ICCJ. Decizia nr. 484/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 484/2012
Dosar nr. 1647/101/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, la data de 12 martie 2010, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta S.A., prin căsătorie A., a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri, în valoare de 10.000.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, precum şi la plata drepturilor salariale pe perioada executării pedepsei, respectiv 10 ianuarie 1959 - 16 ianuarie 1963; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 540 din 12 octombrie 2010, Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, a admis, în parte, acţiunea precizată; a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 10.000 euro daune morale; a respins petitul privind acordarea drepturilor salariale; a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 844 din 28 august 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, reclamanta a fost condamnată, la 5 ani închisoare corecţională şi la 3 ani interdicţie corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.
Întrucât această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul moral astfel suferit, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, apreciindu-se că suma de 10.000 euro este suficientă pentru acoperirea consecinţelor negative pe care le-a produs această condamnare nedreaptă.
În ceea ce priveşte petitul privind acordarea drepturilor salariale pe perioada 10 ianuarie 1959 - 16 ianuarie 1963, s-a apreciat că acesta este neîntemeiat în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care dau dreptul persoanelor condamnate la despăgubiri materiale reprezentând exclusiv echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă acestea nu i-au fost restituite sau nu a primit despăgubiri pentru ele.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Prin decizia nr. 57 din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii.
Pentru a admite apelul pârâtului, curtea a avut în vedere următoarele considerente:
La data promovării acţiunii de către reclamantă erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, în raport de care exista posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiţie.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, dispoziţii legale arătate au fost declarate neconstituţionale. Ulterior acestei date, Curtea Constituţională a constatat şi prin alte decizii neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia.
În această situaţie, instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispoziţiile sunt suspendate de drept.
La data soluţionării apelului declarat în cauză, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispoziţiile legii fundamentale, astfel că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, instanţa este obligată să aplice dispoziţiile legale în vigoare la data când soluţionează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Aşadar, întrucât la data când se soluţionează apelul nu mai sunt în vigoare dispoziţiile legale ce au constituit temeiul legal al acţiunii, aceasta este neîntemeiată în privinţa cererii de acordare a daunelor morale.
Critica privind nulitatea sentinţei pentru motivul că la judecată nu a participat procurorul este nefondată, având în vedere prevederile art. 4 din Legea nr. 221/2009, în raport de care participarea procurorului este obligatorie doar în cazul în care se solicită constatarea caracterului politic al măsurii aplicate, ceea ce nu a fost cazul în speţă.
Pentru a respinge apelul reclamantei, examinat prin prisma susţinerilor făcute de parte la fond, în condiţiile în care nu şi-a motivat calea de atac, curtea a reţinut următoarele:
Instanţa de fond a apreciat corect, ca fiind neîntemeiat, capătul de cerere privind acordarea drepturilor salariale pe perioada 10 ianuarie 1959 - 16 ianuarie 1963.
În raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009, persoanele condamnate au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, precum şi la despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă acestea nu i-au fost restituite sau nu a primit despăgubiri pentru ele.
Instanţa a constatat întemeiat că drepturile salariale de care a fost lipsită reclamanta pe perioada condamnării nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii menţionate expres de lege, neputând constitui nici prejudiciu moral şi nefăcând parte nici din categoria de bunuri confiscate.
Pentru motivele arătate în analiza apelului declarat de pârât, faţă de declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, apare ca neîntemeiat şi capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a invocat că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a formulat următoarele critici:
1. În mod greşit, instanţa de apel a considerat că, în condiţiile în care, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, acţiunea este neîntemeiată.
În acest sens, instanţa a apreciat greşit că raportului juridic dedus judecaţii i se aplică decizia Curţii Constituţionale menţionate.
Potrivit principiului tempus regit actum (actul sau raportul juridic este guvernat de prevederile legale în vigoare la data întocmirii sau naşterii lui), decizia Curţii Constituţionale nu se aplică prezentei cauze, ci doar raporturilor juridice născute după publicarea deciziei.
