ICCJ. Decizia nr. 4511/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4511/2012
Dosar nr. 11238/3/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 3 martie 2010, reclamanta C. (fostă N.) L. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea la plata sumei de 500.000 de euro, reprezentând despăgubiri materiale şi morale ca urmare a masurilor administrative cu caracter politic luate asupra sa.
În motivarea în fapt a cererii s-a arătat că, în luna iunie 1951, s-a luat asupra sa şi a familiei sale măsura dislocării de la domiciliul, respectiv localitatea B., judeţul Timiş ca urmare a aplicării deciziei Mnisterului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951 prin care s-a stabilit dislocarea unui segment de populaţie de la Frontiera de Vest, pentru diferite considerente politice şi stabilit domiciliu în localitatea M., judeţul (raionul) Galaţi.
Ca urmare a dislocării, a interdicţiei de a se apropia de localitatea de baştină, dar şi a încercărilor numeroase de a fugi din localitatea unde au fost duşi în localitatea M. raionul Brăila s-a instaurat cea de-a doua măsură administrativă cu caracter politic, respectiv „domiciliu obligatoriu”, măsura ce s-a luat în anul 1952, prin hotărârea nr. 1554 din 22 august 1952 a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române, pentru înfiinţarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu şi a batalioanelor de muncă. La Capitolul III, art. 6 se stipula „se va stabili domiciliu obligatoriu şi locul de muncă obligatoriu elementelor duşmănoase (...)‟. Iar la art. 9 s-a stabilit ca „toţi aceia care părăsesc domiciliul obligatoriu vor fi trimişi în judecată, fiind pasibili de pedepse de la 15-20 de ani";.
Odată cu strămutarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu au fost obligaţi să improvizeze bordeie în care să locuiască, deoarece au fost aruncaţi în plin câmp mlăştinos şi tot timpul aflat sub inundaţii ca urmare a revărsărilor de ape pe timp ploios, lipsiţi de hrana şi apa şi imposibilitatea de a se deplasa şi a lua legătura cu locuitorii din alte sate învecinate. Pentru încălcarea acestor interdicţii sancţiunea era închisoarea, fapt stabilit în documentele vremii (hotărârile Consiliului de Miniştri şi decretele emise în acest sens).
La data luării măsuri „Strămutare"; şi stabilirii „Domiciliului Obligatoriu"; reclamanta a arătat că era minoră, iar măsurile administrative au fost luate pe persoană, fără a se ţine cont de starea de minoritate şi faptul că se afla în imposibilitatea de a se apără sau împotrivi unui regim.
În această perioadă au fost lipsiţi de adăpost, hrana, nici nu se pune în discuţie o alimentaţie normală pentru un minor, apa se dădea cu porţia, („sacaua";) adusă cu cisternă de militari, hrană şi îmbrăcămintea după un an de zile se dădea pe cartelă, raţionalizat şi trebuia să muncească în folosul comunităţii (la fermele înfiinţate în noile localităţi pentru a beneficia de aceste cartele).
În această perioadă din cauza unui accident au rămas cu deficienţă de auz ce i-a dăunat foarte mult împiedicând-o să poată merge la şcoală, dar şi din cauza acestui defect auditiv nu a avut un loc de muncă corespunzător şi nu a avut accesul la tratament adecvat şi la un aparat auditiv.
Rezultă din acte că restricţia s-a ridicat în 1955 ceea ce nu este adevărat, deoarece după 1955 nu li s-a permis întoarcerea la locul de baştină, ci au fost obligaţi să-şi stabilească domiciliul în localitatea D.M., sat D., judeţul Călăraşi, măsura ce a durat până în anul 1964, când i s-a permis să-şi poată stabili domiciliul şi în altă localitate cu interdicţia de a se stabili în capitală. Astfel că împreună cu familia s-a aşezat în jurul capitalei în localitatea T., judeţul Ilfov.
Reclamanta a mai arătat că acest statut de persoană dislocată şi cu domiciliu obligatoriu urmărit de-a lungul timpului a determinat ca autorităţile să o monitorizeze, să fie supravegheată până şi la locul de muncă, să i se atragă atenţia că nu poate beneficia de drepturile prevăzute de lege şi garantate, a fost tot timpul marginalizată şi scoasă în afara societăţii. Nu i s-a permis să-şi aleagă forma de învăţământ pentru a avea posibilitatea obţinerii unui loc de muncă care să-i permită o întreţinere decentă şi implicit posibilitatea financiară de a avea o locuinţă.
Această situaţie nejustificată a autorităţilor a produs consecinţe atât în planul vieţii private, cât şi profesionale, fiindu-i afectată viaţa de familie, imaginea şi chiar sursele de venit.
