ICCJ. Decizia nr. 476/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.476/2012
Dosar nr.552/102/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Reclamanţii E.E.I.E., S.J., E.T., E.A. şi B. (E.) A. au chemat în judecată la data de 26 februarie 2010 pe pârâtul Primarul municipiului Târgu Mureş solicitând anularea dispoziţiei acestuia nr. 549 din 25 ianuarie 2010 şi emiterea unei dispoziţii prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în Târgu Mureş, str. G.D., jud. Mureş. Au arătat că imobilul a aparţinut autorului lor E.T.D.A. şi a trecut în proprietate statului în mod abuziv în baza încheierii notariale nr. 214/1964.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Mureş prin sentinţa civilă nr. 1178 din 10 iunie 2010, a respins ca nefondată contestaţia reclamanţilor.
În fapt, prima instanţă a reţinut următoarele:
Contestatorii la data de 16 septembrie 2005 au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului situat în Târgu Mureş, str. G.D. compus din clădirile menţionate în C.F. Târgu Mureş şi terenul aferent acestora.
Prin dispoziţia contestată, nr. 549 din 25 ianuarie 2010 emisă de Primarului municipiului Târgu Mureş, la art. I s-a respins, ca tardivă, cererea de restituire în natură pentru imobilul-construcţii şi, la art. II, s-a respins cererea de restituire în natură pentru imobilul-teren, ca fiind rămasă fără obiect întrucât acest petit a fost soluţionat prin Hotărârea nr. 60 din 17 ianuarie 2008 a Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în baza prevederilor Legii nr. 247/2005 de modificare şi completare a Legii nr. 18/1991.
Tribunalul a apreciat că nu s-a respectat de către contestatori, termenul limită stabilit de legiuitor, data de 14 februarie 2002, până la care puteau să-şi exercite dreptul la restituirea unor imobile, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii susţinând că pot solicita oricând restituirea imobilelor preluate abuziv de Statul Român cu atât mai mult cu cât un bun imobil pe care statul l-a preluat în mod abuziv nu poate rămâne nelegal în proprietatea statului.
Au invocat prevederile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. precizând că hotărârea atacată, prin care s-a respins ca tardivă cererea de restituire a imobilului, reprezintă o încălcare a prevederilor legale ce garantează dreptul la proprietate privată.
Cu privire la cererea de restituire către reclamanţi a imobilului - teren au susţinut că prin acordarea de măsuri reparatorii în baza Hotărârii nr. 60 din 17 ianuarie 2008 li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului, care ar atrage implicit şi recunoaşterea dreptului de proprietate asupra construcţiilor, din această perspectivă sentinţa primei instanţe fiind nelegală.
Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin Decizia nr. 167A din 11 noiembrie2010 a respins apelul ca nefondat.
În opinia Curţii, prin hotărârea atacată prima instanţă nu a încălcat dreptul de proprietate recunoscut de Constituţie şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., întrucât instanţa de fond a precizat în considerente că prin Decizia nr. 557 din 25 octombrie 2005 a Curţii Constituţionale s-a statuat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială în materia revendicării imobiliare, prin care legiuitorul a urmărit să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv.
Având în vedere că există o procedură administrativă pe care reclamanţii au avut-o la îndemână pentru a formula cererea de a li se restitui imobilele, o procedură care are prevăzut un termen limită până la care se puteau formula notificările, respectiv până la data de 14 februarie 2002, Curtea a apreciat că prin nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (6) din lege, care atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală în speţa dedusă judecăţii.
Pe de altă parte, securitatea circuitului civil atrage respectarea unităţilor de timp, respectiv, a termenelor prevăzute de legiuitor pentru exercitarea cu succes a acţiunilor în justiţie. Neîndeplinirea etapelor stabilite de către legiuitor în termenul statuat de către acesta, în opinia Curţii, nu reprezintă o imixtiune în dreptul de proprietate al reclamanţilor care, în condiţiile în care se prevalează de dispoziţiile unei legi speciale - Legea nr. 10/2001, este necesar să respecte şi termenele prevăzute de acest act normativ.
Aşa fiind, trimiterea notificării abia în anul 2005, atrage consecinţa aplicării sancţiunii prevăzute de neexercitarea în termen a notificării.
