ICCJ. Decizia nr. 4564/2012. Civil
| Comentarii |
|
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2877 din 28 octombrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei P.V. față de pârâtul S.R. în sensul că l-a obligat pe acesta să-i plătească suma de 1000 Euro pentru deportarea sa, 5000 Euro pentru deportarea tatălui G.G. și 5000 Euro pentru deportarea mamei G.E. cu titlu de daune morale, prin echivalent în lei la data plății.
A fost respinsă cererea reclamantei pentru restul despăgubirilor pentru daune morale pretinse cât și cererea reconvențională a pârâtului având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul - Lege nr. l 18/1990.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta a cerut daune morale pentru deportarea sa și a părinților, G.G., decedat la 17 decembrie 1981, respectiv G.E., decedată la 10 octombrie 2001, că prin Deciziile P-242 din 21 decembrie 2000, eliberată de Ministerul Justiției - D.I.M., reclamanta și părinții ei au fost deportați în localitatea Mărculeși, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, restricțiile imobiliare fiindu-le ridicate prin Deciziei M.A.I. nr. 6200/1955 și că datele speței situează cauza în ipotezele reglementate de art. 3 lit. e) și art. 5 alin. (l) din Legea nr. 221/2009.
A mai reținut instanța de fond că măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. l 18/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pot constitui un criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei operații aritmetice, având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.
Tribunalul a respins și cererea reconvențională, având ca obiect încetarea acordării către reclamanți-pârâți reconvenționali a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. l 18/1990 și de O.U.G. nr. 214/1999, întrucât, potrivit principiului simetriei pârâtul-reclamant reconvențional avea posibilitatea să parcurgă procedura prevăzută de cele două acte normative pentru acordarea lor, iar nu să se adreseze direct instanței de judecată.
împotriva acestei sentințe au declarat apeluri, în termen legal, pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, ambii solicitând schimbarea ei cu consecința respingerii acțiunii reclamantei întrucât la data pronunțării sentinței se pronunțase deja Decizia nr. l358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale care a condus la încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care a constituit temeiul legal al solicitării reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale cauzate prin deportarea în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, a reclamantei și părinților săi.
Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 11 din 31 ianuarie 2012, a admis apelurile pârâților, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în integralitate acțiunea în despăgubiri pentru daune morale a reclamantei.
în fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (l) lit. a) din aceeași lege, care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [(art. l47 alin. (l) din Constituție)], datorită caracterului lor obligatoriu trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea, la fond sau în apel, a substanței pretențiilor deduse judecății, că Decizia nr. 1358/2010 trebuie să se aplice și cauzelor aflate în curs de judecată și nesoluționate printr-o hotărâre definitivă până la momentul publicării ei, cum este și cea de față, rezultă și din Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de recurs, în interesul care a statuat în același sens.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.V. ce a solicitat admiterea recursului, respingerea apelurilor pârâților și menținerea sentinței apelate ca temeinică și legală.
Prin criticile formulate recurenta-reclamantă reproșează instanței de apel că a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 6 al C.E.D.O. care garantează dreptul părților la un proces echitabil și impune respectarea principiului părților în procesul civil, a art. 14 din C.E.D.O. care garantează dreptul la nediscriminare, a art. l al Protocolului nr. 12 adițional la Convenția care consacră același drept procesual, ca art. l din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. ce garantează, în esență, dreptul de proprietate.
în cadrul acelorași critici recurenta-reclamantă precizează, raportându-se la jurisprudența C.E.D.O., că prin soluția pronunțată instanța a dat o interpretare greșită sintagmei de "speranță legitimă".
înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (l) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, (M. Of. nr. 789/7.11.2011).
Problema de drept care se pune în speță, nu este deci cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Potrivit art. 147 alin. (l) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt în general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție, este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție, în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (l) C. proc. civ., înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4570/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4567/2012. Civil → |
|---|
