ICCJ. Decizia nr. 470/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 470/2012
Dosar nr. 5/3/1995
Şedinţa publică din 7 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială la 16 aprilie 2010, ca primă instanţă.
Prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 4 aprilie 1995, reclamanta SC O.N.T.C. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B.R.C.E. SA, SC R. SA, SC A.T. SA şi Ministerul Turismului următoarele: 1. obligarea pârâtei la plata sumei de 526.001,11 dolari SUA în lei la cursul din ziua executării hotărârii, sumă reprezentând prejudiciu produs reclamantei din culpa pârâtelor în circumstanţele de fapt şi de drept dezvoltate în motivarea cererii; 2. anularea scrisorii de garanţie emisă de reclamantă la 11 iulie 1990 privind finanţarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4/1990.
Potrivit reclamantei la data de 7 aprilie 1990 Primul Ministru al României a aprobat propunerea nr. 2/1260 a Ministerului Turismului pentru majorarea plafonului valutar alocat Ministerului Turismului pe semestrul I al anului 1990 în vederea achiziţionării unui număr de 30 autocare pentru dotarea I.T.T.A. SA devenită ulterior SC R. SA.
Susţine reclamanta, că în acest scop, pârâta SC A.T. SA (fosta U.A.T. Braşov) în calitate de comisionar, pentru comitenta şi beneficiara importului SC R. SA, a încheiat cu partenerul extern F.I. Italia, contractul de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1990, preţul celor 30 autocare (6,6 mil. dolari SUA) urmând să fie achitat prin plata unui avans de 15%, iar diferenţa în 10 rate la fiecare 6 luni.
Că, la data de 27 aprilie 1990 s-a emis sarcina de plan nr. 41/3/4845 pentru plata integrală a celor 30 de autocare în valoare de 6,6 mil. dolari SUA cu înscrierea în plafonul fostei întreprinderi de comerţ exterior U.A.T. Braşov în calitate de importator.
Cu privire la derularea operaţiunilor de plată reclamanta arată că a fost abilitată B.R.C.E. care a emis la solicitarea vânzătorului italian o garanţie bancară pentru 85% din preţul bunurilor, plata preţului fiind garantată şi prin scrisoarea de garanţie nr. 22/1378 din 11 iulie 1990 a cărei anulare o solicită, prin care O.C. se obligă să garanteze faţă de B.R.C.E. plata numai în situaţia în care SC A.T. SA nu efectua, în calitate de importator plăţile la date scadente.
Cu privire la suma solicitată cu titlu de prejudiciu, reclamanta arată că aceasta reprezintă reţinerile efectuate din contul său în perioada 28 septembrie 1992 - 9 iunie 1994 de către B.R.C.E. în condiţiile în care importatorul avea în cont sumele necesare achitării la scadenţă a ratelor.
În cauză pârâta B.R.C.E. SA a formulat la 6 iunie 1995 cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei şi a pârâtelor SC A.T. SA şi SC R. SA la plata sumelor de 1.734,92 dolari şi 4.766.070 DM reprezentând obligaţii neachitate la scadenţă, dobânzi şi comisioane aferente importului celor 30 autocare I.
La 19 septembrie 1995 pârâta SC A.T. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a SC R. SA, Ministerul Turismului şi B.R.C.E. SA şi o cerere reconvenţională la cererea reconvenţională a pârâtei B.R.C.E SA prin care solicita obligarea băncii la stornarea sumelor de reconvenţională debitate în mod abuziv din contul societăţii şi suportarea lor de către bancă pentru diferenţele de curs valutar.
La data de 15 ianuarie 1996 prima instanţă a dispus în temeiul art. 244 C. proc. civ. suspendarea judecăţii cauzei, măsura menţinută şi prin încheierea din 18 ianuarie 1997.
La data de 16 martie 2009 tribunalul a dispus repunerea pe rol a cauzei la cererea formulată de A.V.A.S. în calitate de succesoare a pârâtei reclamante SC B.R.C.E SA (B. SA).
În cauză prima instanţă a încuviinţat la cererea părţilor proba cu înscrisuri, interogatoriul A.V.A.S. şi expertiză contabilă.
