ICCJ. Decizia nr. 4791/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4791/2012
Dosar nr. 3484/103/2009
Şedinţa publică din 25 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 606/ C din 5 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Neamţ a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul P.I.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, s-a constatat că sunt de drept condamnări cu caracter politic condamnările defunctului P.T.I., pronunţate prin sentinţa penală nr. 953 din 18 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Galaţi şi prin sentinţa penală nr. 294 din 19 mai 1959 a Tribunalului Militar Iaşi. Totodată a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 120.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin cele două condamnări ale autorului său, respectiv suma de 8.900 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
În justificarea soluţiei, prima instanţă a reţinut următoarele:
Tatăl reclamantului, (aşa cum este prezentat în lucrarea „Martiri pentru H., din România, în perioada regimului comunist“) a avut o primă şi serioasă confruntare cu autorităţile în anii 1949-1950, când, aflate în urmărirea unui avocat cu aceleaşi nume şi prenume cu ale sale (fără vreo legătură de rudenie), condamnat pentru activitatea desfăşurată în cursul anilor 1947-1948, într-o organizaţie considerată subversivă, de tip fascist legionar, organele „Securităţii Poporului“ au constatat că mai mulţi cetăţeni (în număr de 12), printre care şi preotul P.T.I., au acordat acestuia găzduire, ori ajutor în bani, pâine, alimente, ţigări, cărţi, facilitarea sustragerii din faţa urmăririi autorităţilor şi chiar construirea unui bordei, la marginea unei păduri, drept adăpost, deşi cunoşteau situaţia politică a respectivei persoane. Cei 12 cetăţeni au făcut obiectul unei anchete militare, iar 10 dintre ei, inclusiv preotul P., au fost arestaţi preventiv, în perioada 15 decembrie 1949-5 iunie 1950, ceilalţi doi fiind, unul arestat la 27 septembrie 1952, iar celălalt, fugar.
O săptămână mai târziu, Tribunalul Militar Galaţi a condamnat cei 12 inculpaţi pentru săvârşirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut şi pedepsit de art. 209 partea IV C. pen., prin sentinţa nr. 953 din 18 noiembrie 1950, devenită definitivă prin decizia nr. 707 din 23 martie 1951, prin care Curtea Militară de Casare şi Justiţie a respins ca nemotivat şi neîntemeiat recursul declarat de 7 dintre inculpaţi. În sarcina tatălui reclamantului s-a reţinut doar fapta de a fi dat alimente (pâine şi brânză) avocatului legionar, faptă recunoscută de la primele cercetări, pentru care a primit 1 (un) an de închisoare corecţională, executată integral, întrucât, în baza mandatului de arestare din 6 aprilie 1951, emis de Parchetul Militar Galaţi, arestul preventiv a fost continuat prin încarcerarea sa, la data de 19 aprilie 1951, în Penitenciarul Principal Galaţi.
Prin sentinţa penală nr. 294 din 19 mai 1959, rămasă definitivă prin respingerea recursului (Decizia penală nr. 1666 din 23 iunie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a militare) Tribunalul Militar M.U. Iaşi arată, însă, că tatăl reclamantului, asemeni altor 10 inculpaţi judecaţi în acelaşi Dosar nr. 290/1959, a avut cunoştinţă despre existenţa unei organizaţii contrarevoluţionare, în luna februarie 1957, coinculpatul C.I. propunându-i să creeze un grup subversiv în satul Lunca şi înmânându-i un extras din programul organizaţiei subversive „F.E.P.“, privind organizarea şi sarcinile grupurilor subversive pe sate şi comune.
Deşi din probele dosarului, inclusiv interogatoriul preotului, tribunalul a reţinut că, neîndoielnic, P.T.I. „nu a activat pe linie de organizaţie subversivă“, pentru că el „nici n-a denunţat organelor de stat atât pe Corniţă Ion, cât şi pe complicii săi, pentru a-i aresta“, s-a apreciat că acest fapt prohibit de lege a fost comis cu intenţie culpabilă şi constituie infracţiunea de omisiunea denunţării, prevăzută şi pedepsită de art. 228 rap. la art. 209 pct. 1 C. pen., pentru care a fost condamnat la 10 (zece) ani închisoare corecţională şi 5 (cinci) ani interdicţie corecţională a exerciţiului drepturilor civile prevăzute de art. 58 pct. 2-4 C. pen. şi la confiscarea averii totale personale (în care scop, încă din data de 13 ianuarie 1959, un ofiţer din cadrul U.M. Bacău a întocmit procesul-verbal, asistat de preşedintele cooperativei şi de un locuitor al comunei Filipeni a declarat şi a pus sub sechestru asigurator averea mobilă şi imobilă a, pe atunci, învinuitului P.T.I., bunurile fiind lăsate în custodia soţiei acestuia).
