris în cuprinsul art. 371 alin. (1) C. proc. civ.] şi dat fiind caracterul executoriu al hotărârilor date în apel, instanţa de apel a apreciat că intimatul pârât era ţinut să aducă la îndeplinire de îndată, ca parte obligată direct prin hotărârea instanţei, dispoziţiile cuprinse în sentinţa civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 începând cu data de 21 martie 2006, data rămânerii definitive a acesteia.
Întârziind să procedeze în acest sens până la 16 iulie 2007, data punerii efective în posesie a reclamantei, pârâtul se face vinovat de producerea unui prejudiciu adus acesteia constând în lipsirea de folosinţa imobilului, şi anume a acelor părţi din imobil care, la data pronunţării hotărârii din revendicare se mai aflau încă în posesia Municipiului Bucureşti.
Astfel, hotărârile judecătoreşti prin care a fost soluţionată acţiunea în revendicare promovată de apelanta reclamantă, copiile contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului Bucureşti cu chiriaşii cumpărători ca şi copiile contractului de închiriere încheiate de aceeaşi Primărie cu chiriaşii Ş.E. şi L.P. pentru două unităţi locative din imobil fac dovada împrejurării că la data de 21 martie 2006 intimatul pârât era ţinut să îi restituie apelantei reclamante doar suprafeţele de 68,6 m.p. şi 82,12 m.p., ambele aflate la parterul imobilului din strada P.R., singurele pe care acesta le mai deţinea din bun, împreună cu restul de teren ce nu a fost înstrăinat celorlalţi 3 chiriaşi cumpărători.
În consecinţă şi în acord cu concluziile expertizei contabile administrate în faţa primei instanţe, ce a determinat valoarea lunară a lipsei de folosinţă a imobilului la 4,4 euro/m.p., instanţa de apel a apreciat că pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de 150,72 m.p. din imobilul în discuţie, pe durata a 16 luni cât a întârziat punerea în executare a sentinţei civile nr. 4276 din 29 aprilie 2002 (de la 21 martie 2006 până la 16 iulie 2007) intimatul pârât datorează apelantei reclamante suma de 10.610,56 euro la plata căreia va fi obligat, în echivalent în lei la data plăţii efective, în temeiul art. 998-999 C. civ. şi, în aceste limite, hotărârea primei instanţe urmează a fi schimbată.
Cât priveşte criticile apelantei aduse modului de soluţionare a celui de-al doilea capăt al cererii sale, instanţa de apel le-a apreciat ca nefondate, reţinând prima instanţă în mod corect a evidenţiat caracterul incert şi speculativ al pretenţiilor reclamantei dar şi al posibilităţilor concrete de evaluare a acestora în condiţiile în care se reclamă starea de degradare la data restituirii a unei construcţii despre care doar expertul afirmă la modul aproximativ că ar fi fost construită „în jurul anilor 1920";, fără a exista ori a fi prezentate autorizaţia de construire a imobilului, planuri, schiţe şi orice alte dovezi privitoare la data exactă a edificării sale, a condiţiilor edificării ori a stării în care bunul se găsea la data naţionalizării sau la date anterioare sau ulterioare apropiate acestui moment.
Instanţa de apel a mai constatat că prin cererea sa, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la executarea nu a lucrărilor de întreţinere a imobilului, ci a celor de consolidare.
Cu privire la acest capăt de cerere, s-au reţinut cele arătate de expert în conţinutul raportului de expertiză, în sensul că la data ridicării construcţiei nu existau norme de calcul seismic (pe care, deci, nici construcţia în litigiu nu le respectă), iar normele de siguranţă în exploatare, izolare termică de la data proiectării nu mai corespund cerinţelor actuale şi nici realităţii condiţiilor urbane, că există crăpături în pereţii de rezistenţă, crăpături înclinate la 45° deasupra uşilor şi ferestrelor, fisuri în tavane, igrasie, pereţii de zidărie fiind afectaţi de umezeală în lipsa unei hidroizolaţii subterane, sunt elemente ce au avut o pondere considerabilă în argumentul de respingere a pretenţiilor formulate.