La data de 18 ianuarie 2010, după depunerea raportului de expertiză reclamanta şi-a precizat cuantumul pretenţiilor în temeiul art. 132 C. proc. civ. în sensul majorărilor la plata sumei de 525.896,81 dolari SUA debit şi 451.289,17 dolari SUA dobândă legală până la 31 noiembrie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 4951 din 16 aprilie 2010, Tribunalul a hotărât următoarele:
A respins excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, invocată de A.V.A.S., ca neîntemeiată.
A admis în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanta SC O.C. SA, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. şi în consecinţă:
A obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) la plata către reclamanta SC O.C. SA a sumei de 525.896,81 dolari SUA, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri.
A obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) la plata către reclamanta SC O.C. SA a sumei de 451.289,17 dolari SUA, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de dobândă legală calculată de la data introducerii acţiunii 04 aprilie 1995 şi până la data de 23 noiembrie 2009.
A obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) la plata către reclamanta SC O.C. SA a dobânzii legale calculate asupra sumei de 525.896,81 dolari SUA de la 24 noiembrie 2009 şi până la achitarea integrală a sumei datorate.
A respins capătul de cerere privind anularea garanţiei nr. 22/1378 din 11 iulie 1990 ca neîntemeiat.
A admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei SC R. SA.
A respins cererea precizată formulată de reclamanta SC O.C. SA împotriva pârâtei SC R. SA - prin lichidator judiciar A.L. I.P.U.R.L., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
A respins cererea precizată formulată de reclamanta SC O.C. SA împotriva pârâţilor SC A.T. SA - prin lichidator judiciar H.I. şi M.D.R.T., ca neîntemeiată.
A respins cererea reconvenţională formulată de B.R.C.E. şi susţinută de continuator A.V.A.S. împotriva pârâtei SC R. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
A respins cererea reconvenţională formulată de B.R.C.E. şi susţinută de continuator A.V.A.S. împotriva pârâtelor SC O.C. SA şi SC A.T. SA ca neîntemeiată.
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de SC A.T. SA împotriva chematei în garanţie SC R. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de SC A.T. SA împotriva A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) şi M.D.R.T. ca neîntemeiată.
A respins cererea reconvenţională formulată de SC A.T. împotriva SC R. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
A respins cererea reconvenţională formulată de SC A.T. împotriva A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) şi M.D.R.T. ca neîntemeiată.
A obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) la plata către reclamanta SC O.C. SA a sumei de 4.199,45 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru, timbru judiciar şi onorariu expert.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut în fapt şi în drept următoarele:
1. La data de 07 aprilie 1990 Primul Ministru al României a aprobat propunerea nr. 2/1260 formulată de Ministerul Turismului, notă avizată de M.E.N., în sensul suplimentării planului valutar al Ministerului Turismului cu suma de 7 milioane dolari SUA în scopul achiziţionării a 30 autocare pentru I.T.T.A. (devenită ulterior R. SA). Pârâta SC A.T. (fostă U.A.T.), în calitate de comisionar pentru pârâta comitent şi beneficiar al importului de autocare, a încheiat cu partenerul extern F.I. Italia contractul comercial de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1990, având ca obiect 30 de autocare, în valoare totală de 11.111.000 DM, preţul urmând a fi plătit astfel: 15 % avans şi 85 % în 10 rate la fiecare 6 luni, prima rată plătindu-se după 6 luni de la livrarea vehiculelor. La data de 27 aprilie 1990 M.C.E.C.E.I. – D.P.I. – Sectorul Import pentru Investiţii a transmis către Ministerul Turismului sarcina de plan nr. 41/4845, în care s-a înscris în plan U.A. cu un total de 6.600.000 dolari SUA. Această societate la data de 04 mai 1990 a întocmit cererea de autorizaţie de import din 31 mai 1990.
Banca abilitată în derularea operaţiunilor de plată a fost B.R.C.E. (care gestiona conturile în valută ale părţilor) şi care, la solicitarea vânzătorului, a emis garanţia bancară nr. 36/9/10731/1990, pentru 85 % din preţul autocarelor, plus dobânda, în favoarea vânzătorului italian.
