ICCJ. Decizia nr. 4489/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4489/2012
Dosar nr. 6300/118/2009
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la data de 10 octombrie 2005, sub nr. 2713/2005, reclamantele C.V. şi M.M. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul municipiului Constanţa şi N.C., solicitând să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 2392 din 11 iulie 2005, prin care Primarul municipiului Constanţa a restituit în natură pârâtului persoană fizică imobilul situat în Constanţa, strada D.C., nr. RR.
Prin sentinţa civilă nr. 860 din 17 aprilie 2006, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că dreptul de a ataca decizia emisă de primar în procedura Legii nr. 10/2001 aparţine doar persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii, nu şi chiriaşilor, cum este cazul reclamantelor.
Prin decizia nr. 241/C din 31 octombrie 2006, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei susmenţionate, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza la Judecătoria Constanţa pentru soluţionarea pe fond a acţiunii.
În motivarea acestei soluţii, curtea a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii are natura unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, potrivit dreptului comun în materie şi că, în raport de valoarea obiectului litigiului, soluţionarea ei intră în competenţa materială a judecătoriei.
Prin decizia nr. 6678 din 16 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţi împotriva acestei din urmă decizii, reţinând că acţiunea dedusă judecăţii este una în nulitate de drept comun şi că judecătoria este competentă material să o soluţioneze în primă instanţă, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ., raportat la valoarea imobilului litigios - 1.995.990,8 RON, dovedită cu certificatul de atestare fiscală depus în recurs.
Împotriva deciziei din recurs a formulat contestaţie în anulare pârâtul C.N.
Prin decizia nr. 4517 din 03 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis contestaţia în anulare; a anulat în parte decizia contestată; a admis recursul declarat de pârâtul C.N.; a casat în parte decizia recurată, în sensul că a trimis cauza la Tribunalul Constanţa, pentru rejudecarea acţiunii; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei contestate şi ale deciziei recurate.
S-a reţinut că instanţa de recurs a săvârşit o eroare materială în sensul art. 318 C. proc. civ., considerând că valoarea menţionată în certificatul de atestare fiscală, respectiv de 1.995.990,8 RON, referitoare la imobilul în litigiu, este indicată în lei vechi; certificatul de atestare fiscală a fost emis la data de 17 ianuarie 2007, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale şi a O.U.G. nr. 59/2005 privind unele măsuri de natură fiscală şi financiară pentru punerea în aplicare a Legii nr. 348/2004, potrivit cărora valorile referitoare la impozite, taxe, şi alte suma, datorate bugetului general, se stabilesc şi se reflectă în contabilitate în moneda nouă, începând cu data de 01 iulie 2005.
În raport de valoarea imobilului în litigiu, dovedită prin certificatul de atestare fiscală depus în recurs, exprimată în lei noi, competenţa de soluţionare a cauzei revine, în primă instanţă, tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii cererii.
În rejudecare, Tribunalul Constanţa, Secţia civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 486 din 05 martie 2010, prin care a respins acţiunea, ca nefondată, pentru următoarele considerente:
Prin dispoziţia nr. 2392 din 11 iulie 2005 emisă de Primarul municipiului Constanţa, pârâtului N.C. i-a fost restituit în natură imobilul situat în Constanţa, strada D.C., nr. TT, colţ cu strada N.T., compus din teren în suprafaţă de 172,72 m.p. şi construcţie.
Prin cererea de faţă, reclamantele au invocat nulitatea absolută a dispoziţiei de restituire în natură, susţinând că pârâtul nu are calitatea de persoană îndreptăţită, întrucât nu este moştenitorul fostului proprietar.
Potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite, în temeiul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, precum şi moştenitorii legali şi testamentari ai acestora.
Din examinarea actelor depuse la dosar, rezultă că prin sentinţa civilă nr. 132 din 22 februarie 1938 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a dispus partajarea imobilului situat în Constanţa, strada L.C., nr. EE, colţ cu strada R. şi strada O., între coproprietarele A.G.V. şi M.L.M. Ieşirea din indiviziune s-a realizat în modalitatea atribuirii către numita M.L.M. a lotului nr. XX, identificat ca întindere şi amplasament prin raportul de expertiză anexă al hotărârii judecătoreşti, din care rezultă că lotul nr. XX era compus din teren în suprafaţă de 175 m.p. şi construcţie şi era situat pe strada L.C., colţ cu strada R.
