ICCJ. Decizia nr. 4596/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4596/2012
Dosar nr. 6266/3/2010
Şedinţa publică din 19 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 3 februarie 2010, reclamanta B.P. a chemat în judecată Statul Român prin M.F.P. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa şi pe baza probelor ce se vor administra, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în Comuna Frumuşiţa din Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform dispoziţiilor art. 5 şi urm. din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 924 din 24 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamantei suma de 10.000 euro, cu titlu de daune morale, echivalentă în lei, la data plăţii efective şi a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că:
Reclamanta B.P., de origine macedoneancă, la vârsta de 28 de ani, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 şi în executarea Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, a fost strămutată din zona frontierei de Vest a României, în Bărăgan, împreună cu familia, în toată această perioadă, având domiciliu obligatoriu în noua localitate Frumuşiţa, jud. Ialomiţa, creată prin strămutare.
Plecarea din localitatea de baştină, nu a fost anunţată, astfel că, în noaptea de 18 iunie 1951, în miezul nopţii, au fost urcaţi cu forţa într-un vagon destinat transportării animalelor, dintr-un tren de marfă, fără să li se comunice destinaţia. Timp de mai multe zile, trenul a circulat oprind din gară în gară, însă fără să li se dea voie sa coboare din tren decât odată pe zi pentru necesităţile fiziologice, fiecare vagon fiind păzit de soldaţi înarmaţi. Nu li s-a dat voie să se alimenteze cu apă şi hrană, singurele alimente, constând în lapte şi pâine, primindu-le o dată pe zi.
Ajunşi în Bărăgan, au fost încartiruiţi în câmp, sub cerul liber şi sub pază, lipsiţi de apă şi mâncare, fiind nevoiţi să-şi construiască colibe şi bordeie sub pământ pentru adăpost, iar ulterior, case din chirpici, toate situate într-o zonă inundabilă pe timp de ploaie.
După ridicarea interdicţiei, reclamanta şi familia sa nu s-au mai putut întoarce în localitatea de baştină, întrucât averea şi gospodăria le fuseseră luate de autorităţile statului comunist, bunurile fiind distruse sau luate pur şi simplu de alţi cetăţeni.
Atât în timpul transportului cu trenul de marfă şi în vagonul de transportat animale, cât şi ulterior, la domiciliul forţat din Bărăgan, reclamanta, ca şi ceilalţi membrii ai familiei sale şi alţi cetăţeni strămutaţi în condiţii similare, au fost supuşi unor condiţii inumane, degradante din punct de vedere fizic şi psihic, în măsură să le creeze grave suferinţe fizice şi psihice.
Astfel, prejudiciul moral suferit este cert, iar în mare parte, nu poate fi reparat neapărat prin acordarea unor compensaţii materiale.
Prin acordarea drepturilor prevăzute prin Decretul - lege nr. 118/1990 şi recunoaşterea „calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă";, respectiv, recunoaşterea caracterului abuziv al măsurii administrative, recunoaşterea perioadei de deportare, ca vechime în muncă, acordarea unei indemnizaţii şi asigurarea accesului gratuit la asistenţă medicală şi medicamente, reclamanta a primit o anumită satisfacţie şi reparaţie, atât morală, cât şi materială, despre care nu se poate reţine însă, în mod întemeiat, că ar putea acoperi prejudicial real pe care l-a suferit aceasta.
Că este aşa, a demonstrat-o chiar legiuitorul român, care, după trecerea unei perioade de circa 19 ani a ajuns la concluzia că reparaţiile morale şi materiale acordate persoanelor care au fost persecutate din motive politice, nu au fost suficiente şi nu au asigurat o reparaţie justă şi rezonabilă pentru aceste persoane şi pentru familiile lor, adoptând Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin care au fost prevăzute noi modalităţi de reparare a unor astfel de prejudicii.
Astfel, s-a dovedit faptul că în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, care i-a adus prejudicii morale, fizice şi psihice.
Aplicând aceste dispoziţii legale la starea de fapt reţinută mai sus, tribunalul a constatat că de dispoziţiile legale menţionate, din noua lege, beneficiază şi reclamanta B.P., care a formulat cererea în baza acestor dispoziţii legale, la data de 3 februarie 2010.
