ICCJ. Decizia nr. 4583/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4583/2012
Dosar nr. 7195/3/2009
Şedinţa publică din 19 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 24 februarie 2009 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta D.G.E. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând instanţei să se pronunţe pe fondul notificării efectuate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi să oblige pârâţii la plata sumei de bani reprezentată de contravaloarea imobilului compus din 218 m.p. teren situat în str. Teleormanului şi 76,81 m.p. construcţii demolate.
Prin sentinţa civilă nr. 1498 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti - secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a admis cererea reclamantei în contradictoriu cu cei doi pârâţi.
A constatat că reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită în înţelesul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu şi a obligat Municipiul Bucureşti prin primarul General să emită dispoziţie motivată cu propunere de despăgubiri pentru imobil, iar Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata către reclamantă a contravalorii despăgubirilor, după cum urmează: plata sumei de 109.000 euro echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului şi plata sumei de 5.000 euro echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea construcţiei.
Pârâţii au fost obligaţi şi la plata sumei de 1500 lei reprezentând cheltuielile de judecată către reclamantă.
Pentru a statua astfel, prima instanţă a reţinut cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor publice că prin cel de-al doilea capăt al cererii, reclamanta a solicitat stabilirea cuantumului despăgubirilor şi obligarea pârâtului la plata contravalorii de circulaţie a imobilului.
În drept, tribunalul a constatat că analiza cererii prezente nu se realizează exclusiv pe baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ci si pe dispoziţiile normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie şi în materia respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţie.
Astfel, tribunalul a avut în vedere reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenţiei Europene în materia drepturilor omului, sa ajungă la concluzia necesităţii înlăturării normei interne, în virtutea prevalenţei normei internaţionale, posibilitate instituită în mod expres art. 20 din Constituţia României.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca prin decizie/dispoziţie motivată să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Legea specială de care se face vorbire în aceste dispoziţii legale este reprezentată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Printr-o hotărâre publicată la data de 13 ianuarie 2009, în cauza Flaimbat c. România, C.E.D.O. a decis că acest Fond nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri şi cu respectare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţie. Curtea a constatat că şi în situaţia în care partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă şi, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea.
Tribunalul a considerat că simplul fapt că în cauza respectivă era vorba de o acţiune în constatare şi nu de una privind obligarea statului direct la plata despăgubirilor, nu schimbă cu nimic datele problemei, soluţia Curţii Europene a Drepturilor Omului fiind deplin aplicabilă în speţă, deoarece concluzia rezultată din respectiva hotărâre, potrivit căreia obligarea foştilor proprietari la parcurgerea procedurii administrative stabilită de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005, încalcă art. 6 al Convenţiei, este dincolo de orice îndoială.
Având in vedere aceste considerente, tribunalul aplicând în mod direct jurisprudenţa C.E.D.O., a apreciat că în speţă, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenta unor probe contrare existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscuta în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Prezumţia legala instituită de aceste dispoziţii nu a fost răsturnată de pârât prin niciun alt mijloc de proba.
În aceste condiţii, Anexa la Decretul nr. 92/1950 – poziţia nr. 44949 reprezentând actul de autoritate ce a stat la baza preluării imobilului, alături de contractul de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1942 de Tribunalul Ilfov Secţia notariat, constituie probe suficiente în dovedirea dreptului de proprietate al reclamantei.
De asemenea, în ceea ce priveşte calitatea de persoana îndreptăţită la restituire a reclamantei, tribunalul a reţinut că potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite în sensul acestei legi la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. De asemenea, potrivit art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ, de prevederile legii beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
Faţă de aceste dispoziţii legale, tribunalul a reţinut că reclamanta a dovedit dreptul de proprietate al autorilor săi asupra imobilului revendicat, precum si calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a mai reţinut că potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză de expert V.M., terenul în litigiu, în suprafaţă de 218 mp, este situat în Cartierul Ferentari şi în prezent este ocupat de elemente de sistematizare, fiind imposibil de restituit în natură.
Reţinând, de asemenea, că reclamanta a îndeplinit procedura prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, iar pârâtul nu a soluţionat în termenul prevăzut de art. 24 din lege această notificare, tribunalul a arătat că cererea reclamantei cu privire obligarea pârâtei să soluţioneze notificarea nr. 5182/2001 este întemeiată, astfel încât o va admite; de asemenea, având în vedere considerentele de mai sus, va constata că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Teleormanului.