La data de 11 iulie 1990 reclamanta O.C. a emis scrisoarea de garanţie nr. 22/1378, potrivit căreia finanţarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între I. Italia, în calitate de vânzător şi I.T.T.A. Bucureşti, în calitate de cumpărător, urma a se face în baza unui credit furnizor acordat de F. pentru U.A. în condiţii de 15 % la livrare şi 85 % în 10 rate semestriale cu o dobândă de 9,15 % pe an, în baza garanţiei emise de B.R.C.E. şi că, în aceste condiţii, O.C. s-a obligat ca în cazul în care U.A. nu-şi va respecta obligaţiile de plată ce decurg din contractul de livrare şi/sau creditul angajat, toate acestea să fie plătite de aceasta în mod irevocabil şi necondiţionat la prima solicitare scrisă a B.R.C.E. din care să reiasă că U. nu şi-a respectat obligaţiile de plată menţionate anterior.
Cele 30 de autocare au fost importate în două tranşe de câte 13, respectiv 17 bucăţi.
La data de 19 noiembrie 1990 B.R.C.E. a emis 10 trate către reclamanta SC A., solicitând acceptarea acestora prin semnare şi restituire, în vederea eliberării documentelor de import de la partenerul italian. La data de 22 ianuarie 1991 SC A. a transmis către B.R.C.E. cele 10 trate semnate în valoare totală de 6.682.770,07 DM pentru plata celor 17 autocare venite în tranşa a doua şi a transmis şi scadenţarele privind plata ratelor către partenerul extern, defalcate pe tranşe şi pe scadenţă, rată şi dobândă.
Ca urmare a primirii de către B.R.C.E. a tratelor originale acceptate la plată prin semnare de către SC A.T., B.R.C.E. a eliberat documentele de import către beneficiar.
Pentru plata primelor 6 rate, B.R.C.E. a procedat la debitarea conturilor reclamantei SC O.C., în perioada 26 martie 1991 – 31 martie 1992, în temeiul garanţiei constituite de către parte.
În aceste condiţii, reclamanta a sesizat Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în sensul angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prelevarea nejustificată a unor sume de bani din contul său.
Cauza a fost soluţionată în mod definitiv şi irevocabil în urma pronunţării Deciziei nr. 791 din 28 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul admiterii acţiunii (filele 165-171, 296-305 vol. I dosar).
După declanşarea litigiului anterior menţionat, B.R.C.E. a continuat să debiteze conturile O.C., în perioada 28 septembrie 1992 – 09 iunie 1994, cu o sumă totală de 525.896,81 dolari SUA (astfel cum rezultă din raportul de expertiză contabilă vol. III, fila 160 dosar), în vederea acoperirii plăţii următoarelor rate scadente.
În raport de temeiul de drept invocat de reclamantă, dispoziţiile art. 998-999 C. civ., prima instanţă a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a băncii, faţă de modul în care a înţeles să debiteze conturile reclamantei. În temeiul garanţiei nr. 22/1378 cu neluarea în seamă a obligaţiilor legale ce îi incumbă în raport de prevederile art. 7 din H.G. nr. 9/1990, de a asigura plăţile la extern ale acestui import din fondul valutar al statului.
Cu privire la încălcarea obligaţiilor impuse de normele legale tribunalul a reţinut şi împrejurarea că reclamanta s-a adresat la 28 august 1991 Guvernatorului B.N.R. şi Preşedintelui B.R.C.E. cu solicitarea expresă să se dispună în sarcina băncii să regularizeze fondurile necesare plăţii ratelor din fondul valutar al statului, în conformitate cu art. 7 din Circulara guvernului nr. 14/315/1991, B.N.R. a emis, ca răspuns la această solicitare, adresa din 6 octombrie 1992 prin care cererea B.R.C.E. să asigure, din fondul valutar al statului, disponibilităţile în valută pentru toate plăţile scadente, pârâta B.R.C.E. a procedat în continuare la debitarea conturilor reclamantei cauzându-i un prejudiciu evaluat la 525-896,81 dolari SUA, conform expertizei dispuse în cauză, reprezentând sume debitate din contul reclamantei în favoarea partenerului extern.