Tot astfel, situaţia de notorietate pe care o evocă prima instanţă, aceea a supunerii construcţiei în litigiu - executată, cum s-a arătat, fără luarea în calcul a riscului seismic - degradărilor cauzate de seismele puternice care s-au produs de la data edificării sale, a inerentei degradări atrasă de perioada mare de viaţă a construcţiei (de aproape 90 ani) şi a materialelor sale, au fost reţinute ca argumente pentru respingerea acestei cereri a reclamantei.
Dar simpla prezumţie pe care apelanta reclamantă o deduce din dispoziţiile C. civ., în sensul că proprietarul se îngrijeşte de bunul său, este insuficientă în a se analiza pretenţiile sale pornind de la ipoteza unei construcţii bine executate, cu materiale de calitate şi care se afla la data naţionalizării într-o bună stare de întreţinere pentru ca, ajungându-se la starea actuală a construcţiei, să fie angajată răspunderea intimatului în sensul solicitat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtul.
Recurenta-reclamantă M.M.N.A. a formulat următoarele critici:
I. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că „cerinţa impusă prin textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu vizează cunoaşterea întinderii finale a prejudiciului şi, deci, nu s-ar putea considera că în cazul reclamantei prescripţia dreptului său la acţiunea în daune a început să curgă abia la 16 iulie 2007, când a fost pusă în posesia imobilului";.
Recurenta arată că, în mod evident, putea introduce şi în 1990, şi în 1991, şi în 1992 ş.a.m.d. acţiune pentru obligarea pârâtului la despăgubiri, dar numai pentru prejudiciul cuantificabil la acel moment. Conform opiniei instanţei de apel însă, ar însemna că pentru repararea parţială a prejudiciului reclamanta ar fi putut introduce acţiune încă din 1951.
Însă, niciun demers intermediar injustiţie pentru plata acestor despăgubiri, demers realizat efectiv sau potenţial de realizat, nu poate împiedica partea să promoveze o acţiune finală şi unică de reparare a prejudiciului, întrucât orice demers intermediar presupunea repararea parţială a pagubei, dar termenul de prescripţie nu se poate aprecia decât prin raportare la termenul final de reparare a pagubei - în speţă, data punerii în posesie asupra imobilului.
Pe de altă parte, actul de uzurpare a posesiei unui imobil va trebui întotdeauna corelat cu termenul de prescripţie achizitivă, astfel încât va exista întotdeauna un moment final - cel al împlinirii termenului de uzucapiune.
Uzurparea posesiei şi rămânerea adevăratului proprietar în pasivitate vor conduce întotdeauna la pierderea proprietăţii în favoarea uzurpatorului la împlinirea termenului de prescripţie achizitivă, iar pierderea dreptului de proprietate va determina şi pierderea dreptului la orice accesoriu al acestuia - în speţă dreptul de a valorifica folosinţa bunului.
Totodată, susţinerea anterioară trebuie corelată şi cu opinia instanţei care a recunoscut că „este adevărat că acţiunea de fată este condiţionată, în analiza elementelor sale, de existenţa unei statuări judecătoreşti asupra nelegalităţii actului de preluare a imobilului şi asupra calităţii reclamantei de proprietar al bunului în legătură cu care s-au conturat pretenţiile sale";.
Recurenta arată că hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit că proprietatea sa a fost uzurpată este sentinţa civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002, rămasă definitivă la data de 21 martie 2006, hotărâre pronunţată în baza cererii de chemare în judecată introduse pe rolul instanţelor la data de 18 noiembrie 1998.
Prin urmare, pentru repararea pagubei produse de uzurpatorul posesiei, proprietarul imobilului se poate adresa oricând instanţei de judecată, dar nu poate fi sancţionat că nu a acţionat mai devreme decât mai târziu, în condiţiile stabilirii unor termene lungi pentru acţiune. Proprietarul nu poate fi sancţionat, precum a procedat instanţa de apel prin decizia recurată, pentru faptul că nu a acţionat în prima zi a termenului de prescripţie (în speţă, la data de 17 iulie 2007, respectiv, a doua zi după punerea în posesie), iar nu în ultima zi a termenului de prescripţie (în speţă, la data de 16 iulie 2010).