În speţă avem de-a face cu ultractivitatea legii civile, în sensul că dispoziţiile legale care îşi încetează efectele (sau sunt abrogate) îşi produc efectele, după abrogarea lor, în cazul raporturilor juridice născute în timpul în care au fost în vigoare, dar nu îşi mai produc efectele în cazul raporturilor juridice născute după încetarea efectelor legii.
Problema care se pune, în speţă, este aceea a stabilirii prejudiciului moral suferit şi, implicit, a cuantumului despăgubirilor ce se impun a fi acordate de către instanţă.
Este de notorietate modul dur şi inuman în care s-au aplicat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către organele de represiune comuniste (securitate, miliţie), măsurile punitive (fie că a fost vorba de condamnări politice, fie că a fost vorba de măsuri administrative cu caracter politic) luate împotriva „duşmanilor poporului”, oameni care nu aveau altă vină decât aceea de a fi consideraţi duşmani de clasă.
Aceasta este şi situaţia reclamantei căreia, datorită vicisitudinilor şi condiţiilor mizere din detenţie, i-a fost afectată starea de sănătate, acutizând grave probleme medicale.
Este foarte adevărat că nu există un sistem clar care să stabilească prejudiciul moral suferit de o persoană ca urmare a suferinţelor fizice şi psihice pe care le-a îndurat şi nici cuantumul daunelor morale ce trebuie acordate pentru a „acoperi” acest prejudiciu, dar doctrina şi practica judiciară au stabilit un set de criterii orientative, pe care instanţa să le aibă în vedere atunci când stabileşte acest prejudiciu şi cuantumul daunelor morale ce se vor acorda.
Prejudiciul suferit se apreciază după importanţa valorii lezate, după gravitatea şi intensitatea durerilor fizice şi psihice suferite. În cauză, reclamanta a fost lezată atât în ceea ce priveşte viata sa personală, libertatea, sănătatea, proprietatea, iar suferinţele fizice şi psihice suferite sunt dincolo de orice îndoială.
În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, iar cuantumul acestor daune trebuie stabilit în aşa fel încât victimei să i se procure o satisfacţie de ordin moral susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Este de netăgăduit că prin detenţia de 5 ani, reclamantei i s-au produs suferinţe pe plan moral şi social, că i s-a adus o gravă atingere drepturilor sale morale, fiindu-i ştirbită demnitatea umană, libertatea individuală, sănătatea şi viata şi că, din acest punct de vedere, detenţia i-a produs un prejudiciu moral care justifică acordarea unor daune morale; frigul, înfometarea, spaima de acei ani, batjocura la care a fost supusă şi ulterior, după revenirea din detenţie, i-au zguduit acesteia sănătatea şi i-au pus la grea încercare starea fizică, intelectuală şi morală.
2. În mod greşit, instanţele au respins cererea privind acordarea drepturilor salariale, pe considerentul că nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii expres menţionate de lege.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supusă în perioada comunistă, prin care recurenta-reclamantă tinde să demonstreze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluţionarea cauzei şi nu pot fi primite, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, aşa cum a reţinut instanţa de apel.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Prin urmare, în mod legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.
2. De asemenea, nu este fondată nici critica vizând neacordarea drepturilor salariale pretinse pentru perioada detenţiei.
Conform art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoana care a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada comunistă are dreptul la „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare (…), dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005”.
Prin urmare, prejudiciul material susceptibil de reparare în baza Legii nr. 221/2009 nu poate consta decât în contravaloarea bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, ceea ce nu este cazul în speţă, unde reclamanta pretinde contravaloarea drepturilor salariale aferente perioadei de executare a condamnării cu caracter politic.
Cum daunele materiale pretinse de reclamantă nu se încadrează în categoria celor reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în mod legal curtea de apel a confirmat soluţia fondului de respingere a petitului cu acest obiect.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte reţine că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, astfel că, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.A. împotriva deciziei nr. 57 din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4797/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 488/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