Cererea de restituire a terenului situat în Târgu - Mureş, str. G.D., în baza Legii nr. 247/2005, a fost respinsă ca rămasă fără obiect, prin Dispoziţia nr. 549/2010 a Primarului municipiului Târgu - Mureş întrucât în anul 2005 terenul solicitat nu mai forma proprietatea Statului Român.
Instanţa de apel a avut în vedre că la fila 23 din dosarul de fond, există tabelul nominal cu persoanele fizice pentru care nu există suprafeţe de teren suficient pentru restituirea integrală a proprietăţii, reclamanţii fiind cuprinşi în anexa 23/IX pentru terenul din Târgu - Mureş, str. G.D., la poziţia nr. 236.
Curtea a reţinut că nu mai este posibilă restituirea în natură a terenului aferent construcţiei înscrise în CF Târgu - Mureş în condiţiile în care, aşa cum rezultă din probele administrate, terenul care forma proprietatea familiei E. şi era înscris în CF Târgu - Mureş, a fost dezmembrat la preluarea în proprietatea statului şi s-a transcris în CF Târgu - Mureş însumând o suprafaţă totală de 8671 mp, ce a fost trecută în proprietatea SC A. SA, SC F. SA, care, de altfel, şi-a intabulat dreptul de proprietate în anul 1996 cu certificatul de atestare din 1995.
Împotriva deciziei Curţii de Apel au formulat recurs reclamanţii în temeiul dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Au criticat faptul că Decizia recurată nu este motivată, în sensul că a preluat majoritatea considerentelor din cuprinsul sentinţei apelate, argumentele instanţei de apel nefiind suficiente pentru a susţine soluţia pronunţată în această fază procesuală, împrejurare ce atrage incidenţa cazului de casare dispus de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au arătat că Decizia recurată nu este legală întrucât prin nerestituirea imobilului instanţa de apel a încălcat dreptul de proprietate recunoscut de dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 C.E.D.O., art. 480 C. civ.
Recurenţii au arătat că puteau solicita oricând restituirea imobilului preluat abuziv de stat, dreptul acestora nefiind prescris.
Au susţinut că prin încălcarea dispoziţiilor constituţionale şi prin aplicarea eronată a acestora le este încălcat dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, drept garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
O altă critică vizează faptul că în mod greşit a fost confirmată dispoziţia contestată nr. 549 din 25 ianuarie 2010 a Primarului municipiului Târgu - Mureş, de respingere a solicitării reclamanţilor, respectiv tardivitatea cererii de restituire în natură a construcţiei şi rămânerea fără obiect a cererii de restituire în natură a terenului.
Recurenţii reclamă şi faptul că nu au fost puşi în posesia terenului nici până în prezent în baza Hotărârii nr. 60 din 17 ianuarie 2008.
Nu în ultimul rând, recurenţii critică faptul că cererea de restituire în natură a construcţiei nu a fost soluţionată de autorităţile competente nici până în prezent.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunţată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, invocată de reclamanţi în scopul valorificării pretenţiei de retrocedare a imobilului ce face obiectul litigiului, s-a reglementat regimul juridic a unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligaţia de a formula în termenul prevăzut de această dispoziţie legală notificare prin care entitatea deţinătoare era învestită cu analizarea pretenţiilor formulate cu privire la un anumit imobil.
Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2002, nu a suferit nici o modificare prin dispoziţii legale ulterioare şi el s-a aplicat pentru toate categoriile de persoane pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii, fără vreo distincţie.
Nerespectarea de către persoanele îndreptăţite a termenului de notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
Or, în speţa dedusă judecăţii, astfel cum au reţinut în mod corect instanţele de fond, reclamanţii au contestat dispoziţia Primarului municipiului Târgu Mureş nr. 549 din 25 ianuarie 2010 prin care li s-a respins solicitarea de restituire în natură a imobilul care a aparţinut antecesorilor lor, compus din teren şi construcţii, ce a făcut obiectul notificării nr. 510 din 16 septembrie 2005.
Termenul de notificare analizat, este, prin voinţa legii, unul de decădere, nefiind susceptibil de întrerupere sau suspendare.
Prin urmare chiar dacă dreptul de proprietate este prin esenţa sa imprescriptibil, optând pentru valorificarea lui în procedura specială a Legii nr. 10/2001 reclamanţii trebuiau să respecte exigenţele acestui act normativ, inclusiv în ceea ce priveşte termenele stabilite de legiuitor.