În ceea ce priveşte valoarea de circulaţie a terenului din Bucureşti, str. Teleormanului, precum şi a construcţiei demolate, tribunalul a reţinut că potrivit expertizei tehnice de evaluare efectuate în cauza de expert V.M., aceasta este de 109.000 euro - pentru teren si de 5000 euro - pentru construcţie.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirii, tribunalul a constat că reclamantul a iniţiat la data de 29 septembrie 2001 procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă această procedură nu a fost finalizată nici astăzi, după mai mult de 9 ani. Prin urmare, având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil citată mai sus, tribunalul a considerat că, în cauza de faţă, respingând cererea reclamantului privind obligarea pârâtului Statul Roman la plata directă a despăgubirilor, s-ar aduce o ingerinţă în dreptul acestuia de acces la o instanţă judecătorească, în condiţiile în care, nici astăzi, după mai mult de 9 ani de la iniţierea procedurii administrative, aceasta nu a dus la acordarea niciunei despăgubiri în favoarea reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Prin decizia nr. 565/A din data de 6 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general; a admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea îndreptată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile legale invocate de pârâtul Municipiul Bucureşti, respectiv art. 22 – 23 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale art. 26 din acelaşi act normativ, stabilesc obligaţia entităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea formulată înăuntrul termenului legal, iar în ipoteza în care dosarul administrativ constituit în scopul soluţionării acestei notificări este incomplet, obligaţia de a solicita întregirea, respectiv complinirea lipsurilor constatate, revine aceleiaşi entităţi cu consecinţa prorogării termenului legal de soluţionare a notificării.
Apelantul-pârât nu a dovedit faptul că a solicitat reclamantei înscrisuri care să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, reclamanta fiind nevoită să promoveze acţiunea de faţă la data de 24 februarie 2009.
S-a constatat de asemenea, că până la data mai sus menţionată, apelantul-pârât nu şi-a îndeplinit nici obligaţia care îi incumbă, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 1 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aceea de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii, urmând să înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul administrativ în vederea asigurării unei despăgubiri efective pentru imobilul preluat.
Aceeaşi interpretare se desprinde şi din decizia nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit cu care instanţa se poate pronunţa asupra fondului cauzei, dar numai în ipoteza în care este investită cu soluţionarea acţiunii persoanei îndreptăţite vizând refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii investite cu soluţionarea de a răspunde la notificare, cât şi din decizia nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizie faţă de care în temeiul dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, notificările care nu erau soluţionate, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Potrivit cu dispoziţiilor art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă în cazul acţiunii având ca obiect contestaţia făcută de persoana îndreptăţită în cazul în care entitatea deţinătoare nu răspunde la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut în art. 25 alin. (1) din aceeaşi legi aparţine acestei entităţi, singura care va fi obligată de către instanţa învestită, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie, să emită o decizie sau dispoziţie de restituire ori să cenzureze refuzul restituirii imobilului.
Prin urmare, având în vedere dispoziţiile de mai sus care se coroborează cu cele ale art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanta a notificat Primăria Municipiului Bucureşti care are legitimare procesuală pasivă, fiind unitatea deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării.
În ceea ce priveşte referirea la anexa I la Legea nr. 213/1998, la pct. III, apelantul pârât Statul Român nu a probat susţinerile referitoare la apartenenţa imobilului din litigiu la domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, astfel că aceste susţineri au fost înlăturate, în condiţiile reglementate de dispoziţia art. 1169 C. civ.
Pe de altă parte, procedura administrativă instituită prin Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 este în măsură să asigure repararea efectivă a prejudiciului cauzat reclamantei prin privarea de bunul său imobil, fiind de notorietate faptul că Fondul Proprietatea este listat la Bursa de Valori Bucureşti din data de 25 ianuarie 2011, aspect reflectat şi de decizia pronunţată de C.E.D.O în cauza Atanasiu c. României, astfel că nu există nicio contradicţie între prevederile din dreptul intern şi dreptul internaţional pentru ca instanţele de judecată să îndepărteze aceste contradicţii prin a acorda prevalenţă dispoziţiilor de drept comunitar.
Prin urmare, deşi pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice are legitimare procesuală în prezenta acţiune, prin raportare la petitul prin care pretinde obligarea la plata despăgubirilor care i se cuvin pentru imobilul preluat abuziv, ca urmare a faptului că încălcarea dreptului său de proprietate poate face obiectul unei compensaţii, acest petit este însă neîntemeiat faţă de dispoziţiile speciale precizate, care sunt în măsură să asigure repararea efectivă a ingerinţei produse. per a contrario, se ajunge la o dublă despăgubire pentru repararea aceluiaşi prejudiciu cauzat reclamantei prin preluarea imobilului prin Decretul nr. 119/1948.
