ICCJ. Decizia nr. 4594/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4594/2012
Dosar nr. 1837/115/2010
Şedinţa publică din 19 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraş - Severin, reclamanţii P.G. şi P.M. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să constate că asupra lor a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale.
Prin sentinţa civilă nr. 1067 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraş Severin a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant în parte, echivalentul în lei la data efectuări plăţii a sumei de 25.000 euro.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1, 4, 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele faţă de care s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească o condamnare cu caracter politic, iar după decesul acestora, descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, urmând ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se ţină seama de măsurile reparatorii deja acordate persoanei în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 224/1999, Legea nr. 568/2001.
Reclamantul P.G. este fiul lui P.I., iar reclamanta P.M. este soţia lui P.I.
P.I., tatăl lui P.G., respectiv soţul lui P.M., prin sentinţa nr. 31/1950 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, a fost condamnat la 6 ani închisoare (a executat 5 ani) pentru crima de uneltire contra ordinii sociale şi deţinere de armament.
În fapt, partizan fiind, a luptat contra regimului comunist. Pedeapsa a executat-o în penitenciarele din Caransebeş, Timişoara, Aiud, Gherla şi Târgu Ocna.
În baza Decretului-lege nr. 118/1990 i s-a acordat reclamantei P.M. o indemnizaţie de 10.000 lei.
Ca urmare a detenţiei, P.I. a avut de suferit o mulţime de suferinţe fizice şi psihice, cauzate de bătăile primite, de proasta alimentaţie, de lipsa de asistenţă medicală, de umilinţele suportate şi de muncile foarte grele la care a fost supus. Toate aceste suferinţe au avut consecinţe grave asupra fizicului şi psihicului domnului P.I.
Acesta după eliberare a rămas o persoană bolnavă, care nu a mai putut să muncească la capacitate normală pentru a-şi întreţine familia.
De asemenea, după eliberare, a fost în continuare persecutat, găsindu-şi foarte greu un loc de muncă şi acela inferior pregătirii sale şi mult mai prost plătit.
După arestare, în casă au rămas soţia (reclamanta P.M.), tatăl şi bunicul lui P.I. Soţia acestuia a fost în continuare supravegheată îşi persecutată de autorităţi şi fiul său nu a reuşit să termine doar 4 clase.
Din cauza condamnării politice suferite de soţul, respectiv tatăl, accesul reclamanţilor la viaţa socială şi politică a comunităţii a fost restrâns iar accesul la continuarea educaţiei, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat i-a fost interzis.
De asemenea, viaţa reclamanţilor a fost direcţionată forţat spre o existenţă mai grea, cu privaţiuni mai multe şi mai modestă faţă de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putu beneficia de condiţiile la care ar fi avut dreptul ca şi restul cetăţenilor.
Toate aceste restricţii au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori ce se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la demnitate, onoare şi alte valori similare (printre care şi accesul la învăţătură), valori cuprinse în drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale solicitate de reclamaţi instanţa de fond a reţinut că, criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile asupra stării generale a sănătăţii, precum şi a posibilităţii persoanei de a se realiza deplin pe plan social, personal şi familial.
Faţă de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale, prima instanţă a apreciat că o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 25.000 euro, pentru fiecare reclamant.
În stabilirea acestui cuantum au fost avute în vedere consecinţele negative ale prejudiciului suferit de reclamanţi şi implicaţiile negative ale acestora în toate planurile vieţii sale sociale.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii P.G. şi P.M., precum şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 1003 din 27 iulie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamanţilor; a admis apelul pârâtului şi rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins în tot acţiunea civilă introdusă de către reclamanţii P.G. şi P.M. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a examinat apelurile în condiţiile prev. de art. 287 şi urm. C. proc. civ., combinat cu art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi prin prisma deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională.
Sub aspectul cuantumului sumei solicitat de către apelanţii reclamanţi, s-a reţinut că apelul acestora este neîntemeiat, deoarece prin efectele Deciziei Curţii Constituţionale a dispărut în totalitate temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor.
Referitor la apelul declarat de către pârât, curtea de apel a arătat că, deşi acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale acesta este în concordanţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Faţă de soluţia Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială, în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că, anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituţionale, nu mai poate produce efecte juridice.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii P.G. şi P.M., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în prima instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii, ci este aplicabilă eventual celor înregistrate ulterior publicării sale.
Recurenţii susţin acest punct având in vedere dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, articol care obligă la respectarea principiului neretroactivităţii şi a speranţei legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.
Preeminenţa tratatelor şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, unanim acceptată şi de altfel, consfinţită de principiu şi în Constituţia României, impune reţinerea cu titlu de exemplu a cel puţin 2 soluţii ale Curţii Europene, respectiv cauza Smokovits vs. Grecia din 11 iulie 2002, cererea 46356,paragraful 32 şi cauza Pressos Compania Navi Era SA vs Belgia, din 20 noiembrie 1995, cererea 17849/91, paragraful 91.
În ambele cazuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în unanimitate că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 şi articolul 1 din Protocolul 1.
Concluzionând, se poate retine faptul că aplicarea unei decizii a Curţii Constituţionale prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivităţii, respectării prevederilor Convenţiei şi, nu în ultimul rând jurisprudenţei C.E.D.O.
Recurenţii reclamanţi au susţinut şi respectarea principiului egalităţii în faţa legii, principiu care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Arătă recurenţii că în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este si jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 Martie 2006 in cauza Blecic c/a Croaţiei - paragraful 8).
Totodată, s-a susţinut respectarea principiului egalităţii de drepturi şi necreării unor situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contravenii art. 1 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 137/2008, coroborat cu art. 16 din Constituţia României şi art. 20 alin (2).
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurenţi aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. pr. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nici criticile reclamanţilor ce vizează aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a normelor de drept comunitar, nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca nefondate.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În susţinerea criticilor formulate în recurs, s-au invocat şi prevederile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., însă reclamantul a menţionat doar formal aceste texte legale, întrucât nu a dezvoltat critici care să se încadreze în motivele de recurs menţionate.
Faţă de cele ce preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.M. şi P.G. împotriva deciziei nr. 1003 din data de 27 iulie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4593/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4596/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