Potrivit relaţiilor comunicate de Primăria Constanţa prin adresa din 19 noiembrie 2009, fosta strada R. este actuala strada D.C., iar fosta stradă L.C. este actuala stradă N.T. Imobilele situate în Constanţa, strada D.C. nr. TT şi nr. RR, au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 712/1966 şi au fost ulterior transmise în administrarea R.A.E.D.P.P. Constanţa. După cum se confirmă prin adresa din 30 martie 2007 emisă de R.A.E.D.P.P. Constanţa, imobilul cu nr. RR se găseşte poziţionat la intersecţia străzilor N.T. cu D.C., fiind deci unul şi acelaşi cu fostul lot nr. XX atribuit prin sentinţa civilă nr. 132 din 22 februarie 1938.
Potrivit declaraţiei de acceptare a dreptului de moştenire, de pe urma defunctei M.L.M. au rămas ca moştenitori numitele R.V.M. şi N.M., aceasta din urmă fiind moştenită de pârâtul N.C., astfel cum reiese din declaraţia de acceptare a moştenirii din data de 02 martie 2004. La rândul său, R.V.M. a cedat drepturile sale litigioase pârâtului N.C., rămas, pe cale de consecinţă, unicul moştenitor al defunctei M.L.M., titulara dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, strada D.C., nr. RR, anterior trecerii acestuia în patrimoniul statului.
Prin urmare, înscrisurile depuse la dosar, pe baza cărora a fost emisă dispoziţia de restituire în natură contestată de reclamante, fac dovada deplină atât a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire a pârâtului N.C., cât şi a identităţii dintre imobilul retrocedat şi cel care a aparţinut autoarei pârâtului.
De altfel, la momentul formulării acţiunii, reclamantele nu aveau decât o simplă suspiciune cu privire la persoana îndreptăţită la restituire, în opinia lor alta decât pârâtul N.C., această suspiciune fiind alimentată doar de menţiunile inserate în cuprinsul foii matricole nr. TT a imobilului din Constanţa, strada D.N.C., nr. TT. În realitate, acest înscris nu face decât să ateste calitatea de proprietar a numitei G.C.V. asupra unuia dintre loturile atribuite prin hotărâre judecătorească, întrucât din foaia matricolă pentru numărul matricol GG, depusă la dosar în completare de către pârâtul C., rezultă şi menţionarea autoarei acestuia, M.L.M., ca proprietar al imobilului din Constanţa, strada D.C., nr. SS.
Prin urmare, reclamantele au contestat dispoziţia nr. 2392 din 11 iulie 2005 sub aspectul dovedirii atât a calităţii de moştenitor al adevăratului proprietar, cât şi a identităţii dintre imobilul restituit şi cel preluat de la autoarea pârâtului C., prevalându-se în acest sens doar de un început de probă scrisă, invocat pro cauza şi necompletat de alte mijloace de probă care să inducă cel puţin dubiul unei greşite aprecieri a materialului probator analizat în faza administrativă.
Întrucât reclamantele, cărora le revenea sarcina probei, potrivit art. 1169 C. civ., nu au făcut dovada contrară celor probate de pârâtul N.C. în cadrul procedurii finalizate cu emiterea dispoziţiei contestate, acţiunea de faţă este nefondată.
Prin decizia civilă nr. 304/C din 19 mai 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamante împotriva acestei din urmă sentinţe.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarele:
În cauză, apelantele-reclamante au invocat nulitatea dispoziţiei prin care Primarul municipiului Constanţa a restituit intimatului C.N. imobilul situat în Constanta, strada D.C. nr. RR şi au susţinut, pe de o parte, că beneficiarul restituirii nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, iar, pe de altă parte, că nu există identitate între imobilul restituit şi cel care se pretinde că a aparţinut autoarei intimatului.
Pentru clarificarea aspectelor litigioase ale cauzei s-au depus la dosar înscrisurile pe baza cărora autoritatea administrativă a apreciat asupra îndreptăţirii intimatului-pârât la restituirea în natură a bunului, dar şi relaţii ulterioare fazei administrative, referitoare la evoluţia în timp a denumirii străzii D.C. şi a numerelor stradale, la componenţa imobilului ulterior preluării lui în proprietatea statului, precum şi schiţe de plan şi planuri de amplasament care identifică bunul aflat în litigiu.
