ICCJ. Decizia nr. 4563/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamantul D.S. a chemat în judecată pârâtul S.R. prin M.F.P. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.500.000 Euro, ca urmare a condamnării cu caracter politic a tatălui său D.I. zis Ț. născut în corn Răstoaca jud. Vrancea la data de 20 iunie 1904 și decedat la 12 ianuarie 1987 la 20 de ani muncă silnică și 8 ani degradare civică stabilită prin sentința penală nr. 19 din 15 martie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a Il-a Militară definitivă prin Decizia penală nr. 151/1958 a Tribunalului Suprem pentru crima de acte de teroare prevăzute de art. l lit. d) din Decretul nr. 199/1950.
în drept au fost invocate dispozițiile art. l lit. d) și art. 4 din Decretul nr. 199/1950 și Legea nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 391 din 1 iunie 2010, Tribunalul Vrancea a admis în parte acțiunea reclamantului D.S., obligând pârâtul la plata sumei de 60.000 Euro, în echivalent lei la data plății, despăgubire pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, D.I., prin condamnarea la 20 ani muncă silnică, prin sentința penală nr. 19 din 15 martie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, în raport de art. 5 alin. (l) din Legea nr. 221/2009 că legea nu impune nicio altă condiție, în afară de cele privitoare la condamnare și gradul de rudenie al descendentului după decesul condamnatului, nici cu privire la data decesului, care să fi intervenit înainte sau după intrarea în vigoare a legii și nici cu privire la dovedirea propriilor suferințe, că numai după decesul condamnatului descendenții acestuia pot cere despăgubiri pentru condamnare, fiind evident că descendenții trebuie să dovedească aceleași împrejurări ca și defunctul pentru a justifica acordarea daunelor morale.
Asupra cererii de obligare a S.R. la despăgubiri în cuantum de 1.500.000 de Euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, instanța a considerat că, întrucât au fost dovedite condițiile impuse de lege și anume: condamnarea cu caracter politic și faptul că cel condamnat nu a mai beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (l) lit. a) al art. 5 din aceeași lege, deci că prejudiciul său nu a fost reparat încă, calitatea condamnatului politic de persoană îndreptățită la despăgubiri și temeinicia pretențiilor sale nu mai pot fi discutate, acestea fiind stabilite legal, instanța putând aprecia numai cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ținând seama de măsurile reparatorii deja acordate, despăgubirile ce urmează a fi acordate petentului trebuind să aibă în vedere nu numai suferința tatălui său prin executarea pedepsei și după executare ca urinare a condamnării, ci și realitățile sociale ale vremii, de la data condamnării și de la data acordării despăgubirilor.
Față de toate acestea, instanța de fond a apreciat că suma de 60.000 Euro în echivalent lei la data plății este de natură a reprezenta o reparație suficientă și echitabilă a prejudiciului suferit prin condamnare.
împotriva acestei sentințe civile, în termen legal, au declarat apel reclamantul D.S. și pârâtul S.R. prin M.F.P., criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
în esență, apelantul-reclamant a criticat soluția instanței de fond prin prisma cuantumului despăgubirilor morale stabilit în sarcina pârâtului, în sensul că acesta nu este de natură a reprezenta o justă reparație în raport cu prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui său.
Apelantul-pârât S.R., prin M.F.P. a susținut greșita sa obligare la plata sumei de 60.000 Euro, întrucât prejudiciul moral nu a fost suferit de reclamant, ci de autorul său, respectiv D.I.
Curtea de Apel Galați, secția I civilă, prin decizia nr. 6/ A din 25 ianuarie 2012, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea.
în fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut că, înalta Curte, prin decizia nr. XII/2010, a stabilit că, urinare Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., că în aceste condiții, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii precum și împrejurarea că, în cauză, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, dispozițiile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.S., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtului și admiterii apelului reclamantului.
Prin criticile subsumate art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant reproșează instanței de control judiciar că a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii din perspectiva înțelesului dat sintagmelor "bun" și "speranță legitimă" raportat la art. l din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O., și la dispozițiile aplicabile în speță din Legea nr. 221/2009, că prin decizia pronunțată instanța a încălcat principiul nediscriminării prevăzut de C.E.D.O.
înalta Curte, examinând decizia atacată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (l) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. l2 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, (M. Of. nr. 789/7.11.2011).
Problema de drept care se pune în speță, nu este deci cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. l358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11. 2010).
Potrivit art. l47 alin. (l) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt în general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție, este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție, în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. l358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
De subliniat este și faptul că Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza E. ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza K. și I.K. contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului - Lege nr. l 18/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al C.E.D.O. și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.
Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un "bun" și implicit speranța legitimă la dobândirea acelui bun, în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. l al Protocolului adițional (nr. l) la Convenție, pe care trebuiau să-1 prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [(art. 374 alin. (l) coroborat cu art. 376 alin. (l) și cu art. 377 alin. (l) pct. 3 C. proc. civ.)].
Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui "bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat), iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. l358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza V.M. contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza S. contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza A. contra Polonia).
| ← ICCJ. Decizia nr. 4566/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4562/2012. Civil → |
|---|