În acelaşi timp, proprietarul nu poate fi sancţionat pentru că nu a acţionat la data de 01 ianuarie 1990 („ulterior anului 1990 nu a mai existat pentru reclamantă nici un impediment de ordin juridic ori faptic de natură să îi îngrădească accesul la instanţă pentru recuperarea bunului său şi, implicit, pentru a cere repararea prejudiciului invocat prin cererea de faţă";), deşi termenul de promovare a acţiunii în revendicare în situaţia de faţă era 01 ianuarie 2000, respectiv, în limita termenului de 30 de ani de prescripţie achizitivă stabilit pentru posesorul de rea-credintă.
Beneficiul oricărui termen de prescripţie (achizitivă ori extinctivă) îl constituie faptul că partea va putea acţiona oricând în interiorul termenului, fără a i se putea imputa vreo culpă pentru momentul ales, contrar celor statuate prin decizia recurată.
Recurenta conchide asupra acestui motiv de recurs că instanţa de apel a denaturat scopul textului art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi l-a aplicat greşit la speţa de faţă atunci când a apreciat că norma juridică invocată se raportează la „cunoaşterea pagubei în accepţiunea de daună, prejudiciu"; şi nu la cunoaşterea cuantumului pagubei.
De altfel, art. 8 alin. (1) din Decret stabileşte fără niciun dubiu că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de Ia data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea - legiuitorul nu a stabilit că prescripţia începe să curgă le la data când păgubitul a cunoscut „existenţa"; pagubei.
II. Instanţa de apel a aplicat greşit art. 7 din Decretul nr. 167/1958.
În dezvoltarea acestei critici, recurenta învederează că dacă există o condiţionare a promovării acţiunii de recunoaşterea printr-o hotărâre judecătorească este evident că dreptul său material pentru promovarea cererii de faţă nu se putea naşte înainte de emiterea hotărârilor judecătoreşti; or, hotărârile pronunţate în revendicare au fost definitive şi executorii la data de 21 martie 2006, astfel că, a promovat acţiunea în interiorul termenului de prescripţie extinctivă (acţiunea de faţă este formulată în anul 2008).
Potrivit art. 7 alin. (1) din Decret, „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune sau dreptul de a cere executarea silită";, or, aşa cum deja s-a arătat anterior, dreptul la acţiune s-a născut la data de 21 martie 2006.
Aplicând corect dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decret, concluzia care se desprinde este aceea că la data de 16 iulie 2007 s-a născut dreptul material la acţiune al reclamantei de a pretinde pârâtului plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada 1950-2007 (16 iulie 2007 reprezintă data cunoaşterii pagubei sau când ar fi trebuit să cunoască paguba).
III. Instanţa de apel a ignorat prevederile art. 486-487 C. civ.
Curtea de Apel Bucureşti a invocat că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată este art. 998-999 C. civ., iar nu art. 485-487 C. civ., iar în opinia instanţei de apel cele două temeiuri juridice nu pot fi combinate ori substituite, întrucât au fundamente juridice diferite, raţiuni şi condiţii diferite.
În acest sens, instanţa de apel a decis că intimatul-pârât urmează a răspunde pentru propriile fapte, respectiv, numai pentru întârzierea în executarea deciziei pronunţate în calea de atac a apelului în cadrul acţiunii în revendicare.
Totuşi, textele menţionate contrazic susţinerile instanţei de apel, fiind înlăturate în mod greşit de la aplicare, în soluţionarea cauzei.
Astfel, potrivit art. 486 C. civ. „posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu îi sunt cunoscute";, iar potrivit art. 487 C. civ. „el încetează de a fi cu bună-credinţă din momentul când aceste viciuri îi sunt cunoscute";.
Aplicarea corectă a acestor două norme, prin prisma consideraţiilor instanţei de apel în sensul că intimatul nu este vinovat pentru faptele regimului anterior, nu poate conduce decât la concluzia că intimatul-pârât Municipiul Bucureşti a devenit de rea-redinţă la data de 18 noiembrie 1998, data promovării acţiunii în revendicare. Revendicarea a fost admisă irevocabil statuându-se că a intervenit o uzurpare a dreptului de proprietate al reclamantei.
