ICCJ. Decizia nr. 4496/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4496/2012
Dosar nr. 6895/3/2009
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii V.D.A.V. şi V.P.R., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Municipiul Timişoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara prin Primar şi Primăria/Primarul Municipiului Timişoara, au formulat contestaţie la decizia nr. 533 din 30 decembrie 2008 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului prin care s-au soluţionat notificările din 12 februarie 2002 şi din 10 august 2001 depuse prin executor judecătoresc.
Contestatorii au solicitat: anularea deciziei nr. 533 din 30 decembrie 2008 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului; să se constate nulitatea absolută a actului de naţionalizare a imobilelor ce fac obiectul notificărilor din 12 februarie 2002 şi din 10 august 2001; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995 încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat, în calitate de vânzător, şi Asociaţia Salariaţilor şi Membrilor Conducerii Societăţii Comerciale „C.C.”, în calitate de cumpărător, şi a anexelor acestuia, precum şi actele adiţionale la contractul societate, în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; să se constate calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor (în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată) cu privire la imobilele ce fac obiectul notificărilor din 12 februarie 2002 şi din 10 august 2001; să se stabilească drepturile ce li se cuvin raportat la calitatea de moştenitori pe care o au reclamanţii după V.P. şi soţia acestuia, V.I. (născută P.), acţionari la societăţile ce fac obiectul notificărilor, respectiv Fabrica de Faianţă „C.” SA Timişoara şi Moara I. (T.); să fie obligată entitatea învestită cu soluţionarea dosarului sau deţinătorul imobilelor ce fac obiectul dosarului pendinte la plata unor despăgubiri reprezentând lipsa exerciţiului dreptului de folosinţă a bunurilor revendicate şi care fac obiectul notificărilor de mai sus, încă nerestituite, conform tarifelor pentru contractele de locaţiune practicate pentru sedii de societăţi comerciale respectiv activităţi comerciale în Municipiul Timişoara, de la data expirării termenului de 60 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, până la rămânerea irevocabilă a prezentei contestaţii şi punerea ei în executare, în condiţiile art. 998–999 C. civ.; să se dispună restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. AA Timişoara, având număr topografic al parcelei XX, reprezentând Piaţa A.V. şi care a aparţinut societăţii „C.C.”, aşa cum rezultă şi din planşele foto cât şi din extrasul CF depus în copie certificată, este o veritabilă parcare administrată de A.D.P.S. Timiş, serviciul Telpark; în subsidiar, în cazul în care restituirea, în tot sau în parte, în natură a imobilelor ce fac obiectul notificărilor de mai sus nu este posibilă, solicită restituirea acestora prin echivalent, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că decizia Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului nr. 533 din 30 decembrie 2008, comunicată la 24 ianuarie 2009, prin care le-au fost respinse notificările depuse în 2001 şi 2002, a fost emisă la mai bine de şapte ani de la depunerea notificărilor, cu toate că Legea nr. 10/2001 a stabilit un termen de 60 de zile pentru soluţionarea notificărilor.
Imobilele ce fac obiectul notificărilor au fost preluate abuziv prin naţionalizare. Unchiul reclamanţilor, V.P., aşa cum rezultă din cuprinzătorul dosar existent la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, a fost condamnat politic, în repetate rânduri, pentru opiniile sale (sentinţa civilă nr. 51/1960 a Tribunalului Militar Timişoara, condamnat la opt ani închisoare şi confiscarea întregii averi pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale).
În ce priveşte calitatea reclamanţilor de moştenitori după defuncţii V.P. şi soţia acestuia (predecedată) V.l., această calitate a fost stabilită irevocabil de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 140 din 16 februarie 2004, în Dosar nr. 1/C/2004, definitivă şi irevocabilă. În cuprinsul deciziei Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului contestate li se recunoaşte calitatea de persoane îndreptăţite numai faţă de V.P., nu şi după V.I., soţia predecedată a acestuia (născută P.). În atare condiţii, instanţa este în măsură să constate calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, în considerarea a două elemente fundamentale – imobilele au fost preluate de stat fără titlu valabil (abuziv) şi reclamanţii au calitatea de moştenitori după defuncţii V.P. şi soţia acestuia predecedată, V.I.