Având în vedere cadrul procesual stabilit de către reclamantă şi limitele devoluţiunii fixate de cele două apeluri, curtea de apel a apreciat că nu se mai impune examinarea criticii relative la valoarea despăgubirilor acordate, reţinând incidenţa deciziei nr. 52/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, cu referire la art. 1 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum rezultă din cele de mai sus.
În ceea ce priveşte cererea formulată de apelantul pârât Municipiul Bucureşti, relativ la diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată, curtea de apel a apreciat că cererea este neîntemeiată, având în vedere dispoziţiile alin. (1) al art. 274 C. proc. civ., dispoziţii faţă de care în mod corect pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, de către instanţa de fond, faţă de soluţia de admitere a acţiunii, respectiv culpa procesuală, iar pe de altă parte, critica formulată este străină de cauza dedusă judecăţii, cuantumul cheltuielilor de judecată fiind de 1.500 lei, iar nu 7.500 lei, cum se susţine prin cererea de apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.G.E., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu consecinţa pronunţării de către instanţa de judecată pe fondul notificării şi obligării pârâtului Statul Român la plata sumei de bani reprezentată de contravaloarea imobilului în cauză.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta a arătat că, în ceea ce priveşte motivele de apel ale Statului Român cu privire la legitimarea procesuală pasivă a acestuia, se observă contradicţii în conţinutul hotărârii recurate.
Astfel, curtea de apel a reţinut în considerentele deciziei că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are legitimare procesuală în prezenta acţiune, prin raportare la petitul prin care se pretinde obligarea la plata despăgubirilor care i se cuvin pentru imobilul preluat abuziv; ulterior însă prin dispozitivul hotărârii a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
O altă contradicţie există şi cu privire la apartenenţa imobilului în cauză la domeniul public al unităţii administrative, invocată de Statul Român prin motivele de apel, susţinere înlăturată de curtea de apel prin considerente, ca nedovedită, însă admisă în dispozitiv prin admiterea în întregime a apelului declarat de Statul Român.
Recurenta-reclamantă a invocat nerespectarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., arătând că în motivarea hotărârii, instanţa nu a reţinut care sunt motivele pentru care a admis apelul formulat de Statul Român în întregime, deşi analizând fiecare motiv în parte, l-a respins.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susţinut că, prin raportare atât la normele juridice din dreptul intern, în măsura în care acestea nu contravin C.E.D.O., precum şi la definiţia calităţii procesuale pasive, rezultă că singurul subiect de drept care are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte restituirea contravalorii imobilului este Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În conformitate cu art. 11 şi 20 din Constituţia României, instanţa are obligaţia să dea eficienţă dispoziţiilor Convenţiei şi să constate încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie protejează patrimoniul, respectiv latura activă a patrimoniului, compusă din totalitatea drepturilor subiective civile evaluabile pecuniar.
Faptul juridic ilicit al Statului Român constând în aceea că neîndeplinindu-şi nici până în prezent obligaţiile pozitive ce îi reveneau prin organul său, Legislativul, a reglementat o modalitate inechitabilă de reparare a prejudiciului foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de Statul Român comunist, modalitate ce este contrară atât Constituţiei României, cât şi standardelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Recurenta a invocat cauza Tovaru contra României (hotărârea din 12 octombrie 2006), unde C.E.D.O. a stabilit că în cazul în care Legea nr. 10/2001 este aplicabilă reclamantului şi că încălcarea dreptului său de proprietate poate face obiectul unei compensaţii, Fondul Proprietatea nu funcţionează în nici un mod susceptibil de la duce la acordarea efectivă a unei compensaţii (par.38).
Această soluţie a fost confirmată prin jurisprudenţa următoare a C.E.D.O., prin intermediul cauzei Davidescu contra României (hotărârea din 16 noiembrie 2006), Curtea reiterând că, ori de câte ori, o persoană este îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, Fondul proprietatea nu funcţionează, astfel că despăgubirile acordate sub formă de acţiuni la acest fond nu reprezintă un mod efectiv de despăgubire (par.52).
În considerarea jurisprudenţei C.E.D.O. referitoare la cadrul legislativ intern în ceea ce priveşte indemnizarea efectivă a fostului proprietar sau a moştenitorilor acestuia, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, reţine că măsurile reparatorii prevăzute de legislaţia naţională,m respectiv Legea nr. 247/2005, sunt iluzorii, astfel că, în condiţiile în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, urmează să plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
Ca urmare, soluţiile C.E.D.O. sunt pe deplin aplicabile în speţă, având în vedere că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu oferă părţilor interesate o procedură care să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri, acest acces continuând să fie unul teoretic şi iluzoriu.