IV. Instanţa de apel a încălcat art. 3 C. civ. şi art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Potrivit art. 3 C. civ., judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.
Astfel, instanţa de apel reţine că „nici una din legile adoptate ulterior anului 1990, în materia proprietăţii având caracter reparator - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 ori Legea nr. 10/2001 nu a prevăzut o răspundere a statului şi, corelativ, o obligaţie a acestuia de despăgubire pentru prejudiciile cauzate prin lipsa îndelungată a folosinţei bunurilor preluate de la foştii proprietari"; şi că „dreptul comun este insuficient recunoaşterii pretenţiilor sale care au ca temei nu doar o simplă răspundere civilă delictuală a statului dar, în acelaşi timp, şi o răspundere politică a acestuia";.
Recurenta opinează că nu are relevanţă în niciun fel „voinţa politică"; şi „răspunderea politică"; a Statului, întrucât justiţia este independentă de puterea politică, iar în al doilea rând, imobilul nu a fost restituit în baza vreunei legi speciale de reparaţie, astfel cum invcă instanţa de apel. Astfel, emiterea de către Primarul General a dispoziţiei de restituire, precum şi a procesului-verbal de punere în posesie au avut loc în executarea hotărârilor judecătoreşti de drept comun, iar nu în aplicarea legilor speciale de reparaţie. În condiţiile în care restituirea imobilului nu a avut loc în baza unei legi speciale de reparaţie, nici prezenta acţiune nu putea avea ca temei vreun text de lege din cuprinsul acestora.
Pe de altă parte, în contextul „denegării de dreptate"; creat de instanţa de apel, că aceasta a încălcat prevederile art. 998-999 C. civ. şi ale art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Astfel, dispoziţiile art. 998-999 C. civ. creează tocmai cadrul răspunderii Statului pentru fapta ilicită prejudiciatoare pe care a săvârşit-o la adresa patrimoniului apelantei-reclamante.
Acest temei de drept a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, astfel că decizia curţii de apel este nelegală sub acest aspect, atâta vreme cât aplică dispoziţiile art. 998-999 C. civ. pentru a obliga intimatul la plata sumei de 10.610,56 euro, dar nu le mai aplică şi în contextul obligării Statului la plata despăgubirilor pentru perioada 1950-2006 (respectiv, 1998-2006).
În ceea ce priveşte prevederea constituţională [art. 20 alin. (2)], aceasta stabileşte că „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile";.
Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a invocat Cauza Atanasiu potrivit căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 „nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu impune statelor contractante nici o restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate, autorităţilor naţionale recunoscându-li-se o largă marjă de apreciere în alegerea măsurilor care să reglementeze raporturile de proprietate";.
Dar nu trebuie să limităm aplicarea normelor legale de reparaţie doar la nivelul legilor speciale de reparaţie. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu stabileşte o asemenea limitare şi nici instanţele interne nu ar trebui să o facă.
Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, instanţa de apel reţinând în mod greşit faptul că, în conformitate cu principiul general ce guvernează materia executării, acela al executării benevole şi cu buna-credinţă a obligaţiilor stabilite prin hotărârea unei instanţe sau prin alt titlu, dat fiind şi caracterul executoriu al hotărârilor în apel, pârâtul ar fi ţinut să aducă la îndeplinire de îndată, ca parte obligată prin hotărârea instanţei, dispoziţiile impuse în sentinţa civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 începând cu data rămânerii definitive a acesteia, iar Municipiul Bucureşti, întârziind să procedeze în acest sens, s-ar face vinovat de producerea unui prejudiciu produs reclamantei constând în lipsirea de folosinţă a imobilului.