Toate aceste înscrisuri au fost de natură a crea instanţei de fond convingerea legalităţii dispoziţiei de restituire atacate şi cum ele nu au fost infirmate de titularele acţiunii, care nu au depus la dosar niciun înscris de natura a infirma existenţa dreptului de proprietate al beneficiarului dispoziţiei atacate, în mod corect s-a apreciat că proba cu expertiză tehnică imobiliară nu este utilă cauzei.
Corectitudinea acestei aprecieri rezultă din faptul că aspectele a căror clarificare se pretinde că se putea obţine doar prin intermediul acestui mijloc de probă sunt lămurite de actele depuse la dosar, atât amplasamentul imobilului în zonă, cât şi succesiunea în timp a numerelor stradale reieşind din adresele şi planurile de amplasament comunicate de Primăria Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa. Utilitatea administrării acestei probe nu poate fi întemeiată nici pe necesitatea clarificării diferentelor de structură între imobilul atribuit autoarei intimatului persoană fizică prin sentinţa de partaj din 1938 şi cel restituit prin dispoziţia atacată în cauză, deoarece ele nu au fost contestate de intimat şi au fost justificate prin efectuarea de modificări constructive pe cheltuiala exclusivă a autoarei sale, ulterior partajului.
Nefondată este şi susţinerea care vizează refuzul încuviinţării probei cu înscrisuri privind eventuala autorizaţie de construcţie eliberată pentru imobilul în litigiu ulterior anului 1938, pentru că această solicitare a reclamantelor a fost admisă de tribunal la termenul din 23 octombrie 2009, la care s-au pus în discuţia contradictorie a părţilor cererile de probatorii formulate, iar împrejurarea că răspunsul comunicat de Direcţia de Urbanism din cadrul Primăriei Constanţa nu a clarificat problema existenţei unei astfel de autorizaţii nu este de natură a conduce la concluzia încălcării drepturilor procesuale ale reclamantelor şi, implicit, a nelegalităţii hotărârii atacate, cum în mod nefondat susţin apelantele.
De altfel, în apel s-a dat curs solicitării vizată de această critică şi s-au solicitat relaţii atât de la Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Constanţa, cât şi de la Direcţia de Urbanism din cadrul Primăriei Constanţa, iar prin adresele din 22 februarie 2011 şi din 14 februarie 2011 s-a comunicat instanţei că în evidenţele celor două instituţii nu există date referitoare la eliberarea autorizaţiei de construcţie privind pe M.L.M. pentru imobilul menţionat. Nici criticile care vizează modalitatea de interpretare a probatoriilor administrate nu pot fi primite, pentru că din actele dosarului rezultă că în mod corect a apreciat tribunalul asupra calităţii intimatului persoană fizică de moştenitor al proprietarului imobilului restituit şi asupra identităţii dintre acest imobil şi cel care a fost atribuit autoarei pârâtului prin sentinţa de partaj din 1938.
Calitatea de moştenitor a intimatului-pârât a fost dovedită eu declaraţia cu privire la dreptul de moştenire din mai 1991, prin care R.V.M. şi N.M. au acceptat succesiunea mamei lor, M.L.E.M.M., cu declaraţia de moştenire din 02 martie 2004 şi declaraţia de accept ca atare, din aceeaşi dată, prin care succesiunea defunctei N.M. a fost acceptată de fiul acesteia, N.C., dar şi cu declaraţia de cesiune a drepturilor litigioase din 10 mai 2004, prin care R.M. a cedat cu titlu gratuit şi necondiţionat nepotului său de soră, N.C., drepturile care privesc imobilul din Constanţa, strada D.C. nr. TT, care a aparţinut mamei sale.
Înscrisurile menţionate fac dovada calităţii intimatului persoană fizică de unic moştenitor, respectiv cesionar, al proprietarilor anteriori ai imobilului aflat în litigiu şi, pe cale de consecinţă, a caracterului nefondat al susţinerii referitoare la lipsa calităţii acestuia de persoană îndreptăţită la restituire, pentru că obiect material al dispoziţiei de restituire a fost imobilul din Constanţa, strada D.C. nr. RR, nu cel de la nr. TT; or, în condiţiile în care intimatul a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarelor sale asupra imobilului restituit, este lipsită de relevanţă dovada succesiunii defunctului Gen. C.V., care în mod nejustificat a fost pretinsă de reclamantele-apelante.
