ICCJ. Decizia nr. 4566/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, reclamantul S.J.U. Piatra Neamț a chemat în judecată pârâta SC R. SRL Viișoara solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 263.498 lei, reprezentând diferență achitată pentru serviciile prestate de pârâtă, în baza contractului de prestări servicii nr. 3/18697/2007 și nr. 220 din 1 ianuarie 2009, având ca obiect servicii de legat și copertat dosare de arhivă.
Prin sentința civilă nr. 860/ COM din 14 iunie 2011, Tribunalul Neamț a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S.J.U. Piatra Neamț în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL cu sediul în comuna Alexandru cel Bun, județul Neamț, pârâta fiind obligată să restituie reclamantului suma de 214.713,6 lei, cu titlu de îmbogățire tară justă cauză.
în pronunțarea acestei soluții instanța de fond a reținut, în esență, și în raport de controlul efectuat de auditori publici externi din cadrul Camerei de Conturi Neamț, că reclamanta a efectuat plăți suplimentare față de cele contractuale, prestarea serviciilor de către pârâtă nefiind recepționată cantitativ.
A mai reținut instanța de fond că sumele achitate pârâtei pentru serviciile prestate în anul 2009 sunt justificate de contractul de achiziție publică nr. 220/2009 în care s-a prevăzut în mod expres prețul pe dosar, preț asumat de reclamant în calitate de achizitor.
împotriva hotărârii instanței de fond a declarat apel pârâta SC R. SRL Viișoara care a solicitat modificarea soluției în sensul respingerii în totalitate a acțiunii invocând faptul că pe de-o parte instanța nu a cercetat din oficiu dacă dreptul de acțiune este prescris, potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958, iar pe de altă parte că nu a interpretat corect situația de fapt și probatoriile administrate.
Curtea de Apel Bacău, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 111 din 16 decembrie 2011, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.
în fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că în aplicarea principiului rolului activ instanța nu trebuie să suplinească pasivitatea părților și, totodată, nu poate să aducă atingere echilibrului procesual, egalității părților, și să încalce principiul disponibilității
Instanța de control judiciar a reținut, că termenul de prescripție pentru exercițiul dreptului la acțiune se calculează în funcție de data întocmirii raportului procesului verbal de constatare din 19 februarie 2010 al Curții de Conturi - Camera de Conturi Județeană Neamț, respectiv a deciziei nr. 10 din 30 martie 2010 a Camerei de Conturi Neamț, cât și de data ultimei inventarieri dispusă prin decizia nr. 62 din 15 februarie 2010, astfel că acțiunea promovată la data de 20 octombrie 2010 s-a considerat a fi formulată în termenul de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958, așa încât instanța de fond nu avea de ce să facă aplicarea dispozițiilor art. 18 din Decret.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC R. SRL Alexandru cel Bun solicitând admiterea recursului, casarea/modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă.
Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
în cadrul primei criticii circumscrisă art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă reproșează instanței de apel că a reținut în mod eronat situația de fapt specifică pricinii, că s-a limitat la a judeca formal litigiul, cu neobservarea actelor depuse de apelantă care, dacă ar fi fost corect analizate, ar fi condus la pronunțarea unei alte soluții.
A mai arătat recurenta-pârâtă că, în opinia sa, sarcina probei revine celui care reclamă, iar lipsa unor dovezi necesare aprobării plății nu poate echivala cu lipsa lucrărilor în serie.
Cea de-a doua critică, subsumată dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează soluționarea de către instanța de apel a excepției prescripției exercițiului dreptului la acțiune, în sensul că aceasta nu s-a pronunțat prin minuta deciziei ci numai în considerente, arătând că instanțele trebuie să cenzureze cu prioritate respectarea regulilor promovării acțiunilor civile într-un stat de drept pentru asigurarea unei judecăți corecte într-un termen rezonabil.
în ceea ce privește momentul de la care curge termenul de prescripție, recurenta-pârâtă arată că prescripția trebuie calculată de la data actului prin care reclamantul plătitor a făcut plata nedatorată și nu de la momentul la care un control extern ar fi descoperit plata, în opinia sa acțiunea fiind promovată la data de 15 octombrie 2011, după expirarea termenului de 3 ani de la data plății fiecărei facturi admise la plată.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Prima critică, subsumată dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., nu poate fi primită întrucât argumentația adusă în susținere se raportează exclusiv la situații de fapt și probatorii administrate, aspecte de netemeinicie, ce exced controlul de legalitate în această fază procesuală în raport de limitele impuse de art. 304 C. proc. civ.
Cea de-a doua critică, singura ce poate forma obiectul examenului de legalitate, este nefondată.
Excepția prescripției dreptului la acțiune este o excepție de fond pe care, de lege lata, o poate invoca pârâta sau instanța din oficiu.
Critica pârâtei apelante în sensul că instanța de fond nu a invocat din oficiu prescripția acțiunii în mod corect a fost înlăturată de instanța de apel, câtă vreme judecătorul fondului a apreciat acțiunea ca fiind în termen promovată, măsură demonstrată prin considerentele deciziei atacate cu recurs.
Plasându-se în limita unei critici asupra sentinței apelate, prescripția nefiind invocată pe cale de excepție în fața instanței de apel, în mod legal dispozitivul deciziei cuprinde numai soluția asupra apelului cu care a fost investită instanța de apel.
în ceea ce privește momentul de la care a început să curgă prescripția dreptului la acțiune, reperul avut în vedere de instanța de control judiciar în confirmarea legalității sentinței atacate, este corect stabilit.
Aceasta pentru că, pe de-o parte, în raport de temeiul juridic al acțiunii, art. 1092 alin. (l) teza a Il-a C. civ., calificarea dată de instanță, de acțiune în repetițiune, față de natura extracontractuală a pretențiilor, este corectă și, pe de altă parte, acestui tip de acțiune îi este aplicabil termenul de prescripție de drept comun, acesta începând să curgă de la momentul când plătitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că plata a fost nedatorată conform art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 care se aplică prin analogie.
Or, cunoașterea acestui fapt se situează, din punct de vedere cronologic, la momentul emiterii celei de-a doua decizii de inventariere respectiv la data de 15 februarie 2010, aspect corect reținut de instanța de control judiciar, dată în raport de care acțiunea înregistrată la 20 octombrie 2010 a fost promovată în termen.
în considerarea celor ce preced, înalta Curte a constatat că decizia recurată nu a fost susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4567/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4563/2012. Civil → |
|---|