Instanţa de apel a avut în vedere hotărârile judecătoreşti prin care a fost soluţionată acţiunea în revendicare promovată de către reclamantă, copiile contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de către pârât cu chiriaşi cumpărători, precum şi copiile contractului de închiriere încheiat cu Ş.E. şi L.P. care ar face dovada împrejurării că la data de 21 martie 2006 Municipiul Bucureşti era ţinut să-i restituie reclamantei doar suprafeţele de 68,6 m.p. şi 82,12 m.p. ambele aflate la parterul imobilului din strada P.R., sector 2, singurele pe care pârâtul le mai deţinea în patrimoniu, împreună cu restul de teren ce nu a fost înstrăinat celorlalţi 3 chiriaşi cumpărători.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel, în acord cu concluziile expertizei contabile administrate în fata instanţei de fond, care a determinat valoarea lunară a lipsei de folosinţă a imobilului litigios la 4,4 euro/m.p., a apreciat că pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de 150,72 m.p. din imobilul în discuţie, pe durata a 16 luni cât a durat punerea în executare a sentinţei nr. 4276 din 29 aprilie 2002 (de la 21 martie 2006 până la 16 iulie 2007), Municipiul Bucureşti ar datora reclamantei suma de 10.610.56 euro, la care urmează să fie obligat, în echivalent in lei la data plăţii efective.
Recurentul pârât susţine că în speţă nu sunt întrunite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale în temeiul art. 998 C. civ., respectiv, fapta ilicita, prejudiciul cauzat precum şi o legătură de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciul suferit.
Astfel, chiar dacă sentinţa civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 a rămas definitivă şi executorie la data de 21 martie 2006 (data soluţionării pricinii în apel) aceasta nu înseamnă că s-ar fi cauzat părţii adverse un prejudiciu printr-o presupusă faptă ilicită a Municipiului Bucureşti, care ar fi refuzat sau ar fi omis să execute hotărârea judecătoreasca respectivă, ori ar fi întârziat executarea acesteia.
Pentru a se pune în executare hotărârea judecătorească rămasă definitivă, creditorul obligaţiei din titlul respectiv, în speţă, reclamanta, trebuia să se adreseze cu o cerere scrisă debitorului acestei obligaţii (Municipiul Bucureşti, persoana juridică de drept public, reprezentată în justiţie de către Primarul General) cerere prin care să solicite executarea de bunăvoie a acelei hotărâri (titlul executoriu trebuind să fie depus în copie xerox, alături de un exemplar legalizat al hotărârii).
Recurentul mai arată că în speţă, nu a refuzat, nu a omis şi nici nu a întârziat executarea hotărârii judecătoreşti respective, ba chiar a procedat cu bună credinţă la punerea acesteia în executare, predarea efectivă a posesiei imobilului litigios, realizându-se înainte de rămânerea irevocabilă a litigiului.
În aceste condiţii, nu se poate reţine fapta ilicită prin care s-ar fi cauzat un prejudiciu reclamantei, anume, nepredarea posesiei imobilului la data de 21 martie 2006, a fiind evident că, raportat la circumstanţele cauzei, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a acestei recurentului pârât faţă de dispoziţiile art. 998 C. civ., întrucât executarea benevolă şi cu bună credinţă a obligaţiei stabilite prin hotărârea judecătorească invocată este indiscutabilă şi neechivocă.
În recurs, nu s-au administrat alte probe, recurenta reclamantă depunând la dosar practică judiciară în materia acordării în favoarea proprietarilor a lipsei de folosinţă pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada anterioară anului 1989, precum şi concluzii scrise.
Ambele părţi au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, astfel cum li s-a pus în vedere, în raport cu criticile susţinute de fiecare dintre acestea prin motivele de recurs.
Recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti este nefondat, în timp ce recursul promovat de reclamantă va fi admis, potrivit celor ce urmează şi în limitele ce se vor arăta.
Criticile formulate ambele părţi vor fi analizate împreună, având în vedere că prin motivele susţinute de pârât se tinde la respingerea acţiunii ca neîntemeiată, în timp ce reclamanta tinde la admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, prin înlăturarea prescripţiei dreptului său material la acţiune pentru perioada 1950-21 martie 2006 reţinută de instanţa de apel (sub aspectul lipsei de folosinţă), fiecare dintre părţi criticând dezlegările date prin decizia recurată, cu privire la elementele ce antrenează răspunderea civilă delictuală şi întinderea prejudiciului; cu privire la legalitatea respingerii celui de-al doilea capăt de cerere, reclamanta nu a formulat motive de recurs.
