ICCJ. Decizia nr. 4599/2012. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4599/2012
Dosar nr. 11525/118/2009
Şedinţa publică din 19 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 31 octombrie 2005, reclamanţii L.I., L.N. şi I.C. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Cantacuzino Nicolae pentru ca instanţa să dispună anularea dispoziţiei nr. 2392 din 11 iulie 2005 a Primarului municipiului Constanţa, prin care s-a restituit pârâtului, în natură, imobilul situat în Constanţa, str. Dr. Cantacuzino.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că sunt vechii chiriaşi ai imobilului şi au vocaţia cumpărării spaţiului locativ pe care îl deţin. Cu toate acestea, imobilul a fost restituit fostului proprietar, respectiv pârâtului C.N. Deşi reclamanţii au solicitat revocarea actului, nu au primit niciun răspuns până la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Au arătat reclamanţii, că restituirea imobilului s-a dispus în baza unor acte de proprietate ambigue, care nu fac dovada cu certitudine, a dreptului de proprietate şi nici a modului de transmisiune legală a dreptului de proprietar.
Prin sentinţa civilă nr. 432 din 23 iunie 2006, Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ, a respins ca inadmisibilă acţiunea, reţinând că art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001 conferă posibilitatea persoanelor îndreptăţite de a ataca în justiţie decizia emisă şi chiar dacă titlul de proprietate, respectiv dispoziţia de restituire a imobilului cu nr. 2392 din 11 iulie 2005, a fost emis de o autoritate publică, existenţa normei speciale cuprinse în art. 24 din Legea 10/2001 derogă de la procedura judiciară prevăzută de Legea 554/2004.
Prin decizia nr. 232/ CA din 30 octombrie 2006 Curtea de Apel Constanţa a admis recursul şi a dispus casarea sentinţei recurate, cu trimiterea cauzei spre competentă judecată Judecătoriei Constanţa.
Potrivit sentinţei civile nr. 4669 din 19 aprilie 2007, Judecătoria Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi pe cale de consecinţă, a respins acţiunea. Sentinţa a fost desfiinţată, cu consecinţa trimiterii dosarului spre rejudecare, prin decizia civilă nr. 492/2007 a Tribunalului Constanţa.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa care, prin sentinţa civilă nr. 14610/2008 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanţa.
Asupra conflictului negativ de competenţă, Curtea de Apel Constanţa a statuat prin sentinţa civilă nr. 3/ C din 28 ianuarie 2009 stabilind că Judecătoria este instanţa competentă, iar Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a stabilit în mod irevocabil că aparţine Tribunalului competenţa de soluţionare a cauzei în raport de criteriul valoric al determinării competenţei.
Prin sentinţa civilă nr. 128 din 8 februarie 2010 Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată, acţiunea.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că autoarea pârâtului a dobândit bunul în anul 1938 prin sentinţa civilă nr. 132 din 22 februarie 1938 a Tribunalului Constanţa, ca urmare a partajării imobilului situat la acea dată pe str. L.C. colţ cu str. R. si str. O., autoarei pârâtului revenindu-i lotul nr. 1 situat pe str. L.C. (actuala N.T.) colţ cu Dr. C., lot compus din teren de 175 mp si construcţie. În prezent, imobilul se află situat pe str. C. colţ cu N.T. (conform schiţelor plan depuse la dosar).
Reţinându-se în cauză dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi pe cele ale pct. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, s-a stabilit că reclamanţii nu au reuşit sa răstoarne dovada calităţii de proprietar a autorului pârâtului prin niciun fel de probă. Dovada acestei calităţi a fost făcută în procedura de restituire finalizată cu emiterea dispoziţiei ce este contestată în prezenta cauză şi proba contrară incumbă celui care contestă această calitate, în speţă reclamanţilor, care însă nu au ataşat nici măcar un singur înscris în susţinerea motivelor de nulitate care să combată, cu aceeaşi valoare probantă, înscrisurile depuse de pârât la dosar.
Simplele suspiciuni sau temeri ale reclamanţilor cu privire la calitatea pârâtului de persoană îndreptăţită nu au fost reţinute de instanţă ca suficiente pentru admiterea acţiunii.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, susţinând că instanţa a apreciat în mod greşit că numitul C.N. are calitatea de persoană îndreptăţită deoarece imobilul restituit prin dispoziţia contestată nu a aparţinut autorului acestuia.
În apel, a fost formulată cerere de intervenţie accesorie, în interesul intimatului C.N., de către M.R., arătându-se că aceasta a cesionat în întregime intimatului drepturile litigioase cu privire la imobilul din str. Dr. C. (colţ cu str. N.T.), fost lotul I din str. L.C., atribuit prin sentinţa civilă nr. 132/1938 mamei sale, M.L.M., născută M.
