ICCJ. Decizia nr. 4582/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4582/2012
Dosar nr. 4497/62/2009
Şedinţa publică din 19 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. 4497/62/2009, C.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti pentru imobilele ce au aparţinut autorului său C.G.V., situate în Moeciu de Jos, edificate pe terenul înscris în CF, compuse din: clădiri cu destinaţie de gater şi instalaţii, două case pentru muncitori şi moară ţărănească cu accesorii.
Prin sentinţa civilă 181/ S din 26 aprilie 2010, Tribunalul Braşov a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. A admis cererea şi, în consecinţă: A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 393.084,24 lei cu titlu de despăgubiri în favoarea reclamantului, reprezentând contravaloarea imobilului preluat în mod abuziv, gater şi instalaţii aferente, case de lemn, moara ţărănească, identificat în C.F. Moeciu de Jos.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, că aceasta este neîntemeiată întrucât dispoziţiile speciale ale art. 28 din Legea 10/2001 au prioritate în faţa celor din Decretul nr. 31/1954, care este drept comun în materie de răspundere a statului.
Astfel, însuşi legiuitorul a înţeles să atribuie calitate intimatului prin art. 28 alin. (3) care prevede că „În cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanţelor Publice”.
În speţă, reclamantul a formulat notificările nr. 446 şi nr. 447 din 13 august 2001, prin intermediul executorului judecătoresc, solicitând acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul menţionat, în calitatea sa de moştenitor al defunctului C.V. (conform certificatului de moştenitor nr. 256 din 06 octombrie 1997), de la care a fost preluat abuziv bunul, potrivit procesului verbal din 19 iulie 1951 şi inventarului aferent, întocmite odată cu preluarea imobilului de către Întreprinderea de construcţii Locale a Regiunii Stalin (inventar din care rezultă şi identificarea de carte funciară, respectiv CF).
Potrivit procesului verbal arătat, imobilul a fost preluat în baza Deciziunilor nr. 21889/1951 şi nr. 12969/1951 ale Comitetului Executiv al Sfatului Popular, măsură abuzivă din perspectiva art. 2 lit. i) din Legea 10/2001.
Abia în anul 2009, reclamantul a fost înştiinţat de către Primăria Moeciu asupra imposibilităţii identificării continuatoarei acestei întreprinderi ca şi a actualului deţinător al imobilului.
S-a reţinut că în această situaţie devin aplicabile prevederile art. 28 din Legea 10/2001, astfel că, cererea de obligare a statului la plata despăgubirilor reprezentând valoarea imobilului preluat de către acesta, este întemeiată.
În acest sens, s-a constatat că reclamantul a dovedit calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii din perspectiva art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 ca moştenitor după antecesorul deposedat şi că, potrivit rapoartelor de expertiză tehnică judiciară, valoarea imobilului gater şi moară ţărănească este de 383.032 lei, iar a celor două case, de 10.052,24 lei.
S-a reţinut incidenţa art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 („în situaţia în care nu se poate restitui în natură imobilul preluat abuziv, persoanele îndreptăţite pot opta pentru acordarea de despăgubiri sau compensarea cu alte bunuri sau servicii”) şi faptul că reclamantul a optat pentru despăgubiri, precum şi a dispoziţiilor art. 4 din Legea specială privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, care au consacrat principiile acordării unor „despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională” ca şi cel al neplafonării prin lege a acestora.
S-a apreciat că neacordarea despăgubirilor la nivelul de piaţă contravine principiului reparării integrale a prejudiciului suferit ca urmare a privării de prerogativele conferite de proprietate din perspectiva art. 44 alin. (3) din Constituţie raportat la art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva sentinţei a declarat apel intimatul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov, solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, dezvoltând totodată, şi argumente legate de lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Curtea de Apel BRAŞOV a pronunţat decizia civilă nr. 66/ AP din 26 aprilie 2011, prin care a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că pârâtului îi este justificată calitatea procesuală pasivă pe temeiul dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea 10/2001, potrivit cărora, în situaţia în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de lege.
Cu privire la fondul cauzei, s-a reţinut că antecesorul reclamantului, C.V., a deţinut în proprietate un gater cu instalaţii, două case tip ţărănesc, construite pentru a servi drept locuinţă pentru muncitori şi o moară ţărănească cu accesorii, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat la data de 19 iulie 1951 şi a inventarului aferent. Că, bunurile menţionate au fost preluate în baza Deciziilor nr. 21889/1951 şi nr. 12969/1951 ale fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular, măsura fiind abuzivă în raport de dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea 10/2001.