Dreptul de proprietate al defunctei M.L.M., bunica intimatului, asupra imobilului în litigiu rezultă din sentinţa civilă nr. 132 din 22 februarie 1938 a Tribunalului Judeţului Constanţa, prin care s-a dispus ieşirea din indiviziune asupra imobilului situat în Constanţa, strada L.C., nr. EE, colţ cu strada R. şi strada O. şi s-a atribuit autoarei intimatului lotul nr. XX care, potrivit raportului de expertiză întocmit de inginer T.C. şi schiţei de plan anexată lui, era compus din teren în suprafaţă de 175 m.p. şi construcţie şi forma colţul străzii L.C. la Est cu strada R. la Nord şi se învecina la Sud cu lotul nr. YY, iar la Vest cu lotul nr. ZZ, stabilite prin acelaşi raport de expertiză. Din acelaşi act rezultă că locuinţa ce intra în componenţa lotului nr. XX era formată din subsol, parter, etaj şi mansardă.
Dreptul dovedit prin această hotărâre judecătorească nu este infirmat de menţiunile matricolei nr. HH, privind impozitul pe clădiri, deoarece şi autoarea intimatului persoană fizică, M.L.M., este menţionată la numărul matricol GG, al acestei evidente cu imobilul situat în Constanţa, strada D.I.C. nr. SS, deci susţinerea potrivit căreia G.G.C.V. era singurul proprietar înscris la numărul matricol LL, al aceleiaşi matricole nu este întemeiată.
Nu sunt de natură a crea incertitudine asupra imobilului ce s-a solicitat a fi restituit nici menţiunile notificării formulată de autoarea intimatului, N.M. - care a arătat că prin sentinţa de partaj din 1938 mamei sale i-a fost atribuit lotul nr. ZZ - deoarece în cuprinsul aceluiaşi act se menţionează fără echivoc faptul că imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat este situat la intersecţia străzilor D.C. şi N.T.
Pretinsa identificare a imobilului în litigiu cu cel înstrăinat Băncii de S. Bucureşti de A.M. reprezintă, de asemenea, o apărare neconfirmată probator, care nu poate fi dedusă din menţiunea tăcută în cuprinsul aceleiaşi notificări - potrivit căreia bunul ce s-a solicitat a fi restituit a fost edificat de bunicul autoarei intimatului. Distincţia dintre cele două imobile rezultă din actul de expertiză care a stat la baza partajului efectuat în 1938, act potrivit căruia lotul nr. YY, atribuit prin sentinţa din 1938 minorilor rămaşi de pe urma defunctei E.M.C., se învecina la sud cu proprietatea Băncii de S.; pe de altă parte, se impune a se constata că apelantele-reclamante nu au depus probe referitoare la adresa imobilului înstrăinat de A.M. şi nici chiar la efectuarea acestei înstrăinări - care a fost confirmată, însă, de intimat - iar în aceste condiţii nu se poate susţine cu temei că imobilul a cărui restituire s-a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 a ieşit din patrimoniul autorilor intimatului anterior preluării lui de către stat.
Susţinerile anterioare, ca şi confuzia ce s-a pretins a fi fost efectuată în legătură cu numărul stradal al imobilului în litigiu nu sunt confirmate de adresa din 16 decembrie 2009 a Primăriei Constanţa - Direcţia Patrimoniu, cum se arată în apel, pentru că acest înscris probează doar împrejurarea că strada D.C. s-a numit strada R. în planul cadastral din 1921, că în cel din perioada 1936-1938 s-a numit strada I.B.C., iar potrivit Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 purta denumirea de strada E.P. şi că actuala stradă N.T., nr. EE, s-a numit strada L.C., nr. FF (conform planului cadastral din perioada 1936-1938), respectiv strada N.T. (conform planului cadastral din perioada 1994-1997). Aceste menţiuni nu dovedesc, cum susţin apelantele, identitatea dintre imobilul din strada L.C., nr. EE, care a fost supus partajului, cu imobilul din strada L.C., nr. JJ, ce se pretinde că a fost vândut de A.M., ci chiar împrejurarea că imobilul situat la data partajului din 1938 la intersecţia străzilor L.C. cu strada R. este acelaşi cu cel amplasat astăzi la intersecţia străzilor N.T. cu strada D.C., situaţie confirmată şi de adresa din 19 noiembrie 2009 a Primăriei Constanta - Direcţia Patrimoniu; aceasta cu atât mai mult cu cât din adresa din primul dosar de fond, emisă în 2002 de Primăria Constanţa, rezultă că imobilul atribuit M.L.M. era situat pe strada L.C., actual N.T., colţ cu strada D.C., aşa cum este identificat şi localizat în planul anexă, plan conform căruia nr. EE al străzii N.T. este cel existent în 1936, iar nr. RR este numărul stradal actual.