În acest context factual şi legal, tribunalul constată că prin efectul O.U.G. nr. 18/2004, A.V.A.S. se subrogă legal în toate obligaţiile izvorâte din activitatea B.R.C.E., astfel încât această pârâtă este ţinută să răspunde pentru pretenţiile reclamantei respectiv plata debitului şi a dobânzii legale calculate de la 4 aprilie 1995 şi până la 23 noiembrie 2009.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea garanţiei nr. 22/1378 emisă de reclamantă tribunalul apreciază că reclamanta nu a indicat motivele de nulitate de natură să afecteze valabilitatea garanţiei.
Referitor la celelalte pârâte chemate în judecată prin acţiunea introductivă alături de B.R.C.E., actualmente A.V.A.S., respectiv SC R. SA, tribunalul constată că această societate a fost radiată din registrul comerţului prin sentinţa civilă nr. 1248 din 28 septembrie 2004 şi pe cale de consecinţă nu mai are personalitate juridică şi nici capacitate procesuală de folosinţă.
Cu privire la pârâta SC A.T. SA instanţa reţine că reclamanta nu a probat, existenţa unei fapte ilicite de natură să atragă răspunderea delictuală a societăţii în derularea contractului de vânzare-cumpărare a celor 30 de autocare, cu atât mai mult cu cât SC A.T. SA, a solicitat la rândul său prin adresa din 15 august 1991 Guvernatorul B.N.R., M.E.F., efectuarea regularizării fondurilor necesare plăţii ratelor din fondul valutar al statului, demers pe care însăşi reclamanta îl invocă în susţinerea cererii sale.
Cu privire la cererea reconvenţională.
Analizând cererea reconvenţională formulată de către pârâta B.R.C.E. şi susţinută de către A.V.A.S., Tribunalul constată că aceasta a fost îndreptată atât împotriva reclamantei O.C., cât şi împotriva pârâtelor SC R. şi SC A.T. SA. Or, potrivit dispoziţiilor art. 119 C. proc. civ., în forma în vigoare la data sesizării instanţei cu această cerere, dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea sau cu mijloacele de apărare ale reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională.
Prin urmare, reţine Tribunalul, mijlocul procesual ales de către parte are temei legal numai în ceea ce priveşte pe reclamanta SC O.C., dar nu şi pe pârâte, astfel încât cererea formulată în contradictoriu cu SC A.T. SA va fi respinsă ca neîntemeiată.
Cu referire la cererea reconvenţională formulată în contradictoriu cu pârâta SC R., aceasta a fost respinsă de către instanţă ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate de folosinţă, pentru considerente expuse anterior. În ceea ce priveşte temeinicia pretenţiilor pârâtei reclamante îndreptate împotriva SC O.C., instanţa reţine că sumele pretinse au fost cuantificate la 1734,92 dolari SUA şi 4.766.070 DM, reprezentând obligaţii neachitate la scadenţă, dobânzi şi comisioane aferente importului a 30 de autocare I. din Italia, partea indicând ca temei de drept al pretenţiilor sale dispoziţiile art. 42 C. com. şi art. 1039, 1042, 1652 C. civ.
Din analiza înscrisurilor depuse în susţinerea acestei cereri, Tribunalul constată că partea nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., modul în care a cuantificat acest debit şi nici nu a indicat punctual raportul juridic în baza căruia pretinde de la SC O.C. aceste sume. Pe de altă parte, astfel cum s-a reţinut în considerente deja expuse, executarea garanţiei asumate de către SC O.C. s-a făcut în mod nelegal, chestiune stabilită cu putere de lucru judecat de către instanţele de judecată la momentul soluţionării Dosarului nr. 25215/2004.
II - Apelul. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 13 mai 2011.
Împotriva sentinţei fondului, precum şi împotriva încheierii de îndreptare eroare materială dată de tribunal la data de 28 februarie 2011 cu privire la cheltuielile de judecată acordate reclamantei, pârâta A.V.A.S. a promovat apel criticând hotărârea primei instanţe sub următoarele aspecte: neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a B.R.C.E.; calificarea greşită a scrisorii de garanţie nr. 22/1378 ca o garanţie personală cu caracter accesoriu în raport cu obligaţia asumată de debitoarea SC A.T. SA; soluţionarea greşită a cererii reconvenţionale în raport de dispoziţiile art. 42 C. com.