Cadrul procesual a fost fixat de reclamanţi, conform principiului disponibilităţii, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce presupune că instanţele erau obligate să se pronunţe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată.
Din moment ce, iniţiind demersul judiciar, reclamanţii au contestat dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, în mod legal instanţele de fond au apreciat că sancţiunea decăderii aplicată pentru nerespectarea termenului legal instituit pentru formularea notificării, nu poate fi înlăturată, critica recurenţilor pe acest aspect neputând fi primită.
Nefondată este şi critica prin care reclamanţii susţin că le-a fost încălcat dreptul de proprietate privată.
Astfel, prin Decizia nr. 388/2006 Curtea Constituţională a statuat că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru formularea notificării nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, prevederile art. 22 din lege fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O.
În mod legal instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au garantat liberul acces la justiţie şi disponibilitatea de a alege şi exercita acţiunile pe care le consideră utile valorificării dreptului lor, nefiindu-le îngrădit dreptul la un proces echitabil.
În art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului accesul liber la justiţie este conceput ca dreptul oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.
Ca o garanţie a respectării dreptului omului, C.E.D.O. prevede în art. 6 pct. 1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, o componentă a acestui drept fiind dreptul de acces la instanţă.
Dreptul de acces la instanţă însă nu este un drept abstract, acesta putând suferi limitări din partea puterii de stat, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau de decădere, cu scopul salvgardării altor interese, precum şi drepturile şi libertăţile altora, principiul securităţii raporturilor juridice.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, această instanţă stabilind constant că pot fi aduse restricţii exerciţiului dreptului de acces, întrucât acest drept prin însăşi natura sa cere o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor, dar şi de necesitatea asigurării unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese (hotărârea Golder contra Marii Britanii din 1975).
Având în vedere considerentele precedente privitoare la tardivitatea notificării formulate de reclamanţi nu pot fi primite criticile prin care aceştia reclamă faptul că nu au primit nici o despăgubire pentru construcţie şi nici pe cele referitoare la faptul că nu au fost puşi în posesie asupra terenului obţinut în temeiul legilor funciare, care nu privesc obiectul cererii cu care a fost învestită instanţa în prezenta cauză.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii au invocat că instanţa de apel nu a motivat soluţia pronunţată, nu a arătat temeiurile de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat, preluând considerentele sentinţei apelate.
Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel şi care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită şi a verificat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicare legii de către prima instanţă.
În acest context al analizei, faptul că instanţa de apel analizând controlul judiciar cu care a fost învestită a ajuns la aceleaşi concluzii, ce au impus confirmarea soluţiei procesuale a primei instanţe nu semnifică o nemotivare a hotărârii, în sensul motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aceasta deoarece Curtea, în exercitarea rolului său devolutiv, nu este obligată să pronunţe o altă soluţie procesuală în apel, dacă constată că se menţin argumentele avute în vedere de către prima instanţă, hotărârea acesteia fiind temeinică şi legală.
Or, din redactarea deciziei recurate rezultă că, în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicare legii de către prima instanţă, astfel încât, modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate dispune.
Nu în ultimul rând, cu privire la critica vizând încălcarea dispoziţiilor art. 6 C.E.D.O., în sensul nerespectării dreptului reclamanţilor la un proces echitabil, Înalta Curte reţine că sintagma „proces echitabil" presupune dreptul persoanei de a se adresa unei instanţe judecătoreşti, aşa cum s-a arătat anterior, sens în care se constată că reclamantul a beneficiat de acces la instanţele judecătoreşti, ce i-au analizat, contrar susţinerilor sale, toate apărările legate de solicitarea sa, analiză raportată, firesc şi legal, la circumstanţele particulare ale cauzei.
Din acest motiv, susţinerile recurenţilor privind încălcarea dreptului la un proces echitabil şi nemotivarea deciziei nu sunt fondate, faptul că instanţa a ajuns la o concluzie diferită decât cea preconizată de aceştia nefiind o încălcare a drepturilor lor procesuale.
Pe cale de consecinţă, pentru considerentele ce preced, recursul va fi respins în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii E.E.I.E., S.J., E.T., E.A. şi B. (E.) A. împotriva deciziei nr. 167/ A din 11 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 443/2012. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