În acelaşi sens sunt, de altfel, şi menţiunile planului de situaţie pentru delimitarea imobilelor situate în Constanţa, strada D.C. nr. TT şi RR, comunicat de Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanţa cu adresa din anul 2004, din care rezultă că imobilul de la nr. RR reprezintă lotul nr. XX, are în prezent o suprafaţă de teren de 172,72 m.p. şi este situat la intersecţia străzilor C. şi N.T.
Lipsa de identitate dintre imobilul restituit prin dispoziţia atacată şi cel atribuit autoarei intimatului C. în 1938 nu poate fi întemeiată nici pe diferenţele între componenţa clădirii ce a intrat în compunerea lotului nr. XX la data partajului şi cea existentă în prezent la adresa din strada D.C. nr. RR sau pe întinderea diferită a terenului aferent acestui imobil.
Intimatul persoană fizică a confirmat efectuarea unor modificări ale locuinţei de către autoarea sa, iar împrejurarea că acestei clădiri i s-au adus renovări ulterior atribuirii către bunica intimatului rezultă chiar din matricola nr. VV, nr. matricol GG, unde se menţionează că imobilul din strada D.I.C., nr. SS, având ca proprietar pe M.L.M., este „o construcţie nouă tară uşi, fără ferestre, fără duşumele, deci neterminată";.
În ceea ce priveşte întinderea suprafeţei construite şi a terenului ce intră în componenţa imobilului se constată că acestea au avut aceleaşi întinderi de-a lungul timpului sau apropiate de suprafeţele înscrise în actul de expertiză din 1938; astfel, din declaraţia înregistrată din anul 1967 şi procesul verbal din 25 februarie 1967 rezultă că imobilul din Constanţa, strada D.C. nr. RR este compus din clădire în suprafaţă de 826 m.p. şi teren aferent în suprafaţă de 180 m.p., iar din fişa clădirii imobilului situat în Constanţa, strada C. nr. RR, întocmită în 1976, rezultă că aceasta a fost construită în 1936, a fost preluată în 1953, în temeiul Decretului nr. 712/1966 şi are o suprafaţă construită desfăşurată de 826 m.p. Terenul ce intră în componenţa imobilului restituit intimatului are o întindere de 172,72 m.p., deci foarte apropiată celei înscrisă în actul de expertiză din 1938, de 175 m.p., dar şi celei menţionată în actele întocmite de diferite instituţii ulterior preluării bunului în proprietatea statului, suprafaţa de 556 m.p., la care se face referire în apel, fiind cea care rezultă din însumarea suprafeţelor atribuite în componenţa celor 3 loturi stabilite de expert, deci suprafaţa aferentă întregului imobil supus partajului, nu doar lotului nr. XX.
Din considerentele expuse, rezultă că legalitatea dispoziţiei de restituire ce constată dreptul de proprietate al intimatului persoană fizică asupra imobilului situat în Constanţa, strada D.C. nr. RR a fost corect apreciată de instanţa de fond.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante.
I. Recurenta-reclamantă L.C.V. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
II. Recurenta-reclamantă M.M. a invocat, în drept, motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:
1. În mod nelegal, instanţele de fond au respins cererile de probatorii, proba cu expertiză tehnică, deşi se făcuse dovada că acestea erau pertinente şi concludente soluţionării litigiului.
Dispoziţia atacată a fost emisă în baza referatului din 27 august 2006, care face trimitere la actul de proprietate al notificatorului - sentinţa civilă nr. 132 din 22 februarie 1938.
Imobilul restituit nu este acelaşi imobil cu cel menţionat în sentinţa civilă nr. 132 din 22 februarie 1938.
Aşa cum rezultă din sentinţa de partaj şi din expertiza tehnică accesorie acestei sentinţe, imobilul partajat era situat în Constanţa, strada L.C., nr. EE, colţ cu strada R. şi cu strada O.