Prin Decizia nr. 244 din 13 mai 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S.
Curtea de Apel a apreciat că circumstanţele concrete ale cauzei relevă fapta culpabilă a băncii (B.R.C.E.) care a pus pe debitorul principal în imposibilitate de a deţine în contul său valuta necesară plăţii ratelor scadente şi că, prevalându-se de propria culpă, pârâta a trecut la executarea contului reclamantei, în condiţiile în care sarcinile de plan erau echivalente cu legea.
Referitor la contractul de garanţie, instanţa constată că acesta era supus codului civil, respectiv dispoziţiilor care reglementează fidejusiunea şi cuprinde prevederi exprese care derogă de la regula dreptului comun a răspunderii solidare a fidejusorului alături de debitorul principal – respectiv obligaţia garantului de a plăti datoria principală sub condiţia ca B.R.C.E. să dovedească faptul că debitorul principal nu este în măsură să achite datoria. Susţinerea recurentei cu privire la aplicarea regulilor uniforme de garanţie emise de I.C.C. Paris Publicaţia 325 a fost apreciată ca nefondată deoarece părţile nu au făcut trimitere la această normă de drept internaţional.
Cu privire la cererea reconvenţională, instanţa de control judiciar, constată că pârâta nu a explicitat temeiul pretenţiilor şi motivele acestora, ceea ce a impus în mod corect respingerea cererii.
III. Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva acestei decizii, pârâta A.V.A.S. a declarat recurs la data de 23 iunie 2011, în termen legal, solicitând modificarea în tot a deciziei, admiterea apelului promovat în cauză cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei fondului, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii introductive formulată de reclamanta şi admiterii cererii reconvenţionale.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocând atât încălcarea legii cât şi lipsa de temei legal a hotărârii pronunţate de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel.
Sub un prim motiv recurenta susţine că în mod nelegal instanţele au reţinut că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, faţă de modul în care B.R.C.E. a procedat la debitarea conturilor reclamantei în temeiul contractului de fidejusiune, executare care s-a întemeiat pe drepturile conferite de acest contract, respectiv pe obligaţia asumată de reclamanta de a plăti irevocabil şi necondiţionat, la prima solicitare a băncii în cazul în care SC A.T. SRL nu îşi îndeplineşte obligaţia.
Susţine recurenta că, în cauză garanţia emisă de reclamanta este o garanţie autonomă şi independentă, care este supusă regulilor uniforme privind garanţia la cerere emise de I.C.C. Paris, Publicaţia 325, or, instanţele calificând garanţia consimţită de reclamantă ca o garanţie personală, cu caracter de accesorialitate în raport cu obligaţia asumată de debitoarea SC A.T. SRL, au aplicat în mod nelegal Publicaţia 325.
Sub un al doilea motiv, recurenta critică soluţia de respingere a cererii reconvenţionale formulată de B.R.C.E. şi însuşită de autoritate astfel cum a fost precizată la termenul din 22 iunie 2009.
Recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 42 C. com. şi ale art. 1042 şi 1652 C. civ. după care un creditor poate urmări pe oricare dintre debitori pentru întreaga datorie şi poate urmări direct pe fidejusor fără a fi condiţionat de prealabile urmărire a debitorului principal.
Susţine recurenta că prin contractul de cesiune de creanţă B.C.R. a cesionat A.V.A.S. creanţa neperformantă pe care o avea faţă de O.C. de 5.609.754,30 R.E.M. şi 650.270,83 dolari SUA sume pe care le-a solicitat şi prin cererea reconvenţională.
Cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză recurenta solicită să se constate caracterul său nelegal deoarece expertul, cu depăşirea atribuţiilor, a calculat debitul, stabilind că suma reală este de 525.896,81 dolari SUA şi nu de 526.011,11 dolari SUA cât a solicitat reclamanta.
Sub un ultim aspect recurenta critică încheierea de îndreptare eroare materială dată de tribunal cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată, cheltuieli ce nu au fost dovedite cu documente justificative depuse la dosarul cauzei înainte de pronunţare, situaţie în care recurenta apreciază că nu erau îndeplinite condiţiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ.