Prin decizia civilă nr. 296/ C din 18 mai 2011, Curtea de Apel Constanţa a respins ca nefondat apelul şi a admis cererea de intervenţie accesorie.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în mod corect tribunalul a analizat legalitatea dispoziţiei de restituire în natură către intimatul pârât C.N. a imobilului din Constanţa, str. Dr. C., din perspectiva identităţii între imobilul pe care l-a deţinut în proprietate M.L.M. şi imobilul restituit prin dispoziţia contestată, acesta fiind singurul aspect contestat în prezentul litigiu.
Asupra acestei chestiuni, s-a reţinut că expertiza efectuată în apel este lămuritoare, în sensul că „imobilul în cauză, retrocedat de primăria Constanţa, este identic ca amplasament cu Lotul I din schiţa anexă a sentinţei civile de partaj din anul 1938, învecinat la nord de str. R. şi la est de str. L.C.”. Or, prin notificare, intimatul a susţinut calitatea de proprietar a autoarei sale tocmai cu referire la această sentinţă de partaj, act declarativ cu valoare probatorie de act de proprietate conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Concluziile expertizei sunt susţinute şi de adresele emise de Primăria Municipiului Constanţa, care prezintă evoluţia denumirii străzilor din zona situării imobilului, respectiv că actuala str. Dr. C. s-a numit str. R., iar actuala str. N.T. s-a numit str. L.C. Imobilul supus partajului în anul 1938, din care lotul I a fost atribuit numitei L.M.M. era identificat, potrivit expertizei efectuate la acea dată, pe str. L.C. (actual str. N.T.) colţ cu str. R. (actual str. Dr. C.).
S-a reţinut că pretinsa lipsă de identitate dintre imobilul restituit prin dispoziţia atacată şi cel atribuit autoarei intimatului C. în 1938, nu poate fi întemeiată nici pe diferenţele între componenţa clădirii ce a intrat în alcătuirea lotului nr. 1 la data partajului şi cea existentă în prezent la adresa din str. Dr. C., respectiv pe faptul că imobilul ce era menţionat în sentinţa de partaj se compunea din S+P+1 etaj+mansardă, cu câte trei camere pe nivel, în timp ce imobilul restituit în prezent se compune din S+P+3 etaje şi terasă circulabilă, cu câte 5 camere la fiecare etaj. Aceasta, întrucât scrisorile oficiale ale Băncii R. (care aproba creditarea la finele anului 1939), confirmă efectuarea unor modificări ale locuinţei de către proprietar după atribuirea prin partajul din 1938, iar împrejurarea că acestei clădiri i s-au adus renovări ulterior atribuirii către bunica intimatului rezultă şi din matricola nr. 2, nr. matricol nr. 74, unde se menţionează că imobilul din str. Dr. I.C., având ca proprietar pe M.L.M., este „o construcţie nouă fără uşi, fără ferestre, fără duşumele, deci neterminată”.
În ceea ce priveşte întinderea suprafeţei construite şi a terenului ce intră în componenţa imobilului s-a constatat că acestea au avut aceleaşi întinderi de-a lungul timpului sau apropiate de suprafeţele înscrise în actul de expertiză din 1938.
Ca atare, s-a concluzionat că legalitatea dispoziţiei de restituire ce constată dreptul de proprietate al intimatului persoană fizică asupra imobilului situat în Constanţa, str. Dr. C., a fost corect apreciată de instanţa de fond astfel că, nefiind motive pentru reformarea hotărârii atacate, apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, care au formulat următoarele critici:
- Soluţia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 întrucât prin aceasta s-a considerat, în continuare, că dispoziţia emisă de primar prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului către intimatul-pârât, este legală, cu toate că bunul respectiv nu a aparţinut autorului pârâtului.
Astfel, s-a arătat că nu există identitate între imobilul restituit şi cel care a aparţinut antecesoarei pârâtului, diferenţele fizice între cele două imobile fiind substanţiale întrucât s-a restituit o clădire S+P+3E şi terasă circulabilă, în loc de o clădire cu S+P+1 E şi mansardă.
În mod greşit a considerat instanţa că s-a făcut dovada adăugării a încă două etaje.
Clădirea, greşit restituită, a fost supusă rechiziţiei militare şi apoi naţionalizată în timpul celui de-al doilea război mondial, întrucât se afla pe malul portului Constanţa.
De aceea, acestei clădiri restituite nu i s-a mai adăugat niciun etaj, ea fiind edificată de la început cu toate cele trei etaje.
La fel de greşit apreciază instanţa asupra identităţii dintre clădiri, considerând că s-a făcut dovada modificării acesteia.
În realitate, autoarea reclamantului a preluat o clădire neterminată şi, fiind fără posibilităţi financiare, a contractat un împrumut bancar, fără să rezulte că a ridicat încă două etaje la clădire.
- Decizia a fost pronunţată cu încălcarea art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care prevede că sunt îndreptăţite la restituirea imobilelor persoanele fizice, proprietari ai acestora la momentul preluării abuzive de către stat.
