ICCJ. Decizia nr. 4578/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4578/2012
Dosar nr. 29164/3/2009
Şedinţa publică din 18 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 7449/299/2009, reclamanţii R.A. şi R.C. au chemat în judecată şi personal la interogatoriu, pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata contravalorii locuinţei proprietatea căreia au pierdut-o în instanţă, contravaloarea urmând a fi plătită în conformitate cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 aşa cum a fost ea modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv, de către pârât conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată.
În motivare, reclamanţii au arătat că la data de 14 ianuarie 2008 prin Decizia nr. 48 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în Dosarul nr. 23488/2005, rămasă definitivă şi irevocabilă, au pierdut proprietatea apartamentului nr. X situat în sectorul 1, urmare a unei cereri făcute de moştenitorii proprietarilor prezumtivi ai imobilului, familia C.
Prin sentinţa civilă nr. 6918 din 21 mai 2009, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 29164/3/2009.
La termenul de judecată din 16 februarie 2010, reclamanţii şi-au completat acţiunea, în sensul că au solicitat obligarea pârâtului şi la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 563 din 27 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a disjuns capătul de cerere privind daunele morale şi a acordat termen pentru soluţionarea acestuia la data de 15 iunie 2010; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins capătul de cerere privind plata contravalorii locuinţei, cerere privind pe reclamanţii R.A. şi R.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a analizat actele dosarului şi a constatat că este în stare de judecată numai capătul de cerere privind plata contravalorii locuinţei, ca urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 165 C. proc. civ., a disjuns capătul de cerere privind daunele morale şi a acordat termen pentru soluţionarea acestuia.
Deliberând asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P., tribunalul a apreciat-o drept întemeiată, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Astfel, tribunalul a reţinut că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor alin. (2) şi (3) ale art. 50 din Legea nr. 10/2001, rezultă că restituirea preţului actualizat sau preţului de piaţă al imobilelor cumpărate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, se face de către M.F.P. numai în situaţia în care contractele de vânzare - cumpărare încheiate în baza acestuia din urmă act normativ au fost desfiinţate. In speţă însă, tribunalul a constatat că titlul de proprietate al reclamanţilor pentru imobilul apartamentul nr. X din Bucureşti, sector 1, respectiv contractul de vânzare - cumpărare nu a fost desfiinţat, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi deci, Statul Român prin M.F.P. nu are calitate procesuală pasivă.
Faţă de aceste împrejurări, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. şi a respins capătul de cerere privind plata contravalorii locuinţei, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii R.C. şi R.A. iar prin Decizia civilă nr. 177 din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reţinându-se următoarele considerente:
Atât în cererea sa de chemare în judecată (fila 3 Dosar judecătorie nr. 7449/299/2009), cât şi în cuprinsul precizării solicitate de tribunal (fila 23 dosar tribunal), precum şi în cadrul concluziilor scrise realizate în referire la excepţia contestată (filele 101-102 dosar tribunal), reclamanţii au invocat drept temei juridic al acţiunii prezente, cu precădere şi inter alia, dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată. Acest temei juridic este apreciat de către instanţa de apel, ca fiind corect indicat de către reclamanţi, în raport de conţinutul concret al cererii de chemare în judecată.
Împrejurarea indicării în cadrul cererii de chemare în judecată şi mai apoi, în cadrul precizării solicitate de instanţa de fond, şi a dispoziţiilor de drept comun, generale, ale art. 1227-1351 C. civ., referitoare la răspunderea pentru evicţiune, nu este de natură pentru considerentele evocate, să atragă incidenţa acestui temei juridic indicat eronat, de parte.
Concluzia se impune deoarece aşa cum înşişi reclamanţii au recunoscut în mod expres, atât prin concluziile scrise cu referire la excepţia contestată (filele 101-102 dosar tribunal), cât şi prin chiar motivele de apel prezente (paragraful patru, subliniat, de la fila 9 dosar tribunal), dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată, reprezintă dispoziţii speciale, de reglementare a răspunderii pentru evicţiune în domeniul distinct al imobilelor naţionalizate de statul comunist şi redate mai apoi, vechilor proprietari.
Aşadar, reprezentând o aplicare specială a dreptului comun în materie, prevederile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată, instituie de regula de drept „specialia generalibus derogant"; - normele speciale derogă şi au prioritate faţă de cele generale, respectiv faţă de dispoziţiilor art. 1227-1351 C. civ., referitoare la răspunderea pentru evicţiune.
Astfel, instanţa de apel a constatat că temeiul juridic al prezentei acţiuni este reprezentat de art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată.
Împrejurarea reţinută de tribunal, ca eliminatoare a acestui temei juridic - nedesfiintarea expresă, din punct de vedere formal, a titlului reclamanţilor, nu reprezintă nicidecum, un aspect care să determine incidenţa vreunui alt temei juridic, ci cel mult, ea poate reprezenta un aspect legat de fondul cauzei, care să atragă caracterul nefondat al solicitării întemeiate pe această dispoziţie legală specială, prin constatarea neîndeplinirii cerinţelor edictate de ea.