La data de 15 septembrie 2011 intimata O.C. a depus întâmpinarea la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În esenţă, intimata a arătat cu privire la criticile formulate, că problemele de drept privind natura raporturilor dintre părţi şi stabilirea răspunderii juridice a B., respectiv A.V.A.S., au fost tranşate irevocabil cu ocazia soluţionării primului litigiu purtat între părţi prin Decizia nr. 791 din 28 februarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, litigiu care a avut ca obiect pretenţiile intimatei, respectiv prejudiciul suferit pe perioada martie 1991 - aprilie 1992. În opinia intimatei dezlegarea dată în drept de către instanţele care au soluţionat primul litigiu este suficientă pentru fundamentarea soluţiei din prezenta cauză.
Cu privire la cererea reconvenţională intimata arată că pârâta nu a probat modul în care a cuantificat sumele solicitate.
Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. Dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ. consacra principiul potrivit căruia aceia care sunt lezaţi printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acţiunea în daune interese.
Prin urmare, pentru ca acţiunea în daune-interese să fie admisibilă se cere ca faptul prejudiciabil imputat autorului său să fie ilicit şi să fi cauzat o pagubă ce se solicită a fi reparată.
Recurenta în prezentul recurs critică soluţia adoptată de prima instanţă, menţinută de instanţa de apel, sub aspectul întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale ale B.R.C.E. SA, a cărei succesoare legală este, susţinând că banca nu a comis nici un delict prin modul în care a procedat la executarea contragaranţiei emise în beneficiul său de reclamanta.
Or, constatarea existenţei unui delict şi determinarea cuantumului prejudiciului de care se face răspunzătoare persoana care l-a săvârşit, constituie chestiuni de fapt de atributul instanţei fondului, sau apelului prin prisma caracterului devolutiv al acestei căi de atac.
Altfel spus, stabilirea împrejurărilor de fapt care evidenţiază existenţa unui fapt ilicit, persoana care l-a săvârşit şi întinderea prejudiciului astfel produs, nu mai pot fi repuse în discuţie pe calea recursului în actuala sa reglementare, statuată prin art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. exclusiv pentru motivele de nelegalitate enunţate de textul de lege.
Aprecierea instanţelor de fond cu privire la aceste chestiuni de fapt, de temeinicie se impune acestei instanţe de control judiciar, în condiţiile în care instanţele de fond şi-au motivat hotărârea.
În cauză atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au stabilit circumstanţele în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1990 pentru achiziţionarea celor 30 de autocare de la partenerul extern F.I. Italia şi obligaţiile B.R.C.E. SA în derularea operaţiunilor de plată. Conform mecanismelor stabilite prin aprobarea sarcinii de plan şi suplimentarea fondului valutar al Ministerului Transporturilor cu suma de 7 milioane dolari USA în scopul achiziţionării celor 30 de autocare din import, mecanismul decontării trebuia să fie în acord cu dispoziţiile art. 7 din H.G. nr. 9/1991 în sensul că pentru toate activităţile de comerţ exterior preluate de agenţii economici la înfiinţarea acestora, valuta aferentă operaţiunilor respective, asumate de fostele întreprinderi de stat, se va regulariza din fondul valutar al statului de către B.R.C.E. SA.
Totodată s-a reţinut, cu privire la modul în care B.R.C.E. a procedat la debitarea conturilor reclamantei în perioada septembrie 1992 - iunie 1994, că reclamanta la 28 august şi 11 septembrie 1991 s-a adresat Guvernatorului B.N.R. şi preşedintelui B.R.C.E. cu solicitarea să se dispună în sarcina B.R.C.E. regularizarea fondurilor din fondul valutar al statului, urmare a faptului că, în cauză, s-a asigurat din garanţie sumele necesare pentru plata importului.
La data de 6 octombrie 1992 se înregistrase la B.R.C.E. adresa emisă de B.N.R. prin care se arată că faţă de intrarea în vigoare a Regulamentului valutar emis de B.N.R. pentru toate activităţile de comerţ exterior, valuta aferentă operaţiunilor respective trebuie regularizată cu fondul valutar al statului de către B.R.C.E., ceea ce semnifică avizul B.N.R. pentru suportarea acestor plăţi din fondul valutar al statului şi obligaţia B.R.C.E. de a asigura resursele necesare prin alimentarea din acest fond.