În ceea ce priveşte nulitatea absolută a contractului de privatizare a SC C. SA Timişoara, Statul Român, prin semnarea Protocolului 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificat prin Legea nr. 30/1994, s-a angajat să respecte dreptul de proprietate. În atare condiţii, de vreme ce în anul 1994 România a ratificat art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în 1995 a apărut Legea nr. 112 a caselor naţionalizate, era de notorietate faptul că imobilele naţionalizate au fost preluate abuziv de statul comunist şi au fost restituite în natură foştilor proprietari deposedaţi. În regim de carte funciară, buna credinţă a cumpărătorului nu poate fi invocată, devreme ce acesta a ştiut că bunul ce face obiectul contractului de vânzare–cumpărare a fost preluat abuziv de către vânzător, şi chiar şi numai prin prisma dreptului comun art. 480 C. civ., raportate la art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la constituţiile României – anterioară lui 1989 şi ulterioară lui 1989, nimeni nu putea fi deposedat de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică, şi aceasta numai cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Or, cumpărătorii nu numai că s-au dovedit de rea credinţă, dar aceştia au achiziţionat doar o parte din acţiunile statului.
Pentru despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosinţă a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat limpede interpretând dispoziţiile art. 480, 998 şi 999 C. civ. raportate la Legea nr. 10/2001, astfel: „Lipsa rezolvării în termen legal a notificării generează imposibilitatea persoanelor îndreptăţite de a se bucura de bunul imobil care le aparţinea şi de care au fost lipsite oricum o perioadă foarte mare de timp, societatea notificată asumându-şi riscul de a păstra un bun pentru care nu justifica dreptul de proprietate şi nici unul dintre atributele acestui drept, antrenându-i-se astfel răspunderea în condiţiile art. 998–999 C. civ. Prejudiciul creat constă în lipsirea acestor persoane de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru construcţiile nedemolate, preluate abuziv de stat şi încă nerestituite, ca atribut important al dreptului de proprietate, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului, astfel încât acestea sunt îndreptăţite la contravaloarea lipsei de folosinţă”.
Raportat la nesoluţionarea notificărilor cu privire la Moara I. (T.), în cuprinsul deciziei Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului contestate arătându-se că printr-o decizie ulterioară urmează ca entitatea investită cu soluţionarea notificărilor să se pronunţe, consideră că acest fapt reprezintă un abuz, în considerarea termenului de 60 de zile stabilit prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa fiind în măsură ca pe baza probelor existente la dosarul cauzei şi cele regăsite în dosarul administrativ, să soluţioneze pe fond notificările, pronunţând fie o decizie motivată de restituire în natură a Morii Iuliana, fie acordarea de despăgubiri în echivalent.
Unitatea deţinătoare sau entitatea investită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură, obligaţie dispusă şi printr-o hotărâre judecătorească definitivă nesocotită de pârâtă, se impune ca instanţa investită să evoce fondul şi să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, art. 480, 998 şi 999 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii, raportat la dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile a Tribunalului Bucureşti, întrucât cauzele în constatarea nulităţii contractelor de vânzare–cumpărare de acţiuni încheiate cu ocazia privatizării au natură comercială, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995, faţă de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte acelaşi capăt de cerere, întrucât reclamanţii nu justifică un interes legitim. De asemenea, s-au mai susţinut, excepţia prematurităţii acţiunii, pentru solicitarea de restituire în natură sau prin echivalent a Morii I., având în vedere că, până în prezent, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu a soluţionat şi nu a emis decizie motivată asupra notificării cu acest obiect, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului pentru capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. AA Timişoara, faţă de aspectul că dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, ca şi art. 18 lit. a) din acelaşi act normativ, se referă la măsuri reparatorii şi nu la restituirea în natură a imobilului revendicat.
Pe fondul cauzei, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei, având în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, nu au depus la dosarul administrativ dovada calităţii de moştenitor de pe urma lui V.I., iar notificarea reclamanţilor se încadrează în prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, neputând beneficia aşadar decât de despăgubiri.
În şedinţa publică din 21 mai 2009, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, în sensul că se judecă, în calitate de pârâţi, atât cu Primăria Municipiului Timişoara, cât şi cu Primarul Municipiului Timişoara.
În şedinţa publică de la 5 noiembrie 2009, tribunalul a respins excepţia tardivităţii acţiunii, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile a Tribunalului Bucureşti, excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995, excepţia prematurităţii acţiunii, excepţia inadmisibilităţii pentru capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. AA Timişoara şi a unit cu fondul cauzei excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995 şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului pentru capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. AA Timişoara, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la termenul menţionat.