Astfel, s-a reţinut că argumentul primei instanţe, prin care a arătat că temeiul de drept invocat de reclamanţi nu este aplicabil situaţiei de fapt invocate de către aceştia, se încadrează în realitate în categoria apărărilor de fond. Cu alte cuvinte, neaplicarea regulii de drept material invocate de reclamanţi ca urmare a constatării de către instanţă, a neîntrunirii uneia dintre cerinţele edictate de ea, nu constituie un fine de neprimire a cererii, ci din contră, o modalitate de soluţionare a acesteia.
Pe cale de consecinţă, argumentul instanţei de fond tine de examinarea pe fond a cauzei, el neputând fi aşadar, circumscris soluţionării excepţiei lipsei de calitate procesuală pasivă, cum greşit a procedat tribunalul.
Sub un al treilea aspect, instanţa de apel plecând de la ipoteza stabilirii temeiului juridic al prezentei cauze, a constatat cu titlu preliminar, faptul că una dintre condiţiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acţiona şi în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea.
Codul de procedură civilă nu cuprinde o definiţie a calităţii procesuale, dar în doctrină s-au conturat diferite concepţii în legătură cu această noţiune. S-a impus concepţia potrivit căreia calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală activă) şi pe de altă parte, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic {calitatea procesuală pasivă). Definiţia a fost reconfirmată şi în jurisprudenţa actuală.
Or, plecând de la premisa temeiului juridic invocat de parte, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată, s-a constatat sub aspectul excepţiei lipsei de calitate procesuală pasivă, că potrivit alin. (3) al acestui articol, „Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) se face de către M.E.F.) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare";.
Aşadar, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, fie cu eludarea lor, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, restituirea preţului urmând a se face de către Ministerul Economiei.
În consecinţă, s-a constatat că într-o acţiune întemeiată pe aceste dispoziţii legale, M.E.F. are calitate procesuală pasivă, ca urmare a prevederii speciale din legea menţionată, fiind fără relevanţă dreptul comun în materie potrivit căruia vânzătorul este cel care trebuie să răspundă pentru evicţiune.
Aşadar, instanţa constatat că soluţia primei instanţe de judecată, de respingere a acţiunii pentru lipsa de calitate procesuală pasivă a Statului Român (aspectul reprezentării sale în proces, prin M.E.F., fiind distinct de aspectul calităţii procesuale), este corectă, însă pentru ansamblul argumentelor prezente care substituie considerentele tribunalului.
Instanţa de apel a mai reţinut că potrivit art. 165 C. proc. civ., „In orice stare a judecăţii se pot despărţi pricinile întrunite, dacă instanţa socoteşte că numai una din ele este în stare de a fi judecată.";
Măsura disjungerii este luată de instanţa de judecată numai în cazul în care soluţionarea uneia sau a unor cereri ar fi întreruptă de imposibilitatea soluţionării alteia sau altor cereri, iar această măsură are drept scop soluţionarea cererilor care sunt în stare de a fi judecate într-un termen rezonabil. De altfel, se constată că măsura disjungerii cauzelor este dispusă de instanţa de judecată şi în interesul unei bune judecăţi a cauzelor şi a unei mai bune administrări a justiţiei, aşa cum s-a arătat şi în Decizia nr. 254 din 14 martie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 165 C. proc. civ.
Dispoziţiile de lege criticate nu înlătură posibilitatea părţilor de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, posibilitatea instanţei de judecată de a dispune disjungerea cauzelor conexe, pentru a fi judecate separat, neaducând atingere intereselor părţilor, ci dimpotrivă, contribuind la evitarea tergiversării în soluţionarea cauzei.
Cu atât mai mult, s-a reţinut că analiza exegetică a acestei dispoziţii legale denotă concluzia că această măsură procesuală de separare se poate lua inclusiv în cazul existenţei unei legături (chiar strânse) între cereri, prevederea normativă nedistingând sub acest aspect, astfel încât în temeiul argumentului metodei de interpretare logice, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici cel ce aplică dispoziţia legală nu trebuie să distingă.
Aplicând aceste considerente teoretice la cazul concret dedus judecăţii, s-a apreciat că măsura disjungerii a fost corect dispusă, atât timp cât cererea privitoare la acordarea daunelor materiale, era în stare de judecată, în temeiul unei excepţii procesuale care determina inutilitatea soluţionării fondului raportului juridic litigios.
Concluzia se impune chiar dacă între cele două cereri (acordarea daunelor materiale, respectiv a celor morale), există o anumită legătură, cel puţin sub aspectul stabilirii existenţei unei fapte ilicite. Prin cererea de chemare în judecată - fila 7 Dosar judecătorie nr. 7449/299/2009, cât şi prin cererea completatoare (filele 94 dosar tribunal), reclamanţii au înţeles să configureze acest aspect, ca şi cauză juridică a cererii de acordare de daune morale.
