ICCJ. Decizia nr. 4592/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4592/2012
Dosar nr. 722/115/2010
Şedinţa publică din 19 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, reclamantul H.I.T. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate că se încadrează în dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. e) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 şi să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 1.000.000 euro (un milion de euro) daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 982 din 2 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului 100.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că din probele administrate a rezultat că reclamantul întruneşte condiţiile prevăzute de sus-menţionatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el şi de antecesorii săi, care au fost privaţi de libertate pe o perioadă de aproximativ 4 ani, prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.
În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani care îi permite să-şi aline suferinţa.
De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciu, şi nu prejudiciul ca atare.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se aplică decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării şi fără ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului, din punctul de vedere al victimei.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora a avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamant, atât pe plan fizic cât şi psihic, importanţa valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantul a perceput consecinţele vătămării.
Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 100.000 euro.
Indemnizaţia de care a beneficiat reclamantul în temeiul Decretului Lege nr. 118/19909 nu poate constitui în nici un caz o reparaţie îndestulătoare a suferinţelor îndurate, astfel cum se susţine prin întâmpinare.
Reclamantul nu a beneficiat de nici o altă despăgubire, astfel cum reiese din declaraţia acestuia pe proprie răspundere, depusă la dosar.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 CEDO, jurisprudenţa CEDO (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, instanţa a considerat că, atâta timp cât reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 960 din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului şi rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamantului H.I.T. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Caraş-Severin.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a examinat hotărârea atacată în raport de conţinutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantul avea anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010 reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de cele reţinute anterior, nu mai prezintă nici o relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelant hotărârii primei instanţe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul H.I.T., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac ), la data pronunţării acestei decizii, ci este aplicabilă eventual celor înregistrate ulterior publicării sale.
Recurentul a susţinut acest punct având in vedere dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, articol care obligă la respectarea principiului neretroactivităţii şi a speranţei legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.
Preeminenţa tratatelor şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, unanim acceptată şi de altfel, consfinţită de principiu şi în Constituţia României, impune reţinerea cu titlu de exemplu a cel puţin 2 soluţii ale Curţii Europene, respectiv cauza Smokovit vs. Grecia din 11 iulie 2002, cererea 46356, paragraful 32 şi cauza Pressos Compania Naviera S.A. vs Belgia, din 20 noiembrie 1995, cererea 17849/91, paragraful 91.
Aplicarea unei decizii a Curţii Constituţionale prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivităţii, respectării prevederilor Convenţiei şi, nu în ultimul rând, jurisprudenţei C.E.D.O.
Pentru respectarea principiului egalităţii în faţa legii, principiu care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Arătă recurentul-reclamant că, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din 8 Martie 2006 în cauza BLECIC c/a CROAŢIEI - paragraful 8).
În vederea respectării principiului egalităţii de drepturi şi necreării unor situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contravenii art. 1 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 137/2008, coroborat cu art. 16 din Constituţia României şi art. 20 alin. (2).
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. pr. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nici criticile reclamantului ce vizează aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a normelor de drept comunitar, nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca nefondate.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În susţinerea criticilor formulate în recurs, s-au invocat şi prevederile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., însă reclamantul a menţionat doar formal aceste texte legale, întrucât nu a dezvoltat critici care să se încadreze în motivele de recurs menţionate.
Faţă de cele ce preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul H.I.T. împotriva deciziei nr. 960 din data de 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4589/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4593/2012. Civil → |
|---|