Prin sentinţa civilă nr. 157 din 4 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995 şi s-a respins acest capăt de cerere ca prescris; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca neîntemeiată; s-au respins celelalte capete de cerere din acţiunea formulată de reclamanţii V.D.A.V. şi V.P.R. în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Municipiul Timişoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara prin Primar, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti, a reţinut următoarele considerente:
Asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995, s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 45 alin. (1), (2), (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă. Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an) de la data intrării în vigoare a prezentei legi” (termenul de un an a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001).
Prin contractul de vânzare–cumpărare din 30 noiembrie 1995, Fondul Proprietăţii de Stat a înstrăinat către Asociaţia Salariaţilor şi Membrilor Conducerii SC C.C. un număr de 47.975 acţiuni, iar fosta Fabrică de Faianţă „C.” a făcut obiectul notificărilor reclamanţilor, astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (5) în ceea ce priveşte termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, care era deja împlinit la momentul introducerii prezentei cereri de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului pentru capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. AA Timişoara, s-a constatat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, prin adresa din 04 aprilie 2006, s-au înaintat Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, spre competentă soluţionare, ambele notificări formulate de către reclamanţi, aşadar inclusiv cea referitoare la Moara T., fără ca această instituţie să formuleze obiecţii. De asemenea, prin decizia contestată, nr. 533 din 30 decembrie 2008 s-a consemnat că cererea de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului aparţinând Morii I. (T.) a fost soluţionată printr-o decizie ulterioară, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului recunoscându-şi astfel implicit legitimarea de a se pronunţa asupra notificării privind imobilul arătat, care atrage şi calitatea sa procesuală pasivă în litigiul privind contestarea deciziei nr. 533 din 30 decembrie 2008. Mai mult, incidenţa sau nu în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care conferă persoanei îndreptăţite doar posibilitatea de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, constituie un aspect de fond, iar nu de legitimare procesuală pasivă.
Raportat la fondul pricinii, s-a reţinut că reclamantul V.P.R. a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 10 august 2001, prin care a solicitat, în calitatea sa de succesor de pe urma lui V.P., unchiul său, restituirea prin echivalent a părţii care i se cuvine din imobilul situat în Municipiul Timişoara, constând în Fabrica de Faianţă „C.” şi Moara „T.”. De asemenea, reclamantul V.D.A.V. a formulat notificarea din 12 februarie 2002, în calitate de moştenitor al unchiului său V.P., restituirea în natură a imobilului constând în Fabrica de Faianţă „C.”.
Prin decizia contestată, nr. 533 din 30 decembrie 2008 s-au respins notificările cu privire la cererea de restituire în natură, motivat de faptul că sunt incidente prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii reclamanţilor, în valoare de 1.292.654 RON, corespunzător celor 4.840 acţiuni deţinute de antecesorul V.P. la fosta Fabrica de Faianţă „C.” Timişoara, actuala SC C.C. SA Timişoara. S-a consemnat totodată în cuprinsul deciziei că cererea de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului aparţinând Morii I. (T.) va fi soluţionată printr-o decizie ulterioară.
În ceea ce priveşte numărul de acţiuni pentru care s-au acordat despăgubiri, s-a constatat că reclamanţii, prin notificările formulate, au invocat expres doar calitatea lor de succesori de pe urma lui V.P., unchiul acestora, fără a face vreo referire şi la V.I. Totodată, decizia civilă nr. 140 din 16 februarie 2004, raportat la care reclamanţii pretind că fac dovada calităţii lor de moştenitori şi de pe urma acesteia din urmă, se referă explicit tot la aspectul că reclamanţii îl moştenesc pe V.P. Totodată, la dosar nu există vreun document care să ateste susţinerile reclamanţilor în sensul existenţei calităţii de succesori ai numitei V.I., astfel încât în mod corect s-au avut în vedere, prin decizia contestată, doar cele 4.840 de acţiuni care au aparţinut lui V.P., aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.
În mod corect s-a dispus de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, iar nu restituirea în natură, pentru fosta Fabrică de Faianţă „C.” şi terenul aferent. Astfel, conform dispoziţiilor art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii.
Faţă de aceste prevederi, ultima teză a art. se impune a fi interpretată în sensul în care persoanele îndreptăţite asociate, membri ai aceleiaşi familii, deţineau capitalul social în integralitatea lui, respectiv toate acţiunile aparţineau membrilor aceleiaşi familii. Or, în cauză, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, pe lângă V.P. şi V.I. mai exista un acţionar, I.M., raportat la care nu s-a pretins şi dovedit că ar fi fost membru al familiei acestora, cu un număr de 320 acţiuni, reprezentând 3,20% din capitalul social, astfel încât măsurile reparatorii se puteau stabili numai în echivalent.
