ICCJ. Decizia nr. 4793/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4793/2012
Dosar nr. 8614/99/2009
Şedinţa publică din 25 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1287 din 7 iunie 2010 a Tribunalului Iaşi s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul B.N.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi.
S-a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului dispuse prin sentinţa nr. 281 din 8 martie 1949 pronunţată de Tribunalul Militar Iaşi, în Dosarul nr. 175/1949 pentru fapta prevăzută de art. 328 C. pen. coroborat du Decretul-lege nr. 856/1938.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei la data pronunţării a sumei de 250.000 euro cu titlu de daune morale.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.190 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorar avocat).
În justificarea soluţiei, tribunalul, a reţinut că, în cauză, cadrul legal care permite acordarea daunelor morale în cazul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, îl constituie legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care completează cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale cuvenite victimelor regimului totalitarist realizând un act de dreptate pentru cei care auz avut curajul să se opună regimului opresiv şi să încerce să îşi exercite drepturile fundamentale.
S-a mai reţinut că principiul reparării daunelor morale din actul normativ invocat se coroborează şi cu dispoziţiile articolelor 998 - 999 C. civ., deoarece termenul general de prejudiciu, folosit de legiuitor, înseamnă atât prejudiciile materiale cât şi cele morale, textul de lege nedistingând între prejudiciu patrimonial şi nepatrimonial.
Instanţa a avut în vedere că prin sentinţa nr. 281 din 8 martie 1949 pronunţată de Tribunalul Militar Iaşi în Dosarul nr. 175/1949 reclamantul B.N.N. a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare corecţională pentru delictul de apologia infracţiunii prevăzut şi pedepsit de art. 328 C. pen coroborat cu Decretul-lege nr. 856/1938, reţinându-se că inculpatul a contribuit cu suma de 20.000 lei la colecta iniţiată de T.C. pentru ajutorarea legionarilor arestaţi.
Reclamantul a fost reţinut în noaptea de 14-15 mai 1948, fără a avea mandat de arestare şi fără a fi judecat, fiind judecat la data de 8 martie 1949 şi eliberat peste termenul de 1 an (împlinit la 15 mai 1949) la care fusese condamnat.
S-a reţinut că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, potrivit cărora „constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 209 C. pen. din 1936 cu modificările şi completările ulterioare”.
În consecinţă, faţă de materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut că acordarea daunelor morale solicitate se justifică, numai parţial şi anume în limita sumei de 250.000 euro, respectiv echivalentul în lei la data pronunţării, constituind o satisfacţie suficientă şi echitabilă, considerent pentru care s-a admis în parte acţiunea.
De asemenea, având în vedere probatoriu administrat, raportat şi la dispoziţiile art. 1 din legea nr. 221/2009, instanţa a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului dispusă prin sentinţa nr. 281/1949 pronunţată de Tribunalul Militar Iaşi.
În temeiul disp. art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi.
Prin decizia civilă nr. 72 din 17 iunie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis cererile de apel formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi; a respins capătul de acţiune vizând obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi a păstrat restul dispoziţiilor ce nu contravin dispoziţiilor prezentei decizii.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa, a reţinut că apelurile declarate sunt fondate raportat la împrejurarea că temeiul de drept avut în vedere la soluţionarea capătului de cerere, vizând obligarea Statului Român la daunele morale nu mai este reflectat prin legea specială, ce a constituit izvorul de drept al acestui capăt de acţiune.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1947 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative, cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita îndreptăţirile prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea Statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Însă, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a României a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Cum Decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 februarie 2010, s-a reţinut că cererea formulată de reclamant nu mai are fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază şi-au încetat existenţa după expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României, ca urmare a necorelării lor cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.N.N. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a arătat că în mod greşit instanţa de apel a admis apelurile formulate şi a respins cererea sa de acordare a daunelor morale, aşa cum se pronunţase instanţa de fond.
În opinia recurentului consecinţele deciziei nr. 1358 a Curţii Constituţionale trebuie analizate din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, al art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană ai Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
În final susţine recurentul şi faptul că persoanele care au introdus acţiunea anterior admiterii excepţiilor de neconstituţionalitate se află în situaţia de a avea o hotărâre de admitere pronunţată de prima instanţă, într-un litigiu declanşat anterior, motiv pentru care le sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul investirii instanţei.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurentul reclamant B.N.N. sunt nefondate, astfel că în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N.N. împotriva deciziei nr. 72 din 17 iunie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4792/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4795/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