Obiectul pricinii de faţă priveşte angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Municipiul Bucureşti (unitatea admnistrativ teritorială prin intermediul căreia statul a exercitat posesia), pe temeiul art. 998-999 C. civ., pentru privarea reclamantei (şi prin intermediul autoarei sale) de folosinţa imobilului situat în Bucureşti, strada P.R., sector 2, pentru în perioada 1950-16 iulie 2007 (data predării efective a posesiei către reclamantă).
Imobilul în discuţie a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, fără titlu valabil, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea judecătorească pronunţată în revendicarea acestuia (iniţiată de recurenta reclamantă la 18 noiembrie 1998), respectiv, prin sentinţa civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 a Judecătoriei sector 2, definitivă prin decizia civilă nr. 685A din 21 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă, potrivit deciziei civile nr. 1775 din 29 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
În consecinţă, astfel cum instanţele de fond au reţinut, recurenta reclamantă a redobândit posesia asupra imobilului pe calea dreptului comun, iar nu în temeiul legilor speciale de reparaţie.
Cu toate acestea, dat fiind temeiul juridic al cererii deduse judecăţii (art. 998-999 C. civ.) şi obiectul asupra căruia poartă pretenţiile formulate (imobil preluat de regimul anterior anului 1989), contrar celor susţinute de reclamantă prin motivele sale de recurs, instanţa de apel în mod corect, în verificarea priorităţii legii speciale stabilită prin principiul de generală aplicabilitate specialia generalibus derogant - a statuat prioritar asupra excluderii incidenţei legilor speciale de reparaţie; dacă legislaţia specială ar conţinut astfel de reglementări, aceasta era posibil a fi aplicată în completarea măsurilor reparatorii solicitate de reclamantă, în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului, restituirea în natură fiind deja obţinută (damnum emergens), în timp ce despăgubirile, cu titlu de lucrum cessans, sunt solicitate prin cererea de faţă.
Având în vedere că în cadrul marjei sale de apreciere cu privire la condiţiile în care statul român a acceptat să restituie proprietăţile preluate abuziv de regimul anterior (recunoscută în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului), prin legislaţia specială adoptată în materie (Legea nr. 10/2001) legiuitorul nu a optat şi pentru repararea prejudiciului decurgând din lipsa de folosinţă cu privire la imobilele ce au fost preluate şi deţinute abuziv de stat.
Faptul că legea specială nu prevede repararea acestui tip de prejudiciu, nu se poate nega posibilitatea formulării pe calea dreptului comun a unor cereri de chemare în judecată circumscrise unei astfel de finalităţi, de vreme ce această conduită nu a fost interzisă expres în conţinutul legii speciale; în plus, formularea unei astfel de acţiuni trebuie analizată potrivit temeiului juridic invocat de parte sau unei calificări juridice corecte realizate de instanţă, pentru că, în caz contrar, instanţei i s-ar putea imputa denegarea de dreptate, interzisă de art. 3 C. civ.
Or, având în vedere că instanţa de apel s-a raportat la temeiul juridic incident şi a analizat cererea în baza art. 998-999 C. civ., nu poate conduce la reţinerea criticilor formulate de reclamantă din perspectiva art 3 C. civ.
Respingerea pretenţiei pentru perioada anterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti pronunţate în revendcare (aşa cum a dispus instanţa de apel, aspect asupra căruia se va reveni în cuprinsul prezentelor considerente) nu atrage incidenţa denegării de dreptate, ci priveşte efectul direct al instituţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, regulă ce este reglementată prin Decretul nr. 167/1958 prin norme clare, accesibile şi previzibile.
Pe de altă parte, această „ingerinţă"; ţinând de garanţiile de ordin substanţial antrenate de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este una legală întrucât prescripţia este reglementată printr-un act normativ ce respectă un just raport de proporţionalitate; de altfel, în jurisprudenţa instanţei europene prescripţia extinctivă a fost analizată şi recunoscută ca unanim acceptată în legislaţiile europene, cu respectarea preeminenţei dreptului [de ex. Cauza Reveliotis c. Greciei, „nimic din jurisprudenţa Curţii nu lasă să se înţeleagă că stabilirea termenelor de prescripţie ar fi, în sine, incompatibilă cu exigenţele Convenţiei (a se consulta în acest sens, Stubbings şi alţii c. Regatului Unit, hotărârea din 22 octombrie 1996)]";.