Mai mult, unul dintre reclamanţi, V.P.R., a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 10 august 2001, prin care a solicitat, în calitatea sa de succesor de pe urma lui V.P., unchiul său, restituirea prin echivalent a părţii care i se cuvine din imobilul situat în Municipiul Timişoara, constând în Fabrica de Faianţă „C.” şi Moara „T.”, doar reclamantul V.D.A.V. solicitând restituirea în natură.
Considerentele de mai sus sunt valabile şi în ceea ce priveşte terenul ce a aparţinut societăţii Anonime C., întrucât şi această solicitare s-a analizat tot în funcţie de acţiunile deţinute de autorii reclamanţilor la fosta Fabrică de Faianţă „C.” şi de prevederile art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ.
Faţă de cele expuse, întrucât decizia Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului a soluţionat în mod corect aspectele referitoare la calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor şi la întinderea drepturilor ce li se cuvin acestora de pe urma lui V.P. şi V.I., iar prin însăşi emiterea deciziei s-a apreciat incidenţa Legii nr. 10/2001, care priveşte regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere ale contestaţiei referitoare la anularea deciziei nr. 533 din 30 decembrie 2008, nulitatea absolută a actului de naţionalizare a imobilelor ce fac obiectul notificărilor din 12 februarie 2002 şi din 10 august 2001, constatarea calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, stabilirea drepturilor ce li se cuvin raportat la calitatea de moştenitori pe care o au reclamanţii după V.P. şi soţia acestuia, V.I., restituirea imobilului – Fabrica de Faianţă „C.” – în natură sau prin echivalent.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea entităţii învestite cu soluţionarea dosarului sau deţinătorul imobilelor ce fac obiectul dosarului pendinte la plata unor despăgubiri reprezentând lipsa exerciţiului dreptului de folosinţă a bunurilor revendicate şi care fac obiectul notificărilor, încă nerestituite, s-a apreciat de asemenea că este neîntemeiat.
Astfel, obiectul cauzei îl reprezintă o contestaţie a deciziei emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, formulată în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, invocat expres ca temei juridic prin cererea de chemare în judecată. Conform prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită.
Fiind o veritabilă cale jurisdicţională de atac împotriva actelor prin care se soluţionează notificarea în baza Legii nr. 10/2001, contestaţia se circumscrie obiectului notificării la care se referă, neputându-se solicita în faţa tribunalului ceea ce nu s-a cerut prin notificare, cum este şi cazul despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă. De asemenea, în regimul Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii cuprind doar restituirea în natură sau prin echivalent, nu şi prejudiciul menţionat. Mai mult, contravaloarea lipsei de folosinţă se impune a fi solicitată de la persoana cere are detenţia imobilului, acesta fiind cel care îi culege fructele şi care profită de bun, iar niciuna dintre persoanele chemate în judecată nu are această calitate în prezent, ci SC C.C. SA Timişoara.
Totodată, valoarea solicitată cu titlu de despăgubiri nu a fost precizată şi dovedită de către reclamanţi, deşi li s-a pus în vedere acest aspect, iar pentru contravaloarea lipsei de folosinţă nu pot fi aplicate prevederile art. 3712 alin. (2) C. proc. civ., invocate de către contestatori, întrucât acestea se referă la dobânzi, penalităţi sau sume de o natură similară.
În ceea ce priveşte Moara I. (T.), reclamanţii au invocat de asemenea prin contestaţie calitatea de acţionar a autorului V.P. şi a soţiei acestuia, V.I., însă nu au făcut dovezi în ceea ce priveşte această calitate de acţionar, numărul de acţiuni deţinute la această persoană juridică (actele ataşate se referă doar la acţiunile de la societatea C.), identificarea şi situarea acesteia, existenţa sau nu a acesteia în natură în prezent, probe în lipsa cărora nu s-a putut aprecia în sensul temeiniciei solicitării lor, a fost respins şi acest capăt de cerere.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.
Prin decizia nr. 643 A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamanţi.