De-a lungul acestei perioade din 1951 şi până în 1989 au fost supusă la tratamente degradante şi inumane, încălcându-i-se drepturile şi libertăţile fundamentale garantate chiar şi de constituţiile comuniste, ca dreptul la viaţă, la libertate, la identitate, la siguranţă, dreptul la domiciliu, la respectarea vieţii private, drepturi garantate şi de Convenţia Drepturilor Omului şi încălcate de autorităţile române şi după 1989 prin faptul că nu i s-a adus nicio reparaţie materială şi morală prin atingerea valorilor fundamentale ale omului în condiţiile în care nu au adus niciun prejudiciu material sau moral Statului Român.
În ceea ce priveşte lipsirea de identitate, o dovadă în acest sens stă faptul că la data strămutării în 1951, când le-au fost confiscate actele de identitate, i-a fost luat certificatul de naştere, fiind minoră şi nu i-a fost restituit niciodată, iar, în prezent, deţine un duplicat al acestui act şi nu originalul.
Această stare de fapt abuzivă, creată artificial de autorităţile române de la acea vreme în sensul privării de libertate şi încălcarea drepturilor fundamentale fără nicio justificare i-au produs suferinţe pe plan material (in sensul că nu a putut beneficia de o educaţie care să ducă la posibilitatea ocupării unui loc de muncă ce să-i aducă un venit care să-i creeze un confort, ci a fost obligată să fac doar învăţământul obligatoriu, să se încadreze în câmpul muncii acolo unde socialismul avea nevoie de forţă de muncă pentru propăşirea societăţii, situaţie ce nu i-a permis să beneficieze de o locuinţă până în anul 1976, că nu avea un trecut sănătos, ci era un element destabilizator care împiedica crearea socialismului).
Faptul că s-au luat măsuri administrative abuzive cu caracter politic (strămutat şi cu domiciliu obligatoriu) şi că i s-au încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, stă recunoaşterea de către Statul Român a calităţii de luptător în rezistenţă anticomunistă prin emiterea deciziei nr. 1704/2008.
Consideră că este îndreptăţită la o satisfacţie echitabilă ca urmare a prejudiciului moral şi material pe care l-a suferit de la data luării masurilor administrative, strămutarea şi stabilirea domiciliului şi până în prezent. Aceste măsuri nu au fost altceva decât un altfel de condamnare la moarte, dovada sta şi faptul că foarte puţini au supravieţuit măsurii privative de liberate, dar şi faptul că puţini au supravieţuit de-a lungul vremii datorită decăderii fizice ulterioare sau psihice.
Având în vedere că între daunele materiale şi daunele morale produse ca urmare a măsurilor abuzive luate asupra sa din 1951 şi al căror efect s-a întins până la promovarea prezentei acţiuni, acestea nu pot fi disociate, iar pentru o satisfacţie echitabilă au solicitat o sumă globală, principiu recunoscut şi aplicat şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, o satisfacţie echitabilă şi o repunere în situaţia anterioară nu se poate face decât printr-o despăgubire reală.
Faţă de cazurile similare soluţionate, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului interzice discriminarea, acesta fiind principiul egalităţii tuturor în faţa legii, dreptul de nediscriminare protejând persoanele fizice şi juridice aflate în situaţii asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, principiu prevăzut şi în art. 16 din Constituţia României care stipulează la alin. (1) că: „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţii publice, fără privilegii şi fără discriminare”.
Suferinţele, chinurile, umilinţa, degradarea umană la care a fost supusă de-a lungul acestei perioade nu pot fi descrise în cuvinte pentru a acoperi tot râul produs.
Consideră că prin aceste măsuri administrative abuzive i-au fost încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului (art. 2, dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege; art. 3 nimeni nu poate fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante; art. 4 alin. (2), nimeni nu poate fi constrâns sa exercite o muncă forţată sau obligatori; art. 5 dreptul la libertate şi la siguranţa; art. 8 dreptul la respectarea vieţii private de familie; art. 9 şi art. 10 din Convenţie, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, protecţia proprietăţii).
În drept, au fost invocate Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1531 din 23 noiembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 221/2009, reţinând însă că, prin Decizia nr. 1354 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituţionale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în M. Of., Partea I nr. 761/15.11.2010 s-a reţinut că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
În plus, tribunalul a mai reţinut că, în cauză, nu ar fi putut proceda ex officio la o altă calificare juridică a pretenţiilor reclamantei având în vedere considerentele deciziilor Curţii Constituţionale anterior menţionate potrivit cărora însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, în domeniul măsurilor reparatorii, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei, hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, instanţa de control constituţional a statuat că nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă"; (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg - de exemplu, prin hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o „speranţă legitimă"; în dobândirea proprietăţii. Totodată, prin decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia";, ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că petenţii nu au putut dobândi o „speranţă legitimă"; în obţinerea compensaţiilor respective.