Aceeaşi legislaţie specială adoptată de legiuitorul român de după 1989 cu privire la restituirea proprietăţilor preluate de regimul comunist constituie, totodată, o observaţie esenţială ce permite statuarea în sensul unei răspunderi obiective a statului pentru repararea nedreptăţilor din trecut, pentru că, în caz contrar, nici elementele presupuse de art. 998-999 C. civ. nu ar fi fost întrunite.
Aşa fiind, în analiza condiţiilor ce antrenează răspunderea civilă delictuală, instanţele de fond au reţinut în mod corect îndeplinirea cerinţelor răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi elementul subiectiv.
Fapta ilicită, contrar celor susţinute de recurentul pârât, în mod indubitabil a fost determinată de deposedarea autoarei reclamantei de proprietatea sa prin Decretul nr. 92/1950, ceea ce este statuat cu putere de lucru judecat prin hotărârea pronunţată în revendicarea acestei proprietăţi, instanţa reţinând o preluare fără titlu valabil şi calificând în mod explicit posesia statului ca fiind una de rea credinţă.
Anterior promovării acţiunii de faţă, prejudiciul decurgând din suprimarea posesiei a fost reparat parţial, prin restituirea părţii din proprietate care, la data executării benevole, se afla în posesia Municipiului Bucureşti, sens în care a fost emisă dispoziţia nr. 821 din 15 iunie 2007 de către primarul general restituirea acestei proprietăţi în executarea hotărârii judecătoreşti definitive; ulterior, la data de 16 iulie 2007 a fost încheiat între părţi proces-verbal de predare primire, astfel cum recurenta reclamantă a învederat chiar prin motivele cererii de chemare în judecată; în mod evident, şi celelalte două condiţii ale răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite: legătura de cauzalitate şi vinovăţia (un act normativ abuziv, neconstituţional - Decretul nr. 95/1950, adoptat de autorităţile comuniste).
Prin iniţierea cererii din această cauză, recuerenta reclamantă tinde la repararea integrală a prejudiciului, solicitând despăgubiri (beneficiul nerealizat - lucrum cessans) ce constau în lipsa de folosinţă pentru toată perioada deposedării de proprietate 1950-16 iulie 2007.
Întrucât cererea dedusă judecăţii are un obiect patrimonial, dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, sens în care dispune art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Dată fiind cauza raportului juridic analizat, reiese că prin cererea de chemare în judecată se reclamă producerea unui prejudiciu care a operat succesiv, întrucât lipsa de folosinţă are drept criteriu contravaloarea folosinţei (chiria pe piaţa liberă, dat fiind temeiul delictual al cererii) de care proprietarul a fost lipsit pentru că nu a avut posesia proprietăţii sale; pentru actele cu executare succesivă (cum este şi perceperea chiriei) curge o prescripţie distinctă pentru fiecare prestaţie a actului bilateral cu executare succesivă, prestaţii eşalonate în timp, astfel cum dispune art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Pe de altă parte, în cazul unei cereri întemeiate pe instituţia răspunderii civile delictuale, nu este necesară punerea în întârziere a debitorului (proprie unei obligaţii contractuale de a da sau a face), acesta fiind de drept în întârziere în aces tip de cauze.
Recurenta reclamantă susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, ceea ce nu este decât în parte fondat.
Faţă de cele deja arătate, reiese că prescripţia dreptului la acţiune în repararea prejudiciului descris, începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune, potrivit regulii instituite prin art. 7 din Decret.
Art. 8 alin. (1) dispune că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Or, fapta ilicită a fost aplicarea Decretului nr. 92/1950, dată la care reclamanta prin autoarea sa a cunoscut atât paguba (preluarea posesiei de către stat), cât şi pe cel care i-a pricinuit-o, Statul Român (prin autorităţile anterioare succedate, în deţinerea abuzivă a imobilului, de Muncipiul Bucureşti).