În motivarea soluţiei sale, instanţa de apel a reţinut, în ce priveşte critica vizând neanalizarea aspectului privind nevalabilitatea titlului statului, că aceasta nu poate fi primită, pe de o parte, pentru faptul că analizarea solicitată nu constituie un petit distinct în contestaţia formulată, care să aibă ca efect pronunţarea distinctă într-o astfel de cerere în dispozitivul sentinţei, ci o situaţie premisă a primirii pretenţiilor reclamanţilor, cel mult analizată ca şi o chestiune prejudicială, iar pe de altă parte, o astfel de analiză este inutilă şi lipsită de interes, întrucât ea a fost cercetată în prealabil de către intimata emitentă a deciziei contestate – Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în sensul stabilirii în concret a caracterului abuziv al preluării imobilelor ce au făcut obiectul notificărilor, ca o chestiune premisă a soluţionării favorabile a acestora, prin aplicarea textelor de lege incidente speţei.
Instanţa de apel a considerat ca fiind neîntemeiată şi critica privind inaplicarea principiului restituirii în natură, întrucât, astfel cum a reţinut prima instanţă, în situaţia notificărilor contestatorilor, nu se aplică textele de lege invocate din Legea nr. 10/2001 privind restituirea în natură, ci prevederile exprese prevăzute în art. 3 alin. (1) lit. b) şi în art. 31 alin. (1), (3) şi (4) din acest act normativ.
În speţă, nu s-a făcut dovada deţinerii în proprietate direct de către autorii reclamanţilor a imobilelor terenuri şi clădiri ce au aparţinut fostei Societăţi Anonime Române C., inclusiv a Morii I., ci a acţiunilor deţinute, raportate valoric la activele societăţii.
Pe cale de consecinţă, prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) trebuiesc coroborate cu prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Potrivit art. 31 alin. (3) teza I din lege, măsurile reparatorii prin echivalent se vor propune de către instituţia implicată în privatizarea societăţii care a preluat patrimoniul persoanei juridice – în cauză Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor prin decizie motivată, iar potrivit art. 31 alin. (4), recalcularea valorii acţiunilor se face în baza activului net din ultimul bilanţ, contabil – astfel cum s-a şi procedat în mod temeinic şi legal de către intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Astfel în speţă, preluarea prin naţionalizare la stat în 1949 potrivit bilanţului din 15 septembrie 1949 s-a făcut potrivit ultimului bilanţ al Societăţii Anonime Române C., în care asociaţi apar autorul reclamanţilor V.P., soţia V.I. în cote de câte 48,40% fiecare, dar şi un la treilea asociat I.M. cu 3,2%, deţinând primii câte 4.840 acţiuni fiecare, iar ultimul 320 acţiuni.
Din înscrisurile ataşate acestei preluări, rezultă că naţionalizarea a privit inclusiv Moara I., pentru care reclamanţii nu au administrat dovezi certe, în sensul că ar fi fost o societate distinctă de societatea C., practic aceasta (o clădire cu destinaţia de moară – samota) constituind un activ în cadrul imobilelor preluate la stat de la Societatea Anonimă C.
Că este aşa, o dovedeşte şi extrasul de CF, din care rezultă naţionalizarea în 1949 şi preluarea activelor Societăţii C., pentru ca în anul 1963 să se dispună de către stat, desprinderea din societatea de stat formată, a clădirii şi transferarea ei în administrarea Întreprinderii M.T. Timişoara, aşadar având o destinaţie clară, probabil ca şi cea anterioară, potrivit unor prezumţii simple aplicate.
De altfel, expertiza tehnică în construcţii a identificat construcţiile aflate în patrimoniul Societăţii C.C. Timişoara, inclusiv moara, cu precizarea că aceste construcţii nu prezintă modificări în sensul de adăugiri în plan vertical ori orizontal, faţă de vechile construcţii.
Acestea constituie practic activele – construcţii preluate prin naţionalizare la stat în anul 1949, de la cei trei acţionari sus-menţionaţi.
S-a mai reţinut că, din bilanţurile Societăţii Anonime C. din 1947–1949, rezultă că în patrimoniul acesteia figurau clădiri, mijloace, investiţii, creanţe–debite şi terenurile evidenţiate în CF înainte de preluare, asigurând funcţionalitatea clădirilor respective.
