ICCJ. Decizia nr. 4593/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4593/2012
Dosar nr. 1510/115/2010
Şedinţa publică din 19 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin, reclamanţii S.E.G. şi S.S., au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să constate că asupra lor a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic şi obligarea pârâtului la plata sumei de 650.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că părinţii lor au fost deportaţi în U.R.S.S., la muncă silnică.
În drept, invocă dispoziţiile Legii nr. 211/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1062 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant în parte echivalentul în lei la data efectuării plăţii a sumei de 10.000 euro.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că părinţii reclamanţilor au fost deportaţi la muncă silnică în U.R.S.S., timp de 5ani. Condiţiile de muncă erau extrem de grele, în mină sau afară, în zăpada de 2 metrii. Condiţiile de trai erau, de asemenea, foarte grele, fiind nevoiţi să doarmă în barăci de lemn şi să mănânce coji de cartofi şi alte resturi alimentare.
Cu privire la reclamaţi, instanţa de fond a constatat că beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută şi în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri şi persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonier.
Această interpretare rezultă logic din prevederile legii care fac referire la aceste persoane faţă de care se va ţine seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 118/1990, republicată cu modificările şi completările ulterioare şi ale O.U.G. nr. 214/1999, care la art. 2 alin. (1).
De asemenea, instanţa de fond a constatat că în situaţia în care deportarea a avut loc înainte de data de 06 martie 1945, întrucât starea de deportat a existat mult după această dată, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) şi art. 5 lit. a) Teza II-a, din Legea 221/2009.
Cu privire la prejudiciul moral, prima instanţă a arătat că Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri urmaşilor celor deportaţi, condiţionat de invocarea şi dovedirea unui prejudiciu moral determinat de faptul deportării antecesorilor, nefiind suficientă invocarea doar a calităţii de succesor.
În lipsa unor astfel de dovezi (martori), înscrisuri, din care să rezulte nivelul de trai avut înainte de deportare şi după revenirea din U.R.S.S., condiţiile în care au fost nevoiţi să trăiască după revenire, dacă li s-a confiscat sau nu averea, dacă au putut să se reintegreze în societate, dacă au putut să se angajeze pe un post similar cu acela avut înainte de deportare, modul în care au fost afectaţi fizic şi psihic cei deportaţi, îngreunând astfel viaţa succesorilor, limitând veniturile acestora cu o parte din sumele îngrijirii celor deportaţi, eventualele restricţii la învăţătură sau la un loc de muncă conform pregătirii (mai bine plătit sau mai uşor), instanţa poate totuşi institui o prezumţie simplă referitoare la existenţa unui prejudiciu moral constând în suferinţele psihice ale succesorilor, suferinţe determinate de condiţiile extrem de grele în care au trăit antecesorii în U.R.S.S. (fapt de notorietate şi care nu mai trebuie să fie dovedit), prezumţie însă care determină concluzia existenţei unui prejudiciu moral mai mic decât cel care ar fi rezultat din alte probe sau decât cel suferit de persoanele care au fost deportate.
În cauză, reclamanţii au făcut dovada prin declaraţia martorului audiat a faptului că a fost afectat direct de faptul deportării antecesorului ce a avut consecinţa degradării stării fizice şi psihice a celui deportat, stare ce s-a repercutat asupra reclamantului.
Astfel, viaţa reclamanţilor a fost direcţionată forţat spre o existenţă mai grea, cu privaţiuni mai multe şi mai modestă faţă de cea pe care ar fi avut-o dacă ar fi putut beneficia de condiţiile la care ar fi avut dreptul, ca şi restul cetăţenilor.
Faţă de prejudiciile morale suferite de reclamanţi, instanţa a apreciat că suma de 10.000 euro, pentru fiecare reclamant, în parte reprezintă o echitabilă despăgubire.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii S.E.G. şi S.S. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 965 din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanţi; a admis apelul declarat de pârât şi rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamanţi împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Caraş-Severin.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a examinat apelurile în condiţiile prev. de art. 287 şi urm. C. proc. civ., combinat cu art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi prin prisma deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate cu privire la Legea nr. 221/2009.
Sub aspectul cuantumului sumei solicitat de către apelanţii reclamanţi, acesta este neîntemeiat deoarece prin efectele Deciziei Curţii Constituţionale a dispărut în totalitate temeiul juridic al acţiunii reclamantei.
Referitor la apelul declarat de către pârât, deşi acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, acesta este în concordanţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă, lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Faţă de soluţia Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială, în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale, reclamanţii ar fi fost proprietarii unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of. este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat în afara ordini constituţionale nu mai poate produce efecte juridice.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii S.E.G. şi S.S., solicitând schimbarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii acţiunii, aşa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că au invocat şi menţionat în acţiunea introductivă, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Drepturilor Omului.
Chiar după pronunţarea şi publicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010, prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 din Legea nr. 221/2009, consideră recurenţii că principiile de drept şi prevederile legale care au stat la baza emiterii acestui act normativ, respectiv Legea nr. 221/2009, subzistă, în sensul că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunţării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecata a pronunţat o hotărâre, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile reclamanţilor.
Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv in temeiul art. 5 alin. l lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului retroactivităţii. Concluzionează astfel recurenţii, că dacă nu le-ar mai fi acordate despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, s-ar încalcă principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din C.E.D.O.
Potrivit reglementărilor Uniunii Europene, la care România este parte, normele de drept comunitar au aplicabilitate prioritară faţă de normele juridice interne ale statului membru.
Mai mult, în lipsa unei reglementari coerente a reparării unor prejudicii morale derivate din astfel de încălcare în dreptul intern, judecătorul are obligaţia să facă aplicaţiunea dispoziţiilor Convenţiei, ca parte integrantă ea însăşi a dreptului intern, conform dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României.
Datorita faptului că, până în prezent, aceste încălcări ale drepturilor reclamanţilor nu au fost reparate in niciun mod, aceştia le consideră a fi încălcări cu caracter continuu şi neîntrerupt, astfel încât ele intră sub incidenţa dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, adoptată de România în anul 1994.
Consideră reclamanţii că prin neacordarea despăgubirilor solicitate s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Privarea de libertate de mişcare a părinţilor reclamanţilor a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de noi.
Lipsirea de libertate de mişcare a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a părinţilor reclamanţilor, ca persoane deportate din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-le afectate datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
Recursul este nefondat în sensul considerentelor ce succed:
Nu pot fi primite criticile vizând constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva părinţilor reclamanţilor, deportaţi la muncă forţată în fosta U.R.S.S. şi acordarea de despăgubiri morale pentru suferinţele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă.
Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată şi pusă în practică la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945 (în speţă, autorii reclamanţilor au fost deportaţi la data de 16 ianuarie 1945), exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
În speţă, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamanţilor, sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Nici criticile reclamanţilor ce vizează aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a normelor de drept comunitar, nu au suport şi urmează a fi înlăturate, ca nefondate.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Faţă de considerentele reţinute, recursul va fi respins în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.E.G. şi S.S. împotriva deciziei nr. 965 din data de 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4592/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4594/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