Corect a reţinut instanţa de apel că până în anul 1990 nu era posibilă formularea acţiunii în revendicare existenţa regimului anterior de până în decembrie 1989, fiind asimilată unei cauze de forţă majoră, susceptibilă de a menţine acest motiv de suspendare a prescripţiei extinctive, în temeiul art. 13 lit. a) din acelaşi Decret, dar după această dată (22 decembrie 1989) recurenta reclamantă nu se mai poate prevala de această cauză forţă majoră.
După această dată, reclamanta a ales să formuleze acţiunea în revendicare la 18.11.1998, ceea ce, din perspectiva prescripţiei extinctive este irelevant, întrucât acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, conform dispoziţiilor art. 21 din Decret.
Pe de altă parte, promovarea cererii în revendicare, sub condiţia admiterii ei, determină momentul la care posesorul (pârâtul din cauză) devine de rea credinţă, astfel cum prevede art. 487 C. civ., corect indicat de recurentă, dată ce coincide şi cu momentul de la care se putea solicita contravaloarea lipsei de folosinţă (18 noiembrie 1998).
Cum aceasta însă nu a alăturat acţiunii în revendicare (prin care solicita repararea în natură - damnum emergens - a prejudiciului produs prin aceeaşi faptă ilicită, preluarea imobilului prin Decretul nr. 92/1950) şi un capăt de cerere prin care să solicite acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă lucrum cessans - şi a optat pentru promovarea acestei cereri accesorii pe cale separată prin acţiunea de faţă, recurenta reclamantă, la acest moment, se confruntă cu stingerea dreptului său la acţiune prin prescripţia extinctivă pentru perioada anterioară formulării acţiunii în revendicare (1950-18 noiembrie 1998), dar şi cea cuprinsă între 18 noiembrie 1998-20 august 2005 (trei ani în urma introducerii acţiunii din 20 august 2008, data poştei), în conformitate cu art. 3 alin. (1), rap. la art. 12, art. 7 şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Cererea de acordare a despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credinţă (legea civilă nepermiţând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii lor ca în speţă - anterior acestui moment), iar această dată este cea a promovării acţiunii în revendicare, astfel cum reiese din prevederile art. 486, 487 C. civ.; alăturarea cererii accesorii pentru lipsa de folosinţă acţiunii în revendicare avea semnificaţia întreruperii prescripţiilor distincte pentru fiecare prestaţie succesivă privind contravaloarea lipsei de folosinţă, în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decret, dacă cererea principală era admisă, sens în care dispune art. 16 alin. (2); or, de reclamanta a avut câştig de cauză, prin sentinţa civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 a Judecătoriei sector 2, definitivă şi irevocabilă.
Pentru cele anterior arătate, Înalta Curte constată că cererea reclamantei este întemeiată pentru perioada 20 august 2005-16 iulie 2007, dată la care a intervenit punerea sa în posesie în mod efectiv şi deci, au încetat consecinţele actului abuziv al preluării; aşadar, pentru cele 23 de luni aferente acestui interval, potrivit aceloraşi parametri utilizaţi de instanţa de apel, Înalta Curte constată că reclamantei i se cuvin despăgubiri în sumă de 15.252,68 euro la care pârâtul va fi obligat.
Faţă de modalitatea de determinare a acestei componente a prejudiciului ţinând de principiul reparării integrale a cărui reparare s-a solicitat prin cererea de faţă, rezultă că este irelevant momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în revendicare (21 martie 2006), cum nelegal a stabilit instanţa de apel, cu ignorarea dispoziţiilor art. 486 şi 487 C. civ.
În consecinţă, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., recursul pârâtului va fi respins ca nefondat, iar recursul formulat de reclamantă urmează a fi admis, astfel că, în rap. la art. 304 pct. 9, se va modifica decizia recurată în parte, în sensul celor arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 219A din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de reclamanta M.M.N.A., împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia recurată, astfel:
Obligă pe pârât să plătească reclamantei suma de 15.252,68 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii cu titlu de despăgubiri (lipsa de folosinţă a imobilului din Bucureşti, strada P.R., sector 2, respectiv pentru 150,72 m.p. din suprafaţa locativă), aferente perioadei 20 august 2005-16 iulie 2007.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4491/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4494/2012. Civil → |
|---|