Potrivit aceloraşi probe, întreg imobilul era compus din teren în suprafaţă de 556 m.p. şi o clădire compusă din subsol, parter, etaj şi mansardă. Autoarei notificatorului N.C., M.L.M., i-a revenit lotul nr. XX, care era compus din subsol, parter, etaj şi mansarda, având la fiecare etaj 3 camere, un coridor, o casă de scări - în suprafaţă de 175 m.p.
Imobilul ce face obiectul dispoziţiei de restituire în natură nr. 2392/2005 nu are aceste caracteristici, în sensul că este compus din subsol, parter şi trei etaje, având deasupra o terasă (în imobil neexistând nicio mansardă).
În această situaţie, în mod nelegal s-a dispus restituirea imobilului situat în prezent în Constanta, strada D.C. nr. RR, fără a se constata că un imobil compus din subsol, parter, etaj şi mansardă nu poate fi identic cu un imobil compus din subsol, parter, trei etaje (fără mansardă, deasupra existând o terasă).
Rezultă că, imobilul restituit prin dispoziţia primarului nu a fost corect identificat, dispunându-se restituirea altui imobil şi nu a celui care a aparţinut în realitate autoarei notificatorului.
În dovedirea acestor împrejurări de fapt, s-a solicitat instanţelor anterioare efectuarea unei expertize tehnice asupra imobilului, care viza atât amplasarea sa în zonă şi modificările numerelor stradale apărute de-a lungul timpului, cât şi structura internă şi externă a clădirii, având în vedere susţinerile intimatului potrivit cărora, după partajare, s-ar fi procedat la efectuarea unor modificări în structura internă şi externă a imobilului (s-ar fi dărâmat planşeele interioare ale clădirii şi în loc de un etaj au fost făcute 3 etaje cu o înălţime mai mică şi s-ar fi edificat terasa în locul mansardei).
Această probă era, aşadar, esenţială în soluţionarea cauzei, or prin respingerea ei nu au putut fi dovedite susţinerile din acţiune.
Prin această modalitate de soluţionare a cauzei, au fost încălcate prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001, care prevăd expres că „în situaţia imobilelor-constructii care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la Capitolul III şi cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial şi dacă părţile nu convin altfel, foştilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent";.
Faţă de diferenţa recunoscută chiar de către intimat între cele două imobile, numai proba cu expertiză ar fi putut face dovada pertinentă că în cauză vorbim despre unul şi acelaşi imobil, urmând a fi probate când au fost efectuate lucrările de mărire a imobilului şi în ce au constat acestea.
Este evident că imobilul nu are aceeaşi structură ca cea din actul de proprietate, iar prin răspunsul venit la dosarul cauzei de la Arhivele Naţionale se arată că nu a fost emisă o altă autorizaţie de construcţie ulterior anului 1938, pe numele autoarei reclamantului, pentru imobilul litigios, astfel încât nu se poate susţine că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al intimatului asupra imobilului, în forma sa actuală.
Cu toate că s-a susţinut de către intimatul C.N. că lucrările de reamenajare a imobilului dintr-un imobil compus din parter, etaj şi mansardă întru-un imobil compus din subsol, parter şi trei etaje au fost efectuate de familia sa anterior preluării imobilului de către stat, la dosarul cauzei nu există nicio astfel de dovadă.
2. Intimatul C.N. nu a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului litigios, actele depuse la dosarul cauzei nefiind suficiente pentru a proba calitatea sa de moştenitor al fostului proprietar al imobilului, în absenţa unui certificat de moştenitor care să ateste calitatea de moştenitor.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru administrarea probelor solicitate în apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei recurate şi admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul constatării nulităţii absolute a Dispoziţiei de restituire în natură nr. 2392 din 11 iulie 2005.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Cu privire la recursul reclamantei L.C.V.:
Prin petiţia înregistrată la dosar la data de 24 aprilie 2012, recurenta-reclamantă L.C.V. a arătat că înţelege să renunţe la judecarea recursului, anexând declaraţia dată în acest sens în faţa unui notar public.
Conform declaraţiei autentificate din 25 noiembrie 2011 de B.N.P. A.M.I. şi I.G.P., recurenta-reclamantă L.C.V. a declarat că renunţă la judecarea recursului ce face obiectul Dosarului nr. 6300/118/2009 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, în conţinutul căruia intră şi dreptul părţilor de a face acte procedurale de dispoziţie, care sunt acte de voinţă ale părţilor cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaşte ori stabili aceste drepturi.
