ICCJ. Decizia nr. 4796/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4796/2012
Dosar nr. 1157/115/2010
Şedinţa publică din 25 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantele L.A. şi S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti prin D.G.F.P. Caraş-Severin, ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri morale.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că prin sentinţa penală nr. 62 din 23 ianuarie 1950 pronunţată în Dosar nr. 1640/1949 a Tribunalului Militar Teritorial Timişoara, tatăl acestora a fost condamnat pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale la 5 ani închisoare contravenţională 3 ani interdicţie corecţională, 1.000 lei cheltuieli de judecată pentru faptul că în anii 1948 - 1949 a ajutat cu armament, mâncare şi informaţii trupele de partizani care luptau în munţi împotriva comuniştilor.
În timpul detenţiei tatălui lor, numitul I.P., reclamantele şi mama acestora au trăit o viaţă foarte grea.
După eliberare, tatăl reclamantelor a avut domiciliul obligatoriu pe o perioadă de încă 3 ani în comuna Cănicea, fiind obligat să meargă săptămânal la postul de poliţie pentru a spune ce a făcut în săptămâna care a trecut .
După eliberare a fost de asemenea marginalizat de către statul comunist îngrădindu-i-se accesul la locuri de muncă normale pentru orice cetăţean normal.
Acest comportament discriminatoriu din partea autorităţilor statului s-a răsfrânt şi asupra familiei, copiii fiind acuzaţi de fiecare dată când încercau să se angajeze de faptul că tatăl reclamantelor a fost deţinut politic.
Prin sentinţa civilă nr. 920 din 25 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 1157/115/2010 s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantele L.A. şi S.I.
S-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamante a sumei de 100.000 euro echivalată în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
În justificarea soluţiei, prima instanţă a apreciat că prin condamnarea suferită, i-au fost cauzate persoanei condamnate prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei sale, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie.
De asemenea, s-a reţinut că lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa de familie, imaginea, şi sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată şi a obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 100.000 euro echivalată în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Împotriva sentinţei civile nr. 920 din 25 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 1157/115/2010 a declarat apel, în termen legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Prin decizia civilă nr. 993/ A din 27 iulie 201, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea reclamantelor L.A. şi S.I.
Pentru a adopta această soluţie instanţa a analizat apelul în condiţiile prevăzute de art. 287 şi urm. C. proc. civ. prin raportare la prevederile art. 1 - 5 din Legea nr. 221/2009 şi la deciziile nr. 1354 şi 1358/2010 ale Curţii Constituţionale.
Astfel, s-a reţinut că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării apelului.
Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Faţă de motivarea dar mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, dată în Decizia nr. 1358/2010, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate instanţa de apel a admis apelul declarat de către pârât şi a schimbat hotărârea atacată în sensul că respingerii în tot a acţiunii reclamantelor.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamntele L.A. şi S.I. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantele au arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât, în opinia acestora, Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabila cauzelor aflate pe rol (în prima instanţa sau cai de atac ), la data pronunţării acestei decizii, ci este aplicabilă eventual celor înregistrate ulterior publicării sale.
Se arată astfel, că este încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, articol care obliga la respectarea pricipiului neretroactivitaţii şi a speranţei legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătoreasca chiar nedefinitiva.
Astfel, reclamantele solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi în consecinţă admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 27 iulie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurentele reclamante L.A. şi S.I. sunt nefondate, astfel că în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii L.A. şi S.I. împotriva deciziei nr. 993/ A din 27 iulie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4795/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4797/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