Aceste circumstanţe de fapt, statuate în cauză, fundamentate pe înscrisurile administrate, conturează obligaţia legală a B.R.C.E. de a asigura regularizarea conturilor garantului prin alimentarea acestora cu valuta încasată din fondul valutar al statului, obligaţie care nu a fost îndeplinită de bancă.
Consecinţa acestei neîndepliniri, reprezintă faptul ilicit de natură a antrena răspunderea băncii pentru prejudiciul astfel cauzat, prin conduita sa pasivă.
Cu alte cuvinte omisiunea de a îndeplini un act care reprezintă o obligaţie născută în puterea legii, constituie un delict de natură a atrage răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 C. civ.
În sfârşit şi condiţia indispensabilă a legăturii de cauzalitate dintre faptul ilicit imputabil autoarei şi prejudiciul produs, a fost dovedită în cauză prin concluziile raportului de expertiză care a confirmat că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de daune interese, reprezintă sumele debitate din contul său de către bancă urmare încălcării obligaţiei de a nu fi utilizat fondul valutar al statului pentru regularizarea plăţilor.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că faptele prejudiciabile reţinute în sarcina B.R.C.E. îndeplinesc condiţiile impuse de dispoziţiile art. 998 C. civ., critica A.V.A.S., subrogată legal în toate drepturile şi obligaţiile derivate din activitatea B.R.C.E., sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor sus menţionate, nefiind susţinute de argumente de nelegalitate.
2. Cu privire la garanţia asumată de O.C. prin scrisoare de garanţie nr. 22/1378/1990 afirmaţia recurentei în sensul că acesta este o garanţie autonomă şi independenţa guvernabilă după regimul garanţiilor independenţei reglementate de Publicaţia nr. 325 a C.C.I. Paris nu este fondamentată din punct de vedere legal, pentru a impune concluzia unei încălcări sau aplicări greşite a legii.
Ambele instanţe au reţinut că scrisoarea de garanţie nu cade sub incidenţa Publicaţiei în condiţiile în care nu se indică expres în conţinutul său că este supusă Regulilor Uniforme privind garanţiile ale C.C.I. Paris.
Obligaţia asumată de O.C. ca, în cazul în care U.A. nu-şi va respecta obligaţiile de plată în temeiul contractului nr. 4/1990, toate plăţile vor fi făcute de garant, irevocabil şi necondiţionat, la prima solicitare a băncii, califică această garanţie ca o garanţie personală propriu-zisă cu caracter de accesorialitate în raport cu obligaţia debitorului principal în sensul că garantul nu este ţinut să plătească creditorului decât dacă acesta nu se poate îndestula de la debitorul principal (U.A.) SC A.T. SA.
În acest sens dispoziţiile înscrise în art. 1662 C. civ. Cap. II – (Despre efectele efectele fidejusiunii) prevăd ca fidejusorul nu este ţinut a plăti creditorului decât în situaţia în care acesta nu se poate îndestula de la debitorul principal afară de cazul când fidejusorul a renunţat la beneficiul discuţiunii sau s-a obligat solidar.
Dispoziţiile legale susmenţionate, impun concluzia că fidejusiunea este de strictă şi restrictivă interpretare în ce priveşte întinderea obligaţiei contractate prin garanţie, şi indiferent de termenii utilizaţi, mai mult sau mai puţin precişi, trebuie stabilită intenţia comună a părţilor.
Or, din conţinutul scrisorii de garanţie nr. 22/1990, rezultă că fidejusorul O.C. nu s-a obligat în solidar cu debitorul principal termenii utilizaţi fiind clari în sensul de a plăti dacă ";U.A. nu-şi respectă obligaţiile de plată”.