Prin urmare, renunţarea la judecata unei căi de atac reprezintă un act procedural de dispoziţie permis părţilor în procesul civil.
Aşa fiind, având în vedere poziţia exprimată de recurenta-reclamantă L.C.V. cu privire la calea de atac pe care a exercitat-o, Înalta Curte urmează ca, în aplicarea principiului disponibilităţii, să ia act de renunţarea recurentei la judecarea recursului.
II. Cu privire la recursul reclamantei M.M.:
Cu privire la încadrarea în drept a acestui recurs, chestiune supusă dezbaterii contradictorii a părţilor la termenul de dezbateri din 01 iunie 2012, sunt de reţinut următoarele:
În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată, în raport de dovezile administrate.
Modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie în prezent motiv de recurs, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive aprecierii eronate a probelor, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Or, criticile recurentei vizând nedovedirea calităţii de persoană îndreptăţită la restituire a intimatului N.C., respectiv a calităţii de moştenitor a acestuia de pe urma defunctei proprietare a imobilului litigios pun în discuţie tocmai modul de interpretare a probelor administrate de către instanţa anterioară, care însă nu mai poate fi cenzurat pe calea recursului, în condiţiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat, potrivit celor mai-sus arătate.
Ca atare, aceste critici nu pot fi analizate de instanţa de recurs, neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în forma actuală.
În cadrul primului motiv de recurs, recurenta a invocat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, care exceptează de la restituirea în natură imobilele-construcţii cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial. în acest sens, a susţinut că nu există identitate între imobilul restituit în natură intimatului-pârât N.C., prin dispoziţia de primar atacată în prezenta cauză, şi cel care figurează în actul de proprietate al autoarei intimatului. Aceasta deoarece, construcţia din titlul autoarei intimatului era o clădire cu subsol, parter, etaj şi mansardă, pe când construcţia restituită în natură are subsol, parter şi 3 etaje, iar instanţa de apel a apreciat greşit că este vorba despre unul şi acelaşi imobil, care ar fi suferit modificări constructive interioare anterior preluării de către stat, fără a verifica aceste aspecte printr-o expertiză de specialitate, probă care a fost respinsă.
Criticile vizând pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., una dintre ipotezele pe care acesta le reglementează fiind tocmai pronunţarea hotărârii cu încălcarea legii.
Prin urmare, aceste critici vor fi analizate de instanţa de recurs.
Pentru a se verifica, însă, dacă în cauză sunt sau nu aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit ca instanţa de apel să procedeze la o completă stabilire a situaţiei de fapt în legătură cu identitatea dintre clădirea preluată abuziv de stat de la autoarea intimatului N.C. şi cea care a fost restituită în natură acestuia, în procedura Legii nr. 10/2001.
Astfel, Curtea de Apel a menţionat în considerentele deciziei că lipsa de identitate dintre imobilul restituit prin dispoziţia atacată şi cel atribuit autoarei intimatului C. în 1938, prin partaj, nu poate fi întemeiată pe diferenţele între componenţa clădirii ce a intrat în compunerea lotului nr. XX la data partajului şi cea existentă în prezent la adresa din strada D.C. nr. RR, deoarece acestea nu au fost contestate de intimat şi au fost justificate prin efectuarea de modificări constructive pe cheltuiala exclusivă a autoarei, ulterior partajului.
Instanţa s-a rezumat să arate că intimatul persoană fizică a confirmat efectuarea unor modificări ale locuinţei de către autoarea sa, iar împrejurarea că acestei clădiri i s-au adus renovări ulterior atribuirii către autoare rezultă chiar din matricola nr. HH, nr. matricol nr. GG, unde se menţionează că imobilul din strada D.I.C., nr. SS, având ca proprietar pe M.L.M., este „o construcţie nouă tară uşi, fără ferestre, fără duşumele, deci neterminată";; instanţa a mai arătat că întinderea suprafeţei construite, menţionată în actul de expertiză din 1938, care identifică imobilul atribuit autoarei intimatului, s-a păstrat de-a lungul timpului, sens în care a făcut trimitere la declaraţia înregistrată din anul 1967, procesul-verbal din 25 februarie 1967 şi fişa clădirii imobilului situat în Constanţa, strada C. nr. RR.