S-a apreciat totodată, că neînscrierea în cartea funciară a construcţiilor şi, ca urmare, imposibilitatea identificării lor cu date topografice, nu este de natură a determina respingerea pretenţiilor reclamanţilor, întrucât dovada proprietăţii poate fi făcută şi cu alte înscrisuri în raport de dispoziţiile art. 22 din Legea 10/2001 şi art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.
Fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 28 alin. (3) din Legea 10/2001, în mod corect prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte evaluarea construcţiilor, a utilajelor, echipamentelor şi a obiectelor de inventar, s-a constatat că, potrivit raportului de expertiză întocmit, valoarea determinată este una ce poate fi considerată minimală.
Susţinerea apelantului, în sensul că în mod greşit prima instanţă a calificat cererea de chemare în judecată drept contestaţie este corectă, având în vedere că în speţă, deşi a fost formulată notificarea potrivit Legii 10/2001, nu a fost emisă o decizie/dispoziţie care să poată fi supusă controlului pe cale judecătorească, însă această denumire greşită reţinută de prima instanţă, nu este de natură a produce efecte juridice, respectiv de a atrage incidenţa altor texte de lege sau de a prejudicia părţile şi numai acest motiv nu justifică admiterea apelului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, care a susţinut nelegalitatea sub următoarele aspecte:
- Instanţa de apel a rezolvat greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raport de dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora statul este subiect de drepturi şi obligaţii numai în cazurile în care participă nemijlocit, în nume propriu, iar potrivit art. 37 din acelaşi act normativ, statul nu răspunde de obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
- În ce priveşte fondul cauzei, soluţia este greşită întrucât reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii asupra bunurilor, câtă vreme nu a demonstrat înscrierea în cartea funciară a imobilelor.
De asemenea, nu s-a ţinut seama nici de obiecţiunile formulate la raportul de expertiză, prin care s-a arătat că valoarea stabilită întrece cu mult valoarea pe care imobilele ar putea-o avea raportat la starea în care se găseau la momentul întocmirii inventarului.
- Hotărârea primei instanţe este nelegală întrucât a procedat la o calificare greşită a cererii de chemare în judecată, dispunându-se admiterea unei contestaţii deşi nu există niciun act întocmit în procedura prealabilă împotriva căruia să fi fost formulată contestaţia.
- Soluţia este greşită şi pentru că stabileşte cuantumul despăgubirilor, instanţa nefiind competentă material să realizeze această operaţiune, faţă de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează o anumită procedură în privinţa stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Plata despăgubirilor în numerar presupune existenţa unei decizii a Comisiei Centrale conţinând titlul de despăgubire şi a unui titlu de plată emis de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, conform O.U.G. nr. 81/2007.
În drept, au fost invocate de o manieră generică, dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., criticile urmând să fie încadrate de instanţă, în condiţiile art. 306 alin. 3 C. proc. civ., în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 5 C. proc. civ., întrucât argumentele dezvoltate vizează nesocotirea unor norme de drept material în soluţionarea cauzei şi a unor forme de procedură în desfăşurarea judecăţii.
Intimatul nu a depus întâmpinare, dar a solicitat, prin concluziile scrise, respingerea recursului, faţă de caracterul legal al soluţiei atacate.
Analizând aspectele deduse judecăţii pe calea recursului, Înalta Curte constată următoarele:
- Susţinerea unei greşite soluţionări a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului nu poate fi primită.
Astfel, ceea ce interesează în speţă şi ceea ce a justificat promovarea acţiunii în contradictoriu cu statul, sunt dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 10/2001 care reglementează situaţia în care nu este cunoscut deţinătorul imobilului şi când „persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanţelor Publice”.
Deşi recurentul face referire la dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, acestea nu sunt de natură să-i susţină critica, întrucât art. 28 din Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o aplicaţie particulară a normei generale în materie de legitimare a prezenţei statului în procese „ca titular de drepturi şi obligaţii”, când participă nemijlocit în raporturile juridice, dacă legea nu stabileşte alte organe în acest scop.
Deşi în mod obişnuit în asemenea litigii, izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001, stau în proces unităţile/entităţile deţinătoare ale bunurilor (şi deci, legea stabileşte „alte organe” în acest scop), în astfel de situaţii, cum este cea din speţă - respectiv, când nu a fost identificată unitatea deţinătoare - legiuitorul a prevăzut că statul prin Ministerul Finanţelor este cel care participă în mod nemijlocit.
Aşadar, cadrul procesual pasiv a fost corect determinat, critica recurentului sub acest aspect fiind lipsită de fundament legal.