Având în vedere că dreptul de proprietate este ocrotit atât prin mijloace constituţionale, dar şi prin mijloace internaţionale, el fiind un drept fundamental, care stă la baza preeminenţei statului de drept, precum şi faptul că jurisprudenţa C.E.D.O. este obligatorie pentru judecătorul naţional, consideră recurenta-reclamantă că o dreaptă despăgubire în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. este reprezentată de contravaloarea imobilului aflat în discuţie, calculată de la momentul introducerii acţiunii.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt si de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.
În cauză, nu se verifică niciuna din ipotezele pct. 7 ale art. 304, întrucât pe de o parte, instanţa de apel a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt şi de drept pentru care a adoptat soluţia, iar pe de altă parte, motivarea deciziei este concordantă cu dispozitivul acesteia, aşa încât hotărârea pronunţată cuprinde motivele pe care se sprijină şi nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Astfel, nu există nicio contradicţie între cele reţinute de curtea de apel în considerentele deciziei cu privire la calitatea procesuală a Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice şi la motivele de apel formulate de acest pârât şi soluţia adoptată prin dispozitiv, de admitere a apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 25, 26 coroborate cu cele ale art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă are Primăria municipiului Bucureşti, care este unitatea deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării
Totodată s-a reţinut că procedura administrativă instituită prin Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 este în măsură să asigure repararea efectivă a prejudiciului cauzat reclamantei prin privarea de bunul său mobil, făcându-se trimitere şi la decizia în interesul legii nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Instanţa de apel a arătat că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are legitimare procesuală pasivă în prezenta acţiune prin raportare la un capăt de cerere care este neîntemeiat faţă de dispoziţiile legale citate în motivarea deciziei, care sunt în măsură să asigure repararea efectivă a ingerinţei produse (petitul prin care pretinde obligarea la plata despăgubirilor care i se cuvin pentru imobilul preluat abuziv).
În baza tuturor considerentelor arătate, s-a impus admiterea apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin dispozitivul hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.
Faptul că a fost înlăturată o susţinere din motivele de apel, ca nedovedită (referitoare la apartenenţa imobilului în litigiu la domeniul public al unităţii administrativ teritoriale) nu putea conduce la respingerea apelului Ministerului Finanțelor Publice. Iar acest aspect nu presupune existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv, în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamantă în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este de reţinut că problema de drept adusă în discuţie priveşte analizarea posibilităţii pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită prin legea specială.
Astfel, în situaţia cererilor formulate direct împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulaţie a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acţiunii este unică, fiind dată de intenţia celui care reclamă în justiţie, de a obţine despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienţa sistemului reparator, sancţionată prin mai multe hotărâri ale instanţei europene.
În soluţionarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, i se poate recunoaşte calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamanţi (ce invocă încălcarea obligaţiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecţiei drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol adiţional) şi pârâtul chemat în judecată, există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligaţie de despăgubire, în afara cadrului legal existent.
Or, din interpretarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi a art. 13 din acelaşi act normativ, rezultă neechivoc că părţile raportului juridic creat urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptăţită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege – notificatorul – şi entitatea investită cu soluţionarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Tot astfel, textele mai sus invocate din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuţii date în competenţa exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Ca atare, stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, urmare recunoaşterii unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor, decât cel reglementat prin legea specială, ar însemna că instanţele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul naţional, deşi – cu referire la concordanţa dintre legea specială şi Convenţie – jurisprudenţa C.E.D.O. a lăsat la latitudinea statelor semnatare, adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăţilor preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, s-a decis (a se vedea cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., ale dreptului de acces la o instanţă.
Un demers juridic ca cel iniţiat în cauza de faţă, nu poate avea temei nici în dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional al C.E.D.O., în condiţiile în care reclamanta nu se poate prevala de un „bun” în sensul Convenţiei, simpla speranţă de restituire neintrând în sfera de protecţie a textului.
De altfel, problema de drept ce face obiectul prezentului litigiu, a fost definitiv tranşată prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului cel mai adecvat.
Astfel, se arată, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de C.E.D.O. prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6, paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Faţă de toate considerentele reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.G.E. împotriva deciziei nr. 565/A din data de 6 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4582/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4584/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