Pentru executarea acestei sentinţe penale, tribunalul a emis mandatul de arestare din 30 iunie 1959, în baza căruia cel vizat a fost încarcerat în Penitenciarul Jilava (7 iulie 1959), pe coperta Dosarului nr. 395/1958 (fila 175) fiind indicate drept locuri de detenţie U.M. Bacău, şi Penitenciarele Bacău, Jilava, Galaţi şi Botoşani, în acesta din urmă survenind, la 2 decembrie 1961 (adică la doar trei ani de la arestarea preventivă), decesul tatălui reclamantului, diagnosticat, conform extrasului de moarte din 4 decembrie 1961 (fila 227), cu T.B.C. pulmonar evolutiv şi colită cronică ulcero-necrotică.
Prin decizia nr. 28 din 26 iunie 1969, Tribunalul Suprem a admis recursul extraordinar declarat de Procurorul General împotriva sentinţei penale nr. 294 din 19 mai 1959 a Tribunalului Militar Iaşi, a deciziei nr. 1666 din 23 iunie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a militare şi a celorlalte hotărâri date în legătură cu P.T.I. şi alţi 9 inculpaţi din Dosarul nr. 260/1959, pe care le-a casat în părţile privitoare la aceştia, în sensul achitării lor, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât faptele săvârşite nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor imputate.
S-a reţinut cu privire la primul capăt de cerere care are ca obiect constatarea de către instanţă a caracterului politic al celor două condamnări suferite de preotul P.T.I., ca fiind o constatare inutilă, întrucât temeiurile juridice ale infracţiunilor pentru care acesta a fost condamnat sunt enumerate expres la lit. a) a alin. (2) al art. 1 din Legea nr. 221/2009, printre cele ale faptelor pentru condamnările ce constituie de drept condamnări cu caracter politic.
În soluţionarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit de P.T.I. şi familia acestuia, în general, dar şi de reclamant şi propria sa familie, în special, prin condamnările ilegale examinate, tribunalul a apreciat că, în lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului daunelor morale, suma de 120.000 euro poate fi considerată suficientă şi echitabilă pentru repararea (dacă, şi în măsura în care mai este posibil) prejudiciului moral şi consecinţelor dăunătoare suferite de autorul reclamantului Tribunalul a admis cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate, dat fiind faptul că pârâtul este partea căzută în pretenţii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal pârâtul Statul Român, iar prin decizia civilă nr. 62 din 29 iunie 2011 Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze cu minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a admis apelul promovat; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: a respins cererea privind despăgubirile, ca neîntemeiată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a avut în vedere următoarele argumente:
Hotărârea primei instanţe de admitere a acţiunii reclamantului s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Deciziile nr. 1354/2010, 1358/2010 şi 1360/2010 ale Curţii Constituţionale.
Referitor la efectele deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea, în mod constant Curtea Constituţională a stabilit sfera obligativităţii erga omnes a deciziilor întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 alin. (3), 6 (fost 23 anterior republicării) din Legea nr. 47/1992, respectiv ale art. 147 lit. d) din Constituţia României (fost art. 144 lit. c) anterior republicării).
În acest sens s-a apelat la deciziile nr. 169/1999, nr. 186/1999, prin care se statuează că prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice, încetându-şi efectele pentru viitor, de la data publicării deciziei în M. Of. al României, conform dispoziţiilor art. 145 alin. (2) din Constituţia României.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.A. pentru nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a arătat că prin hotărârea recurată a fost încălcat principiul egalităţii în drepturi şi principiul neretroactivităţii legii civile noi.
Astfel, consideră recurentul reclamant că Decizia 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci doar acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 29 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nefondate, astfel că în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva deciziei nr. 62 din 29 iunie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4788/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4792/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