Curtea a constatat că nici critica apelanţilor–reclamanţi privind ignorarea înscrisului eliberat de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în sensul că C.C. şi Moara I. au fost naţionalizate de la V.P., soţia sa, V.I., născută P., fiind predecedată şi care astfel ar produce efectele îngăduite de Legea nr. 10/2001, în sensul că aceasta ar fi fost moştenită de V.P., soţul supravieţuitor (astfel cum se sugerează) – nu este fondată, pe de o parte, pentru că în actele de preluare se au în vedere activele din ultimul bilanţ al fostei societăţi anonime, în care se arată în clar cei trei acţionari şi bunurile din patrimoniul societăţii (inclusiv clădirea morii), – aspect ce n-a fost răsturnat prin probe contrare de către apelanţii–contestatori, iar pe de altă parte, pentru că potrivit certificatului de deces de la dosar, prima soţie a lui V.P., V.I., a decedat în anul 1952, după preluarea bunurilor prin naţionalizare, dar pe numele anterior căsătoriei, cel purtat după naşterea sa, de P.I., ceea ce prezumă o separare, un divorţ al soţilor, anterior decesului, dar pentru care apelanţii n-au administrat dovezi certe la dosar, pentru clarificarea deplină a acestui aspect.
Invocarea deciziei civile nr. 140/2004 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara privind dezbaterea succesiunii faţă de autorul V.P. în care moştenitorii sunt constataţi a fi, soţia supravieţuitoare V.M. şi reclamanţii, în calitate de nepoţi de frate predecedat, nu prezintă relevanţă, pentru a proba vocaţia la moştenire a reclamanţilor faţă de prima soţie (având calitatea de – acţionară) a lui V.P., V.I. născută P. (şi decedată cu numele de P. în 1952).
Regimul aplicării măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzut de art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 îl urmează şi imobilul denumit Piaţa A.V., fiind irelevant faptul că aceasta nu a făcut obiectul privatizării în 1995 a SC C.C. SA, în condiţiile în care, făcea parte din patrimoniul fostei Societăţi Anonime Române C. la data naţionalizării.
În condiţiile în care, potrivit considerentelor sus-menţionate, nu se impune aplicarea regulii privind restituirea în natură, potrivit textelor de lege sus-menţionate, capătul de cerere privind pretenţiile pentru lipsa de folosinţă a imobilelor pretinse în natură, este neîntemeiat, astfel că este nefondată critica privind respingerea cererii cu acest obiect în sentinţa apelată, fiind inaplicabile prevederile art. 998–999 C. civ. şi decizia civilă nr. 2779 din 7 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată în motivele de apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, formulând următoarele critici:
În dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea recurată conţine considerente contradictorii.
Astfel, se susţine că, pe de o parte instanţa de apel pretinde că pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ar fi soluţionat printr-o decizie ulterioară notificarea vizând Moara T. (I.), iar de altă parte, arată că nu există nicio dovadă cu privire la acţiunile autorilor contestatorilor.
Totodată, în mod greşit instanţa a apreciat că este inutil şi lipsit de interes să se stabilească modul de preluare a bunului din patrimoniul autorilor persoanelor îndreptăţite, ignorând astfel tratatele la care România este parte, o atare motivare fiind străină de natura pricinii.
Dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., raportate la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 justifică invocarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanţa era obligată să analizeze valabilitatea ari nevalabilitatea titlului statului atunci când are în vedere un imobil obiect al Legii nr. 10/2001.
De asemenea, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu s-a făcut dovada deţinerii în proprietate direct de către autorii reclamanţilor a imobilelor terenuri şi clădiri, ce au aparţinut fostei Societăţi Anonime Române C., inclusiv a Morii I.
În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel nu a avut în vedere efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că instanţele de la Timişoara, prin hotărâre rămasă irevocabilă, au stabilit calitatea de persoane îndreptăţite în baza dreptului de acrescământ a contestatorilor V.D. şi V.R., după defunctul lor unchi V.P. şi a fostei sale soţii predecedată V.l., născută P.
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a soluţionat notificarea numai cu privire la C.C., nu şi la Moara I. (T.) şi nu a avut în vedere acţiunile deţinute de V.l., apreciind că notificatorii, contestatori în dosarul pendinte, nu ar fi îndreptăţiţi cu privire la bunurile acesteia, chiar dacă aceasta a predecedat.
Sub acest aspect hotărârea instanţei de apel este criticabilă pe aspectul nelegalităţii deoarece nu numai că instanţa de apel nu face nicio referire cu privire la efectul pozitiv al lucrului judecat, dar în motivarea hotărârii recurate se vorbeşte despre un presupus divorţ, aspect care nu a fost pus în discuţia părţilor, în condiţiile art. 129 alin. (5) C. pen.civ., fiind încălcat astfel principiul contradictorialităţii. Mai mult, în niciuna din întâmpinări sau note de şedinţă nu se aduce nicio critică sau vreo referire la vreun pretins divorţ, astfel încât elementul de noutate regăsit în cuprinsul motivării hotărârii, excede cadrului legal şi încalcă prezumţia lucrului judecat prevăzută de C. civ.