Or, prin chiar cererea completatoare, reclamanţii au arătat că urmează a produce dovezi în sprijinul afecţiunilor medicale cauzate de fapta ilicită menţionată (ultimul paragraf al filei 94 dosar tribunal), fapt de natură a determina continuarea certă a judecăţii, prin acordarea cel puţin, a unui nou termen de judecată pentru administrarea acestora.
S-a mai reţinut că cererea de acordare a daunelor materiale era însă, în stare de judecată, iar pentru soluţionarea excepţiei nemaifiind necesară administrarea altor probe. Nedispunându-se disjungerea acestei cereri, în mod cert s-ar fi ajuns la o tergiversare nedorită a judecării acestui capăt de cerere.
În acest context, erau întrunite cerinţele legale ale disjungerii, prevăzute de art. 165 C. proc. civ., atât timp cât una dintre cereri era în stare de judecată, iar cealaltă, nu.
Argumentul reclamanţilor, privitor la strânsa legătură dintre cele două cereri, nu reprezintă un obstacol dirimant în aplicarea acestor dispoziţii legale, datorită faptului că strânsa legătură invocată dintre cele două cauze, a rămas protejată, prin soluţia de suspendare a judecăţii în cauza disjunsă, până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze, potrivit aserţiunii reclamanţilor înşişi.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii R.C. şi R.A. solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., casarea hotărârii instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel reclamanţii susţin că modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 nu sunt incidente în cauză, ci dimpotrivă în cauza dedusă judecăţii Statul Român prin reprezentantul său M.F.P. are calitate procesuală pasivă, întrucât pretenţiile formulate vizează acordarea de despăgubiri formulate la valoarea de circulaţie a imobilului, câtă vreme Statul este vânzătorul în contractele de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 prin unităţile deţinătoare.
Reclamanţii mai susţin că acţiunea lor vizează o răspundere pentru întregul prejudiciu creat prin evicţiune apreciat la valoarea reală de circulaţie a imobilului de care au fost deposedaţi printr-o acţiune în revendicare a fostului proprietar.
Ca atare, susţin recurenţii, chiar prin prisma dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, M.F.P. are calitate procesuală pasivă, şi cum instanţele au făcut o interpretare eronată a dispoziţiilor legale în materie, se solicită casare cu trimiterea cauzei pentru cercetarea fondului.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:
Obiectul dedus judecăţii vizează obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata contravalorii locuinţei, proprietatea căreia a pierdut-o în instanţă, contravaloarea urmând a fi plătită în conformitate cu art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009.
Instanţa de fond a respins acţiunea pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, reţinând că acţiunea a fost formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Titlul de proprietate al reclamanţilor a format obiectul unui litigiu soluţionat prin Decizia civilă nr. 48 din 14 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Dosarul nr. 23488/2005 prin care au fost obligaţi reclamanţii să lase în deplină proprietate imobilul moştenitorilor prezumtivi ai imobilului ca urmare a comparării titlurilor părţilor.
Dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2002 nu fac decât să aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi de bună - credinţă în baza Legii nr. 112/1995.
Astfel legiuitorul român şi-a adaptat legislaţia specifică acestui domeniu (al caselor naţionalizate), la exigenţele Convenţiei Europene şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 se face de către M.F.P. prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a Municipiului Bucureşti (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate şi completate prin H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată în M. Of. nr. 610 din 13 septembrie 2010.
Din perspectiva celor expuse şi ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2001 restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21), se face de către M..E.F., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.
Astfel M.F.P. este cel care are calitate procesuală pasivă în acţiunile având ca obiect cererile de restituire a preţului actualizat sau de acordare a despăgubirilor echivalente cu valoarea de piaţă a unui imobil dobândit în baza unui act de vânzare -cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi pierdut ulterior în disputa cu fostul proprietar sau cu moştenitorii acestuia.
M.F.P. justifică astfel legitimare procesuală pasivă în temeiul legii, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Ca atare chiar dispoziţia legală sus evocată conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanţelor, în condiţiile în care acesta acţionează ca reprezentant al statului.
Din perspectiva celor expuse, şi a legitimării procesuale pasive a pârâtului M.F.P., în condiţiile în care instanţa de fond a respins acţiunea pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului sus menţionat, urmează a se admite recursul şi în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., a se modifica hotărârea instanţei de apel în sensul admiterii apelului reclamanţilor împotriva sentinţei civile nr. 563 din 27 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti şi pe cale de consecinţă a se desfiinţa în parte hotărârea instanţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Tribunalul Bucureşti, păstrându-se soluţia primei instanţe cu privire la disjungerea capătului de cerere referitor la daunele morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii R.C. şi R.A. împotriva Deciziei nr. 177/ A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia recurată în sensul că:
Admite apelul reclamanţilor declarat împotriva sentinţei nr. 563 din 27 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Desfiinţează în parte sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti.
Păstrează soluţia primei instanţe cu privire la disjungerea capătului de cerere referitor la daunele morale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4559/2012. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 4582/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