În raport de suferinţele fizice şi psihice la care a fost supusă reclamanta personal, dar ţinând cont şi de faptul că aceasta a beneficiat şi beneficiază în continuare de măsurile reparatorii luate prin Decretul - lege nr. 118/1990, inclusiv de indemnizaţia materială prevăzută de acest act normativ, tribunalul a apreciat că suma de 10.000 euro este suficientă şi rezonabilă pentru a acoperi prejudicial material suferit, suma de 250.000 euro solicitată fiind excesivă.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta B.P., pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia nr. 531/ A din data de 23 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat; a admis apelurile formulate de pârât şi de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti; a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că instanţele nu ar putea să analizeze situaţia de fapt decât prin raportare exclusiv la cauza juridică invocată de către reclamantul din procesul judiciar.
Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamanta B.P. a indicat în mod expres temeiul juridic al acţiunii sale: Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Chiar dacă prin precizările formulate în calea de atac a apelului, ulterior declarării neconstituţionale a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamanta a solicitat ca la momentul judecării cauzei, să fie avute în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, Rezoluţia 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluţia 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5, 6, 14 C.E.D.O., art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, curtea de apel a apreciat faptul că ele nu reprezintă o modificare a temeiului juridic al acţiunii, cu ignorarea prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., ci, potrivit chiar şi considerentelor reclamantei din cuprinsul acestor precizări, reprezintă temeiuri juridice internaţionale superioare, incidente însă şi în silogismul juridic presupus de Legea nr. 221/2009.
În consecinţă, nereprezentând o modificare nepermisă a temeiului juridic al cererii prezente, curtea de apel s-a raportat în cadrul raţionamentului său juridic şi la aceste norme europene sau universale.
În ceea ce priveşte Legea nr. 221/2009, se constată că acest act normativ cu caracter reparator, stabileşte în mod limitativ, prin dispoziţiile art. 5, în beneficiul persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o serie de drepturi: despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009).
Aşadar, domeniul măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ special, este unul restrâns, configurat exclusiv de cele trei măsuri reparatorii amintite.
În consecinţă, în virtutea acestui temei juridic, persoanele îndreptăţite nu ar putea solicita cu şanse reale de succes, decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor confiscate şi repunerea în drepturi în cazul dispunerii prin hotărârea judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării militare.
Orice cerere în afara domeniului amintit, realizată pe calea specială a acestui act normativ, va fi apreciată ca atare, nefondată.
Sub aspectul dreptului la daune morale stabilit de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din lege, instanța de apel a constatat, în temeiul interpretării sistematice şi teleologice a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, că termenul „condamnare"; din sintagma „prejudiciul moral suferit prin condamnare"; are o semnificaţie generală, el vizând nu doar ipoteza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, ci şi situaţia aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic. Dovada irefutabilă a acestei concluzii rezidă în reglementarea din cuprinsul primului alineat al articolului în discuţie, care acordă beneficiul celor trei categorii de drepturi instituite şi pentru persoanele ce au fost subiecţii unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, (.)pot solicita instanţei (.) obligarea statului la (.)";.
În ceea ce-o priveşte pe reclamantă, aceasta a solicitat în temeiul legii în discuţie, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 250.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, constând în dislocarea sa şi stabilirea domiciliului obligatoriu.
Natura juridică a despăgubirilor civile solicitate este în mod evident, aceea de daune acordate pentru prejudiciul moral suferit de către reclamantă, aspect care rezultă cu certitudine din considerentele cererii formulate.
De altfel, chiar şi în cadrul motivelor sale de apel, reclamanta precizează în mod expres această natură juridică, aceasta arătându-se nemulţumită în mod exclusiv, de neacordarea despăgubirilor cuvenite pentru acest prejudiciu moral, solicitând în finalul motivelor de apel, schimbarea hotărârii de fond, urmând ca „instanţa de apel să aibă în vedere o justă şi integrală reparaţie pentru prejudiciul moral suferit"; (fila 14 dosar apel).
Având în vedere aceste elemente şi raportat la principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, Curtea de Apel a constatat că, criticile reclamantei din motivele de apel, referitoare la confiscarea bunurilor, inclusiv a celor personale, de legitimare, sunt subsumate motivului de apel relativ acordării daunelor morale, neconstituindu-se într-un motiv de apel distinct, privitor la neacordarea prejudiciului material cauzat prin măsura nelegală.
Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a constatat că, prin mai multe decizii recente (Decizia nr. 1358/2010 şi Decizia nr. 1360/2010), Curtea Constituţională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituţional, pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă; deoarece reglementarea criticată încalcă şi normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerentă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicităţii reglementării într-o materie şi ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei juridice analizate.
Ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în baza art. 144 lit. c) din Constituţie, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice), încetându-şi de drept efectele pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 145 alin. (1) din Constituţie. Fără îndoială că în urma pronunţării unei decizii prin care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligaţia de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituţional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situaţia în care o asemenea intervenţie nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curţii Constituţionale şi-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, potrivit art. 51 din aceasta";.
Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept şi ale organizării judiciare, instanţele judecătoreşti sunt obligate prin Constituţie, ca în soluţionarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive şi obligatorii ale Curţii Constituţionale, obligaţie care nu afectează în niciun fel principiul constituţional al neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 din Constituţie, deoarece existenţa pe rolul instanţei, a cauzei reclamantei, echivalează cu inexistenţa unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuţie.
Astfel, principiul neretroactivităţii formulat şi în chiar primul articol al C. civ., potrivit căruia ";Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva";, semnifică faptul că o lege nouă (inclusiv de ordin substanţial) se poate aplica numai situaţiilor juridice ivite după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita).
Din această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-şi produce efectele (cum este şi cazul prezent), precum şi facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementatş de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuţie, după declararea ca neconstituţională, a prevederii incidente), devenind astfel neîntemeiate, criticile relative neaplicării legii noi în cazul prezent.
În consecinţă, cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamantă, în temeiul acestor dispoziţii legale care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată.
Totodată, instanța de apel a reținut că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., o „speranţă legitimă"; este o creanţă care are o bază suficientă în dreptul intern.
Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autorităţile au obligaţia de a acţiona într-un mod adecvat şi consecvent. Pare incoerent să se dea o speranţă, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea.
Cu toate acestea, Curtea acordă o importanţă considerabilă faptului că dispoziţia în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcţionării normale a procedurilor pentru controlul constituţionalităţii. De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziţii grele de la o economie planificată de stat la una de piaţă.
Curtea de apel a reţinut incidenţa silogismului judiciar evocat şi în cauza prezentă dedusă judecăţii. Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituţională, anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile sau cel puţin definitive în cauză. Din acest punct de vedere, caracterul neirevocabil şi nedefinitiv al deciziei judiciare poate fi echivalat cu lipsa epuizării procedurii administrative din cauza soluţionată de Curtea europeană, cu aceleaşi efecte juridice.
Existenţa paralelismului de reglementare în materia în discuţie şi deci inexistenţa caracterului complementar al actului normativ ulterior (cum greşit apreciază reclamanta), au reprezentat unul dintre motivele declarării neconstituţionale a temeiului juridic în discuţie.
În consecinţă, raportat la premisa existenţei deja a unei reglementări instituite în acelaşi scop (fie ea privită şi ca o formă juridică internă de transpunere a dispoziţiilor art. 5 din C.E.D.O. sau din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cum consideră reclamanta în precizările sale din apel), concluzie dedusă din raţionamentul juridic expus anterior, consacrat de instanţa de contencios constituţional, curtea de apel a apreciazat că reclamanta a avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, posibilitate pe care de altfel, reclamanta a şi fructificat-o, beneficiind astfel, de realizarea finalităţii speranţei legitime amintite, constând în producerea unei satisfacţii de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani şi prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Instanța de apel a arătat că se impune a mai fi subliniat şi faptul că, deşi Rezoluţiile adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, titulatură survenită în anul 1974, ilustrează orientări importante pentru Comitetul Miniştrilor, guverne, parlamente şi partide politice naţionale, Adunarea Parlamentară aflându-se de multe ori, la originea a numeroase tratate internaţionale, convenţii europene şi alte instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislaţii europene, totuşi ele nu reprezintă din punct de vedere juridic, norme compulsatorii, obligatorii, ci sunt doar recomandări, potrivit dispoziţiilor art. 22 şi următoarele din Statutul Consiliului Europei şi al rezoluţiilor statutare.