În ce priveşte Piaţa A.V. care, în extrasul de CF - foaia de proprietate, figurează aparţinând fostei societăţi C.C. Statul nu şi-a întabulat dreptul de proprietate şi mai mult, terenul reprezentând Piaţa A.V., considerat a fi parcare, dar neamenajată, neexistând nicio autorizare şi documentaţie în acest sens, aşa cum rezultă din expertizele tehnice judiciare necontestate de părţi, piaţă care nu a făcut niciodată obiectul vreunei privatizări şi care se bucură de prezumţia de adevăr cu privire la înscrierile din cartea funciară - cu siguranţă poate fi restituit în natură, neexistând niciun impediment pentru a fi restituită în natură.
Nu există la dosarul cauzei nicio întâmpinare, cerere sau vreo pretenţie, afară de cea a contestatorilor, cu privire la Piaţa A.V. Spus altfel, cu toate că pârâţii nu pretind că bunul nu poate fi restituit, nu indică nici un fel de impediment la restituire, nu formulează apărări sau critici, totuşi, instanţa de apel şi instanţa de fond nu găsesc că bunul poate fi restituit în natură, fără a aduce nici un argument juridic în acest sens. Numai că dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului îndreptăţesc pe contestatori să spere la respectarea dreptului acestora cu privire la bunul reprezentând Piaţa A.V. şi speranţa legitimă că şi această piaţă le va fi restituită în natură.
Este dovedit prin extras CF in extenso, prin expertiză tehnică judiciară în specialitatea topo şi construcţii, că terenul reprezentând Piaţa A.V. este liber şi poate fi retrocedat, neexistând nicio construcţie sau bariere pe acesta.
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului reclamanţilor, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Intimaţii–pârâţi nu au formulat întâmpinare.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Curtea de Apel a stabilit în mod corect, atât că reclamanţii deţin calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în calitatea lor de succesori de pe urma autorului lor, V.P., acţionar al fostei Societăţi Anonime Române C., cât şi faptul că, în raport de dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, aceştia au dreptul la despăgubiri, neputând fi primită cererea lor de restituire în natură a imobilelor ce au aparţinut fostei societăţi, astfel că sub acest aspect, criticile formulate prin cererea de recurs sunt nefondate.
În acest sens instanţa de apel a reţinut că imobilele terenuri şi clădiri, inclusiv Moara I., nu au fost deţinute în proprietate direct de către autorii reclamanţilor, ci au aparţinut fostei Societăţi Anonime Române C., astfel că reclamanţii nu pot pretinde restituirea în natură a acestora, faţă de prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) coroborate cu cele ale art. 31 din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Pentru aceleaşi considerente nu poate fi primită nici critica vizând restituirea în natură a Pieţei A.V., întrucât prin decizia recurată s-a confirmat soluţia dată în primă instanţă în sensul că, la data naţionalizării, aceasta făcea parte din patrimoniul fostei Societăţi Anonime Române C., astfel că urmează regimul măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzut de art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de aceste dispoziţii legale, reţinute corect de instanţele anterioare, nu prezintă relevanţă că imobilul este liber sau nu şi nici împrejurarea că pârâţii nu s-au opus restituirii acestuia, astfel cum susţin recurenţii, întrucât legea specială prevede dreptul reclamanţilor exclusiv la măsuri reparatorii în echivalent, în calitatea lor de succesori ai acţionarilor fostei societăţi, care a deţinut în patrimoniu acest imobil.
Totodată, instanţa de apel a reţinut în mod corect că analizarea de către instanţă a solicitării privind constatarea nevalabilităţii titlului statului este inutilă şi lipsită de interes, întrucât ea a fost cercetată în prealabil de către intimata emitentă a deciziei contestate – Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în sensul stabilirii în concret a caracterului abuziv al preluării imobilelor ce au făcut obiectul notificărilor, ca o chestiune premisă a soluţionării favorabile a acestora.
În ce priveşte însă criticile recurenţilor reclamanţi privind nesoluţionarea notificărilor formulate în ce priveşte drepturile ce li se cuvin de pe urma lui V.I. (născută P.), de asemenea acţionar la societăţile ce fac obiectul notificărilor, acestea sunt fondate.
