ICCJ. Decizia nr. 4597/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4597/2012
Dosar nr. 9059/118/2010
Şedinţa publică din 19 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 22 iulie 2010, reclamantul T.T. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul de Finanţe, pentru a se dispune obligarea acestuia la plata echivalentului în lei a sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 1789 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 10.000 euro către reclamant, în echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 3300 din 19 martie 2001, pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul civil nr. 10668/2000, modificată prin decizia civilă nr. 1885 din 30 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, s-a constatat că reclamantul, din considerente politice, nu şi-a putut exercita profesia pentru care a avut pregătire profesională în perioada 20 mai 1957 - 20 decembrie 1959.
S-a reţinut în hotărârea judecătorească menţionată că reclamantul a avut domiciliu forţat în perioada 20 mai 1957 - 20 decembrie 1959, în oraşul Constanţa, a fost trecut în rezervă pe motive politice, ceea ce l-a împiedicat să se angajeze corespunzător pregătirii sale, exercitând meseria de hamal, era urmărit în permanenţă şi avea locuinţa supravegheată. Reclamantul era licenţiat în drept dar, tot din motive politice, nu a putut să ocupe o funcţie corespunzătoare acestei pregătiri.
În consecinţă, a reţinut tribunalul, caracterul politic al măsurii trecerii în rezervă şi a consecinţelor ulterioare materializate în stabilirea domiciliului obligatoriu pe o perioadă de 3 ani, a fost stabilit prin hotărârea judecătorească menţionată.
Aceste măsuri administrative cu caracter politic au adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale reclamantului, lezând demnitatea, onoarea şi libertatea individuală, a produs suferinţe pe plan moral şi social pentru el şi familia sa.
Cu privire la cuantumul despăgubirii, tribunalul a stabilit că suma de bani cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima intr-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, substitutive, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Aşa fiind, la determinarea cuantumului daunelor morale instanţa a avut în vedere perioada stabilirii domiciliului obligatoriu, perioada scursă de la eveniment care constituie un factor de atenuare a intensităţii suferinţei (peste 45 ani).
De asemenea, instanţa a avut în vedere şi că reclamantul a beneficiat de o indemnizaţie acordată în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 cu titlul de despăgubiri însă şi nu de daune morale.
În raport de toate aceste elemente tribunalul s-a orientat spre cuantumul maxim al sumei prevăzute de lege şi a acordat reclamantului echivalentul în lei al sumei de 10.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa, care a susţinut că acţiunea reclamantului trebuie respinsă pentru că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010, textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional.
Prin încheierea din 30 martie 2011 instanţa, constatând că hotărârea atacată a fost pronunţată la 9 noiembrie 2010, anterior modificărilor aduse Codului de procedură prin Legea nr. 202/2010, în temeiul art. 4 din Legea nr. 221/2009 coroborat cu art. 282 alin. (1) C. proc. civ., a calificat calea de atac formulată ca fiind apel.
La acelaşi termen, instanţa a luat act de transmiterea calităţii procesuale pasive aparţinând intimatului T.T. către T.V., soţie şi T.I.G., fiu, ca urmare a decesului intimatului intervenit la 5 martie 2011.
Prin Decizia nr. 218/ C din data de 30 martie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate susţinerile potrivit cărora acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, ori, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Astfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/ sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate.
Aceasta înseamnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamantul T.T. a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a măsurilor administrative la care a fost supus, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârşit de Statul Român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei reclamantului.
Ori, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările sau măsurile administrative cu caracter politic.
Împrejurarea că, în perioada 1957-1959 reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existenţa, atât în plan familial cât şi profesional, a constituit motivaţia pentru care statul a înţeles să recunoască dreptul la plata unor compensaţii materiale importante pe toată durata vieţii, proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizaţie fiind încasată lunar de reclamantă de la data recunoaşterii dreptului.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseşi şi asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost aşadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, a dobândit „o speranţă legitimă” în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi astfel această speranţă ar fi devenit iluzorie.
Curtea de apel a reţinut că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar şi nici nu a fost abrogată de legiuitor – neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
Soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009) instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei).