În speţă, scopul rezoluţiilor de demantelare a regimurilor comuniste, indicate de către reclamantă, este de reinstaurare în vechile ţări comuniste, a unor veritabile state de drept, de depăşire a unor structuri si moduri de gândire inadecvate, de respectare a drepturilor omului, crearea unei culturi politice autentice şi a unei societăţi civilizate, de verificarea a posteriori a comportamentului persoanelor care, după căderea regimului comunist, au fost integrate în sau au ocupat funcţii publice şi care ar putea fi garanţii Constituţiei şi ai democraţiei, urmărindu-se concret, atât necesitatea condamnării ferme a comunismului, cât şi inspirarea statelor dominate odinioară de acest regim totalitar şi autocrat, în atitudinea lor faţă de victimele acestuia.
Instanța de apel a constatat şi faptul că, prin declararea ca neconstituţională a normei art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, de către Curtea Constituţională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremaţiei Constituţiei, nu se aduce atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanţă sau din cea a egalităţii de arme în cadrul unui proces.
Nu în ultimul rând, curtea de apel a constatt că, în condiţiile în care prin cele două Decizii menţionate nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, s-a statuat asupra existenţei între Legea nr. 221/2009 şi Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, a unui paralelism de reglementare sub aspectul drepturilor conferite persoanelor îndreptăţite şi în condiţiile în care astfel cum am precizat anterior, reclamanta este beneficiara concretă a procedurilor anterior reglementate, rezultă atunci că aceasta nu poate invoca nici afectarea vreunui drept convenţional din perspectiva art. 14 din C.E.D.O. (dreptul la nediscriminare neavând o existenţă independentă, el putând fi invocat doar în referire la vreunul dintre drepturile şi libertăţile convenţionale sau la drepturile de natură socială), dar nici a vreunui drept substanţial recunoscut legal (în speţă, dreptul de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit), sub aspectul principiului nediscriminării evocat de art. 1 din Protocolul nr. 12.
Sub un ultim aspect, se impune a mai fi subliniat şi faptul că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948, de Adunarea Generala a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la care reclamanta face trimitere, reprezintă documentul politic cel mai dezvoltat, mai substanţial și mai complet, în raport cu declaraţiile de drepturi și cu prevederile constituţionale care au precedat-o, ea reflectând o concepţie globală a drepturilor și libertăţilor individuale, constituind rezultatul acţiunii concentrate a forţelor progresiste din întreaga lume pentru triumful ideii respectului demnităţii umane, pentru recunoaşterea si garantarea drepturilor fundamentale ale omului în condiţiile lumii contemporane.
Declaraţia Universala nu cuprinde însă, prevederi privind sistemul internaţional de garantare a acestor drepturi consacrate. Din această perspectivă, ea are caracterul unui angajament al statelor de a se orienta ";în sistemul lor constituţional și legal"; din principiile pe care le enunţă, constituind astfel, numai o sursă de inspiraţie pentru dreptul intern al statelor.
Aşadar, din punct de vedere juridic, Declaraţia Universala a Drepturilor Omului reprezintă o rezoluţie a Adunării Generale a ONU, adică un act internaţional lipsit de forţă obligatorie, având doar caracter de recomandare pentru statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, cum de altfel, se prevede şi în art. 13 pct. 1 din Carta O.N.U. După cum a proclamat Adunarea Generală ONU, Declaraţia reprezintă „un ideal comun care se doreşte a fi atins de toate popoarele";, forţa sa morală fiind una deosebită, dincolo de toate încălcările uneori atroce, ale drepturilor omului, produse în diverse regiuni ale globului.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta Becole Paraschiva, solicitând modificarea hotărârii, în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinţei tribunalului, în sensul admiterii cererii introductive, aşa cum a fost formulată, dat fiind că decizia recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.).
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi iurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, paragraful 81).
Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Reclamanta critică soluţia din apel sub acest aspect, considerînd că respingerea, ca nefondată a acţiunii nu poate fi incidenţă în această lege specială şi că se impunea acordarea unei sume de bani având în vedere măsurile abuzive la care a fost supus autorul acesteia în toată această perioadă.
Totodată, un alt motiv este aprecierea eronată a conţinutului probelor ca şi interpretarea temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea, constituind motive de recurs în cadrul căruia să se reexamineaze fondul cauzei şi pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale.