Astfel, obiectul acţiunii cu care reclamanţii au investit instanţa în prezentul dosar îl constituie, atât contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 533 din 30 decembrie 2008 emisă de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, cât şi solicitarea de soluţionare de către instanţă a notificării prin care au solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului aparţinând Morii I. (T.), în legătură cu care, în decizia contestată s-a prevăzut că va fi soluţionată printr-o decizie ulterioară.
Prin dispoziţia contestată, s-au respins notificările cu privire la cererea de restituire în natură, motivat de faptul că sunt incidente prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii reclamanţilor, în valoare de 1.292.654 RON, corespunzător celor 4.840 acţiuni deţinute de antecesorul V.P. la fosta Fabrica de Faianţă C. Timişoara, actuala SC C.C. SA Timişoara.
Ambele instanţe au reţinut că, potrivit deciziei civile nr. 140/2004 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, moştenitorii lui V.P. sunt soţia supravieţuitoare V.M. şi reclamanţii, în calitate de nepoţi de frate predecedat, această hotărâre neprezentând relevanţă pentru a proba vocaţia la moştenire a reclamanţilor faţă de prima soţie (având calitatea de acţionară) a lui V.P., V.I. născută P. (şi decedată cu numele de P. în 1952).
Instanţele de fond erau competente cu soluţionarea pe fond a notificării formulate de reclamanţi, sens în care se constată a fi întemeiate criticile acestora cu privire la obligaţia instanţei de a pronunţa o soluţie prin care să dispună asupra calităţii lor de persoane îndreptăţite de pe urma lui V.I., iar nu să se limiteze la a menţiona că acest aspect va fi soluţionat de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului printr-o decizie ulterioară, soluţie într-adevăr, ineficientă şi care contravine celor statuate prin decizia nr. XX/2007 pronunţată în recurs în interesul legii.
Aceasta cu atât mai mult cu cât în decizia Curţii de Apel Timişoara (nr. 140/2004), se prevede că anterior preluării de către stat, imobilul a fost proprietatea numitului V.P. şi soţiei acestuia, V.I., născută P.
Este evident că această hotărâre prezintă putere de lucru judecat în cauza pendinte, dar numai în ce priveşte dezbaterea succesiunii faţă de autorul V.P., în care moştenitorii sunt constataţi a fi, soţia supravieţuitoare V.M. şi reclamanţii, în calitate de nepoţi de frate predecedat, fiind greşit considerentul potrivit căruia această decizie nu prezintă relevanţă pentru a proba vocaţia la moştenire a reclamanţilor faţă de prima soţie (având calitatea de – acţionară) a lui V.P., V.I., născută P. (şi decedată cu numele de P. în 1952).
În soluţionarea contestaţiei reclamanţilor instanţa era ţinută să verifice calitatea acestora de persoane îndreptăţite, în calitate de succesori de pe urma lui V.I., care potrivit bilanţului din 15 septembrie 1949 al Societăţii Anonime Române C., deţinea 4.840 acţiuni, reprezentând 48,40% din capitalul social al acestei societăţi, precum şi măsurile reparatorii ce li se cuvin, în raport de situaţia de fapt reţinută.
Pe de altă parte, în ce priveşte imobilul aparţinând Morii I. (T.), Curtea de Apel s-a limitat să constate că reclamanţii nu au administrat dovezi certe, reţinând că ar fi fost o societate distinctă de Societatea C., dedusă din împrejurarea că în anul 1963 s-a dispus de către stat desprinderea clădirii din societatea de stat formată şi transferarea ei în administrarea Întreprinderii de M.T. Timişoara, trăgând concluzia că aceasta ar avea o destinaţie, „probabil ca şi cea anterioară, potrivit unor prezumţii simple”.
Astfel, se constată că nu s-a stabilit în mod cert, prin raportare la probele cauzei, calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, de pe urma lui V.I., acţionar la societatea preluată de stat, precum şi situaţia juridică a imobilului Moara I. (T.).
Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Or, în speţă, instanţa de apel nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt, faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, aşa cum au fost expuse mai sus, neexistând un probatoriu adecvat şi pertinent în acest sens.
Dată fiind împrejurarea că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, Înalta Curte se află în imposibilitatea de a aplica ea însăşi dispoziţiile legale, astfel că, având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii V.D.A.V. şi V.P.R. împotriva deciziei nr. 643 A din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4494/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4498/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