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii T.V. şi T.I.G., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că Legea nr. 221/2009 are ca scop recunoaşterea caracterului politic al condamnărilor suferite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ca urmare a împotrivirii la regimul existent în perioada în discuţie şi a măsurilor cu caracter administrativ luate. De asemenea, trebuie avut în vedere că prin art. 5 se acordau daune morale celor care au suferit condamnări sau faţă de care s-au luat măsurile administrative cu caracter politic.
Raportându-ne atât la scopul şi obiectul legii, cât şi definiţia daunelor morale, vom ajunge la concluzia că acestea se cuvin foştilor deţinuţi politici, dar şi celor care au suferit măsuri ce au avut ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, aceste daune găsindu-şi atât un fundament constituţional, cât şi unul moral.
Prejudiciile morale sunt cele care rezultă din vătămarea unui interes personal nepatrimonial, nefiind susceptibile de evaluare bănească.
De ce să nu recunoşti un drept la daune morale, dacă acestea au un suport legal? De ce există o discriminare între cei care sunt condamnaţi în mod legal şi sunt despăgubiţi în baza art. 504-505 C. proc. pen. şi foştii condamnaţi politic?
Consideră recurenţii că nu există nicio diferenţă între aceste două categorii. Se ştie foarte bine că măsurile luate împotriva deţinuţilor politici erau ilegale. Astfel că, nu se impune ca cererile pentru acoperirea daunelor morale să fie respinse, ca inadmisibile.
Curtea Constituţionala îşi motivează hotărârea prin faptul că ";aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate";. Însa trebuie să avem în vedere că persoanele în cauză nu sunt cu nimic mai diferite decât cele pe care le are în vedere art. 504-505 C. proc. pen.
Temeiul ilegal al condamnării există, persoana în cauză nu numai că a fost închisă fără un motiv întemeiat în drept şi în fapt, dar a fost supusă şi unor suferinţe greu de suportat.
Totodată, recurenţii au arătat că în mod corect instanţa de fond, în considerentele motivării sale, a reţinut faptul că reclamantul T.T., prin sentinţa civilă nr. 3300 din 19 martie 2001 pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul civil nr. 10669/2000, modificată prin decizia civilă nr. 1885 din 30 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Constanţa a făcut dovada faptului că, din considerente politice nu şi-a putut exercita profesia pentru care a avut pregătire profesională, în perioada 20 mai 1957 - 20 decembrie 1959.
S-a reţinut şi faptul că, prin aceeaşi hotărâre judecătorească mai sus menţionată, reclamantul T.T. a avut domiciliul forţat în perioada 20 mai 1957 - 20 decembrie 1959 în oraşul Constanta, a fost trecut în rezervă şi nevoit să se angajeze în meseria de hamal, era urmărit în permanenţă şi avea locuinţa supravegheată.
Astfel, in mod corect consideră reclamanţii că instanţa de fond a reţinut faptul că reclamantul T.T. a făcut dovada, prin hotărârea judecătorească, caracterului politic al măsurii trecerii în rezervă şi a consecinţelor ulterioare, materializate în stabilirea domiciliului obligatoriu pe o perioadă de 3 ani, aceste măsuri administrative, cu caracter politic au adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale sale, lezând demnitatea, onoarea şi libertatea individuală, producând suferinţe pe plan moral şi social atât lui, cât şi familiei sale.
La termenul de judecată din 19 iunie 2012, Înalta Curte a invocat nulitatea recursului şi, având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., instanţa va analiza cu prioritate această excepţie.
Potrivit art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Modificarea sau casarea unei hotărâri prin intermediul recursului se poate obţine doar în condiţiile de nelegalitate strict reglementate prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.
În speţă, reclamanţii T.V. şi T.I.G. nu s-au conformat exigenţelor cerute de art. 3021 şi art. 304 C. proc. civ., deoarece criticile nu vizează decizia Curţii de Apel Constanţa.
Aşadar, recurenţii - reclamanţi au invocat numai formal motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., deoarece nu au formulat critici privind greşita interpretare şi aplicare a legii care să aibă legătură cu motivarea hotărârii instanţei de apel.
Astfel, recurenţii nu s-au conformat obligaţiei de a indica aspecte de nelegalitate care să facă posibil controlul hotărârii.
Ca urmare, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 303 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii T.V. şi T.I.G. împotriva deciziei nr. 218 C din data de 30 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4596/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4599/2012. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