Faţă de considerentele expuse, tribunalul a reţinut că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamanta a înţeles să-şi organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept menţionat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele şi anume, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, şi O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, la care, însă, reclamanta a apelat anterior prezentului demers procesual şi având în vedere şi aspectele deduse din jurisprudenţa instanţei europene, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 470A din 3 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantei.
În motivarea acestei soluţii, Curtea de Apel a reţinut că acţiunea nu putea fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât inadmisibilitatea este sancţiunea procesuală care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede sau îl interzice sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat pe o altă cale procesuală, fiind prin urmare, o cauză de respingere a cererii prin care acestea se valorifică, dar fără a se intra în cercetarea fondului.
Astfel cum s-a statuat în mod constant, accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
Or, în măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
În acest sens, Curtea a constatat că în prezenta cauză, deşi s-a reţinut inadmisibilitatea demersului judiciar, prima instanţă a făcut o analiză riguroasă a tuturor împrejurărilor apreciate ca fiind relevante într-un asemenea litigiu, în condiţiile declarării ca fiind neconstituţionale a prevederilor legale ce constituiau temeiul pretenţiilor cu care instanţa a fost învestită.
Curtea a constatat că tribunalul a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în raport de situaţia de fapt reţinută pe baza probatoriului administrat, apreciind că, deşi reclamanta ar fi fost supusă unor măsuri represive cu caracter politic, după instaurarea regimului comunist, aceasta nu poate beneficia de despăgubiri constând în daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009, pe care a invocat-o prin acţiunea promovată, ca urmare a împrejurării că, în cursul procesului, prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Dispoziţiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Cum aceste Decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807/15.11.2010, iar până la data soluţionării cauzei în apel, termenul de 45 zile, menţionat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu poate decât să menţină soluţia primei instanţe în sensul aplicării acestor decizii definitive şi obligatorii şi în prezenta cauză.
Or, Curtea Constituţională a constatat prin deciziile sus-menţionate şi că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior – ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Totodată, s-a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie „morală"; a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată şi la jurisprudenţa obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei, hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei), reţinându-se că dispoziţiile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
De asemenea s-a reţinut, prin referire la aceeaşi jurisprudenţă, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, iar în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, a condiţiilor de acordare a despăgubirilor.
S-a mai reţinut că decizia Curţii Constituţionale are efect imediat, inclusiv asupra acţiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situaţii discriminatorii între reclamanţi în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.
Or, cu atât mai mult în speţa de faţă, în care nu se aplică o nouă lege ci s-a declarat neconstituţionalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituţionale, neputându-se susţine că prin simpla introducere a acţiunii ne-am găsi în prezenţa unei situaţii juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situaţie juridică ar putea fi opusă principiului supremaţiei Constituţiei în cadrul legislaţiei naţionale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepţiei de neconstituţionalitate prin care Curtea Constituţională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituţionalităţii unei legii aplicabile în litigiul respectiv şi efectul constatării neconstituţionalităţii chiar şi în cazul pronunţării între timp a unei hotărârii definitive de către instanţa de judecată .
Referitor la o eventuală aplicare directă a normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale, susţinută de apelanta-reclamantă prin precizările depuse în apel, chiar şi în ipoteza mai sus-arătată a existenţei unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională şi a considerentelor reţinute de instanţa de contencios constituţional, Curtea va observa că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăşi, temei de drept a unei acţiuni în justiţie, fiind necesar ca prin acţiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenţie a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea şi care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României, justificat de faptul că prin dispoziţiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenţie, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţei Curţii. Mai mult, potrivit principiului neretroactivităţii tratatelor şi convenţiilor internaţionale, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se aplică unui stat contractant decât cu privire fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art. 5 din Convenţie ce consacră dreptul la libertate şi la siguranţă.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamantă, care a criticat-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:
Recurenta critică în esenţă aplicarea în speţă a deciziei Curţii Constituţionale, în condiţiile în care, la data introducerii cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, care este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Se susţine că, potrivit art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, atunci când există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Recurenta mai susţine că soluţia de respingere a cererilor introduse înainte de admiterea excepţiei de neconstituţionalitate încalcă art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 referitor la dreptul pârtilor şi obligaţia instanţei de a asigura părţilor un proces echitabil.
Potrivit art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe rasă, sex, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie, principiu susţinut şi în Constituţia României în art. 16. Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au dreptul la o protecţie egală din partea legii ceea ce înseamnă că pentru persoanele aflate în aceiaşi situaţie sau în situaţii comparabile nu pot fi date acte normative de natură a conduce la diferenţieri în ceea ce priveşte demersul lor juridic.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi ţinând seama de decizia nr. 12/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulată de reclamantă în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Contrar susţinerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
În consecinţă, nefiind întrunite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C. (N.) L. împotriva deciziei civile nr. 470A din 3 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4510/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 462/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