De altfel, legea prevede acordarea de drepturi şi reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de C. civ., de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O., care primează.
În ceea ce priveşte evitarea unei duble reparaţii, este evident valabilă atât în privinţa prejudiciului de ordin material, dar şi mai mult în ceea ce priveşte a celui de ordin moral; nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest sens în temeiul si în condiţiile normelor aplicabile.
Este clar că prin aceste reparaţii anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparaţii morale, oricum, premisa pe care se sprijină decizia Curţii Constituţionale e total greşită, la fel ca şi susţinerile instanţei de apel: drepturile conferite de D.L. nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce țin de legislaţia muncii, vechime în muncă etc. Mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanţa va ţine cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.
Instanţa de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. si Rezoluţia 1096 din 1996 a CE, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României.
Aşadar, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.
Procedând astfel, instanţele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, precum şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţe.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit a autorităţii judecătoreşti, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.
Practica neunitară este sancţionată de C.E.D.O., iar jurisprudenţa divergentă, profundă şi persistentă în timp, cu consecinţa afectării principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este deasemenea sancţionată.
În cauzele de faţă, Curtea Constituţională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment și care sunt beneficiari ai indemnizaţiilor conferite de D.L. nr. 118/1990.
Mai mult decât atât, consideră reclamanta că sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În acest sens se impune şi citarea cauzelor Fredin împotriva Suediei, Stubbinqs contra Marea Britanie, în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situaţii identice sau compatibile sunt tratate preferenţial unele faţă de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Datorita modificărilor legislative survenite pe parcursul procesului, respingerea acţiunii astfel cum solicită pârâtul și cum instanţa de apel a respins acţiunea formulată, creează premizele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluţiile date in aceste cauze.
Recurenta/reclamanta a invocat și necesitatea respectării actelor internaţionale în materie: Rezoluţia 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.
În ceea ce priveşte dovada abuzurilor suferite de recurentă, abuzuri dispuse, supravegheate și coordonate de persoane care au acţionat în numele Statului, fiind expresia autorităţii statale, consideră recurenta că Statul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva acesteia, dar crede că sunt arhicunoscute abuzurile comise.
Dacă valorile unui om nu pot fi preţuite în bani, atingerile aduse acestora se materializează în forme concrete, judecătorul având căderea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor.
În aprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, şi nu a se limita să-și motiveze respingerea apelului pentru Deciziile Curţii Constituţionale.
Aceste consecinţe dăunătoare au fost probate şi instanţa trebuie să le aprecieze corect, să aibă în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcţie reparatorie.
Consideră recurenta că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial in favoarea sa prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de ";BUN"; în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăţile Cetăţeneşti, astfel cum această noţiune este definită în jurisprudența constantă a Curţii de la Strasbourg, iar respingerea acţiunii creează premizele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluţiile date în aceste cauze.
Niciuna din dispoziţiile invocate în decizia de respingere a cererii formulate nu prevede un efect retroactiv al deciziei prin care este declarată neconstituționalitatea unei dispoziţii legale. Dimpotrivă, se prevede expres că o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, amintește recurenta faptul că în jurisprudența instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfăşurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui echilibru între interesele părților.
Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârâtul este Statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitate cu constituţionale, apreciază reclamanta că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.
Prin urmare, cată vreme voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, in acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind ";Masurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"; și Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, putem aprecia că avem o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unui proceduri echitabile.
Niciuna din dispoziţiile invocate de Curtea Constituţională nu prevede un efect retroactiv al deciziei prin care este declarată neconstituționalitatea unei dispoziţii legale. Dimpotrivă, se prevede expres că o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. prov. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nici criticile reclamantei ce vizează aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a normelor de drept comunitar, nu au suport şi urmează a fi înlăturate, ca nefondate.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Faţă de considerentele mai sus-expuse, nu se mai impune analizarea cererii reclamantei care vizează acordarea despăgubirilor morale şi care nu mai poate fi verificată, odată ce şi-au încetat efectele dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale.
În susţinerea criticilor formulate în recurs, s-au invocat şi prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă reclamanta a menţionat doar formal acest text legal, întrucât nu a dezvoltat critici care să se încadreze în motivul de recurs menţionat.
Faţă de cele ce preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.P. împotriva Deciziei nr. 531/ A din data de 23 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4594/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4597/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