În sfârşit, o serie de circumstanţe concrete ale cauzei, referitoare la modul în care s-a aprobat încheierea contractului de vânzare-cumpărare a celor 30 de autocare, precum şi demersurile reclamantei la B.N.R. şi B.R.C.E. după activarea garanţiei şi reţinerea unor sume din contul său, confirmă incontestabil că intenţia comună a părţilor la data încheierii contractului de garanţie nu a fost în sensul asumării unei obligaţii solidare cu debitorul principal şi prin urmare B.R.C.E. avea obligaţia să debiteze prioritar conturile debitorului principal, dispoziţiile art. 42 C. com. nefiind incidente.
3. Cu privire la criticile vizând respingerea cererii reconvenţionale recurenta a susţinut că în condiţiile în care prin contractul de cesiune de creanţă din 8 martie 2000 B.C.R. a cesionat A.V.A.S. creanţa neperformantă pe care o avea împotriva debitorului cedat O.C. în sumă de 5.609.754,30 DM şi 650.270,83 dolari SUA, sumă pe care recurenta a solicitat-o în cadrul acestui dosar, prin precizarea cererii reconvenţionale formulată iniţial de B.R.C.E., respingerea cererii reconvenţionale ca nedovedită, soluţie adoptată de prima instanţă şi menţinută în apel este nelegală.
Cu alte cuvinte, recurenta susţine că faţă de încheierea contractului de cesiune de creanţă şi preluarea la datoria publică a sumelor achitate de B.R.C.E, în contul contractului garantat de O.C., nu se mai impuneau administrarea altor dovezi cu privire la cuantificarea debitului, aşa cum au reţinut instanţele în motivarea respingerii cererii reconvenţionale.
Or, în această ipoteză în care A.V.A.S. a preluat în temeiul O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale Statului, creanţa neperformantă deţinute de B.R.C.E. şi ulterior B.C.R. împotriva debitorului cedat O.C., potrivit art. 39 din actul normativ susmenţionat, A.V.A.S. deţine un titlu executoriu împotriva debitorului cedat pentru suma ce a făcut obiectul cesiunii titlu pe care avea posibilitatea să-l pună în executare potrivit dispoziţiilor speciale cuprinse în ordonanţă în capitolele 7 şi 8.
Prin urmare, A.V.A.S. în ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată iniţial de B.R.C.E. nu se mai afla în situaţia antecesoarei sale de a solicita obţinerea unui titlu executoriu, deoarece prin preluarea creanţei la datoria publică, actele constatatoare ale creanţelor, actele prin care s-a constituit garanţii personale pentru restituirea acestor creanţe cesionate A.V.A.S. – au dobândit caracter de titlu executoriu.
Pe de altă parte, în prezenta cauză, astfel cum s-a stabilit cadrul procesual nu se puteau discuta drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.S., cererile de orice natură cu acest obiect se soluţionează cu respectarea dispoziţiilor speciale prevăzute în Capitolul 8 din O.U.G. nr. 51/1998.
Cu această motivare Înalta Curte constată că soluţia de respingere a cererii reconvenţionale astfel cum a fost precizată de A.V.A.S. la termenul din 22 iunie 2009 nu este susceptibilă de critică sub aspectul aplicării greşite a legii.
4. Critica vizând respingerea obiecţiunilor la raportul de expertiză dispus la fond, apare cel puţin formală, faţă de împrejurarea că expertul desemnat să calculeze dobânda legală la debitul solicitat de reclamanta, urmare verificării acestuia, a stabilit contabil că sumele datorate cu titlu de debit sunt mai mici decât cele pretinse de reclamantă, aşa încât nu rezulta care este interesul recurentei în invocarea acestei critici.
5. Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că suma acordată prin încheierea de îndreptare eroare materială din 28 februarie 2011 pronunţată de prima instanţă reprezentând taxa de timbru suplimentară achitată de reclamanta şi omisă din calculul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată A.V.A.S. prin sentinţa fondului se înscrie în ipoteza reglementată de textul de lege sus-menţionat, care se referă expres la erori sau omisiuni de calcul.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat, urmând a obliga recurenta, ca parte căzută în pretenţii, potrivit art. 274 C. proc. civ. la plata sumei de 25.000 lei cheltuieli de judecată către intimata O.C. ocazionate de această fază procesuală, respectiv onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 244 din 13 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Obligă recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti la plata sumei de 25.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC O.C. SA Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 469/2012. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 475/2012. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