Conform sentinţei civile nr. 132/1938 a Tribunalului Judeţului Constanţa, M.L.M., autoarea intimatului N.C., a dobândit în proprietate, prin partaj, lotul nr. XX, iar conform actului de expertiză anexă la această sentinţă, lotul nr. XX se compunea din teren în suprafaţă de 175 m.p. şi construcţie cu subsol, parter, etaj şi mansardă.
Conform matricolei nr. HH, nr. matricol GG, la nivelul anului 1942, proprietatea din strada D.I.C., nr. SS, a doamnei M.L.M. era descrisă ca fiind „construcţie nouă fără uşi, fără ferestre, tară duşumele, deci neterminată";.
Recurenta a invocat că nu există identitate între clădirea atribuită prin partaj autoarei intimatului şi cea restituită în natură acestuia din urmă, care are subsol, parter şi 3 etaje, aducând astfel în discuţie extinderea imobilului iniţial, prin adăugarea de noi etaje construcţiei menţionate în actul originar de proprietate şi, implicit, aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel, deşi admite că există diferenţe între componenţa clădirii de la momentul atribuirii ei prin partaj autoarei intimatului şi cea restituită în natură intimatului, concluzionează că acestea se datorează lucrărilor de renovare aduse clădirii de către autoarea intimatului anterior preluării de către stat, făcând trimitere doar la matricola nr. HH, nr. matricol GG, în care autoarea este menţionată ca proprietară a unei construcţii noi, neterminate, la nivelul anului 1942. Or, faţă de acest act, care confirmă susţinerea intimatului privind renovarea imobilului după data partajului, fără însă a dovedi ce lucrări s-au făcut la imobil, instanţa trebuia să verifice, pe baza unei expertize tehnice de specialitate, dacă lucrările de renovare aduse clădirii de către proprietară, anterior preluării de către stat, au reconfigurat componenţa avută de construcţie la data dobândirii ei prin partaj, care era componenţa pe nivele a clădirii la data preluării de către stat şi dacă aceasta se identifică cu cea actuală a clădirii, respectiv dacă există identitate între construcţia preluată de stat de la autoarea intimatului şi cea restituită acestuia în natură sau dacă construcţiei preluate i s-au adăugat noi etaje, după data preluării de către stat.
Neprocedând în acest mod, Curtea de Apel nu a stabilit complet situaţia de fapt, or în absenţa unei complete stabiliri a situaţiei de fapt, instanţa de control judiciar nu poate verifica aplicabilitatea sau nu în cauză a dispoziţiilor legale invocate - art. 19 din Legea nr. 10/2001.
În concluzie, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi art. 312 alin. (5) şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta M.M., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, pentru o completă stabilire a situaţiei de fapt în legătură cu identitatea dintre clădirea preluată abuziv de stat de la autoarea intimatului N.C. şi cea care a fost restituită în natură acestuia.
În acest scop, instanţa de trimitere va dispune administrarea unei expertize tehnice de specialitate care să stabilească, în raport de înscrisurile probatorii din dosar şi constatările la faţa locului, care este în prezent configuraţia pe nivele a clădirii din Constanţa, strada D.C. nr. RR şi dacă această configuraţie exista la data preluării de către stat a imobilului de la M.L.M., autoarea intimatului N.C., respectiv dacă clădirea atribuită prin partaj autoarei intimatului în anul 1938, compusă la acea dată din subsol, parter, etaj şi mansardă, a suferit lucrări de renovare, anterior preluării de către stat, care i-au reconfigurat componenţa pe verticală de maniera în care se prezintă configuraţia actuală pe nivele a clădirii sau dacă configuraţia actuală a clădirii, pretins a avea subsol, parter şi 3 etaje, se datorează unei supraetajări executate după data preluării de către stat. În funcţie de concluziile expertizei, evaluate în contextul întregului material probator administrat în cauză, instanţa va aprecia dacă există sau nu identitate între clădirea preluată de stat de la autoarea intimatului şi cea restituită în natură acestuia, sub aspectul componenţei acesteia, urmând apoi a hotărî asupra aplicabilităţii sau nu în cauză a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Ia act de renunţarea reclamantei L.C.V. la judecarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 304/C din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Admite recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei civile nr. 304/C din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4487/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 449/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