Or, din probele administrate nu rezultă că autoarea intimatului a fost proprietara imobilului restituit, fiind „posibil ca aceasta să fi fost proprietara altui imobil din zonă”.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii Primarul municipiului Constanţa şi C.N. au depus întâmpinări prin care au solicitat, în mod prioritar, să se constate nulitatea recursului întrucât nu sunt deduse judecăţii aspecte de nelegalitate şi în subsidiar, să se dispună respingerea recursului ca nefondat, întrucât instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii asupra situaţiei de fapt rezultate din probele administrate.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată că acestea nu sunt susceptibile de încadrare în dispoz. art. 304 C. proc. civ., nepermiţând un control de legalitate.
Astfel, deşi în mod formal recurenţii invocă în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentele pe care le dezvoltă în memoriul de recurs nu se subsumează acestui motiv de nelegalitate.
În realitate, reclamanţii-recurenţi deduc judecăţii elemente de fapt ale pricinii şi aspecte legate de evaluarea probatoriului, pretinzând că instanţa de apel, ca şi prima instanţă a fondului, au apreciat greşit asupra identităţii imobilului restituit prin dispoziţia primarului cu cel care a aparţinut autorului intimatului-pârât.
În acest sens, sunt propuse dezbaterii judiciare aspecte privind elementele constructive ale imobilului, cu aprecieri legate de supraetajarea sau modificarea acestuia, susţinându-se o evaluare greşită a mijloacelor de probă administrate, constând în raport de expertiză şi înscrisuri.
Or, formulând criticile în această manieră, recurenţii ignoră caracterul non-devolutiv al recursului, ceea ce înseamnă că nu este permis ca în această cale extraordinară de atac, să fie reapreciat probatoriul pentru a se stabili situaţii de fapt.
Asemenea analize, vizând elementele de fapt ale pricinii sunt în căderea instanţelor fondului, iar în speţă, acestea au fost determinate, toate aspectele menţionate în recurs constituind obiect de probaţiune şi de dezbatere în etapele procesuale anterioare.
Nemulţumirea recurenţilor în legătură cu stabilirea situaţiei de fapt de către instanţele de fond nu se poate constitui în motiv de critică în recurs, întrucât, în condiţiile abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ. (prin O.U.G. nr. 138/2000) în această cale de atac nu se mai poate analiza „greşeala gravă de fapt decurgând din aprecierea eronată a mijloacelor de probă”.
Aşadar, singurele critici compatibile cu structura recursului sunt cele care vizează legalitatea soluţiei şi care se circumscriu motivelor strict reglementate prin art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., ceea ce în memoriul de recurs al reclamanţilor nu se regăseşte.
- Susţinerea că în cauză ar fi fost nesocotite dispoz. art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, atunci când s-a apreciat asupra calităţii de persoană îndreptăţită a intimatului este pur formală, în condiţiile în care se limitează la o simplă afirmaţie şi nu combate în niciun fel argumentele reţinute de instanţele anterioare pentru a stabili contrariul.
Astfel, pe acest aspect instanţa face trimitere la sentinţa de partaj care a atribuit imobilul în lotul autoarei pârâtului, la schiţele plan şi situaţia juridică a bunului, reţinând în acelaşi timp, că reclamanţii nu au furnizat nicio probă contrară, de natură să combată dreptul pretins de pârât în procedura Legii nr. 10/2001 şi faptul că acesta ar aparţine patrimoniului altei persoane.
Şi în recursul formulat, reclamanţii se limitează la a afirma că este posibil ca autoarea reclamanţilor „să fi fost proprietara altui imobilul din zonă”, fără ca o asemenea afirmaţie să se poată constitui, astfel cum s-a precizat deja, într-o critică de nelegalitate susceptibilă de analiză în recurs.
În consecinţă, se va constata că, nesocotind exigenţele procedurale ale căii de atac promovate, recurenţii au dedus judecăţii aspecte vizând elemente de fapt ale pricinii şi de evaluare a probatoriului.
Pe de altă parte, indicând încălcarea unui text de lege (art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001), reclamanţii s-au limitat la a face o simplă afirmaţie, nedezvoltând motive ale criticii susceptibile de încadrare în dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru toate aceste motive, se va constata incidenţa art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care sancţionează cu nulitatea cererea de recurs ce nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul (în termenii art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.) şi dezvoltarea lor.
În consecinţă, făcând aplicarea textelor procedurale menţionate, recursul exercitat de către reclamanţi cu nerespectarea exigenţelor legale, va fi constatat nul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii L.I. şi L.N. împotriva deciziei nr. 296/ C din data de 18 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurenţii la plata sumei de 500 lei către intimatul C.N. şi la plata sumei de 372 lei către intimatul Primarul municipiului Constanţa, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4597/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 46/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