- Este, de asemenea, nefondată susţinerea conform căreia, în cauză nu s-ar fi făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, câtă vreme nu s-a probat înscrierea în cartea funciară a bunurilor imobile.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a reţinut corect că neefectuarea operaţiunilor de carte funciară nu poate conduce la concluzia nedovedirii dreptului de proprietate întrucât există alte înscrisuri - procesul-verbal încheiat la 19 iulie 1951 şi inventarul aferent, Deciziile nr. 21889/1951 şi nr. 12969/1951 ale fostului C.E. al Consiliului popular al regiunii Stalin, în care sunt menţionate bunurile preluate - care fac dovada proprietăţii în sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, formulând această critică, recurentul ignoră faptul că în materia imobilelor preluate abuziv, prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se instituie un regim probator al proprietăţii mai puţin sever, reglementându-se prin art. 24 din acest act normativ şi o prezumţie de proprietate în favoarea celui pe numele căruia s-a făcut preluarea bunului.
Or, în condiţiile în care imobilele au fost preluate pe numele autorului reclamantului, funcţionează în favoarea acestuia din urmă şi prezumţia de proprietate, pe care pârâtul nu a răsturnat-o (demonstrând, de exemplu, că în cartea funciară ar fi figurat altă persoană decât cea pe numele căreia s-a făcut preluarea).
- Are de asemenea, caracter nefondat, susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi validat calificarea greşită dată de tribunal cererii de chemare în judecată, apreciind-o ca fiind o contestaţie, deşi nu există un act emis în procedura prealabilă, care să fi fost atacat pe această cale.
În realitate, instanţa de apel a reţinut corect că, dând calificarea de contestaţie cererii directe îndreptate împotriva statului, tribunalul a săvârşit o eroare lipsită de consecinţe juridice, nefiind aptă să prejudicieze în vreun fel părţile.
Într-adevăr, cauza nu a fost soluţionată ca şi cum pretenţia dedusă judecăţii ar fi vizat cenzura unei decizii/dispoziţii emise înainte de sesizarea instanţei, ci pe temeiul dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind vorba doar de o inadecvare terminologică, în referirea instanţei la „contestaţia” care a învestit-o.
- Este însă întemeiată critica vizând greşita obligare a pârâtului la plata unei sume cu titlu de despăgubiri băneşti, reprezentând contravaloarea imobilelor preluate de stat, în condiţiile existenţei unei reglementări speciale care stabileşte o anumită procedură şi o anumită modalitate de realizare a reparaţiei pentru asemenea situaţii.
Astfel, potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „în cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul prin Ministerul Finanţelor Publice … solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsurii reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege”.
Aşadar, acţionând statul în judecată pe temeiul textului menţionat, persoana îndreptăţită nu poate solicita, ca măsură reparatorie prin echivalent decât una din formele reglementate de legea specială, printre care nu se numără însă despăgubirile băneşti în modalitatea stabilită de instanţă.
Astfel, potrivit art. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, acesta este actul normativ care reglementează „sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001”.
De aceea, obligarea la despăgubiri a statului împotriva căruia este îndreptată în mod direct acţiunea, nu se poate face decât în condiţiile Titlului VII, ceea ce presupune inclusiv evaluarea bunurilor de către Comisia Centrală, prin intermediul evaluatorilor ori a societăţii de evaluare.
Stabilind cuantumul despăgubirilor şi dispunând obligarea pârâtului la plata acestora, instanţele fondului au ignorat cadrul normativ creat prin adoptarea Legii nr. 247/2005, care a condus la o scindare a procedurii de acordare a despăgubirilor, în sensul că determinarea acestora nu se mai face de către instanţa de judecată (al cărei control de legalitate vizează alte aspecte), ci de către Comisia Centrală.
De altfel, pentru unificarea jurisprudenţei sub acest aspect, a fost pronunţată decizia în interesul legii nr. 53/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este inaplicabil doar în privinţa acelor notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi (situaţie neregăsită însă în speţă, unde tocmai nesoluţionarea notificării datorată neidentificării deţinătorului a determinat promovarea acţiunii împotriva statului).
Aşadar, constatându-se o greşită aplicare a normei speciale care reglementează regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, Înalta Curte va constata incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, admiţând recursul va modifica decizia atacată în sensul că obligarea statului la despăgubiri se va realiza în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 10/2001.
Faţă de această soluţie care se impune din punct de vedere al normei de drept material incidente, critica vizând modalitatea în care instanţa anterioară şi-a sprijinit soluţia pe rapoarte de expertiză care ar fi supraevaluat bunurile, rămâne lipsită de pertinenţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Braşov împotriva deciziei nr. 66/ AP din data de 26 aprilie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică decizia.
Admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 181/ S din data de 26 aprilie 2010 a Tribunalului Braşov, secţia civilă.
Schimbă sentinţa în parte, în sensul că obligarea Statului Român priveşte acordarea de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4578/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4583/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
