ICCJ. Decizia nr. 4797/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4797/2012
Dosar nr. 2186/108/2010
Şedinţa publică din 25 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Arad sub nr. 2186/108/2010 la data de 14 aprilie 2010, reclamanta B.E. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 910.500 euro, pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, D.E.I., în lagărele de muncă forţată de U.R.S.S. şi în urma supunerii la tratamente şi pedepse inumane.
Prin Sentinţa civilă nr. 778 din 17 noiembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2186/108/2010, Tribunalul Arad a respins acţiunea reclamantei.
În justificarea soluţiei, prima instanţă a avut în vedere că antecesoarea reclamantei, defuncta D.E.I., decedată la 16 ianuarie 2002, a fost deportată în fosta U.R.S.S. în perioada 31 ianuarie 1945 - 15 iunie 1948, unde a fost folosită la munci grele, în mină de cărbuni, timp de 3 ani şi 5 luni, chinuri care s-au reflectat asupra vieţii acesteia.
S-a reţinut, în esenţă, că solicitarea reclamantei de constatare a caracterului politic al măsurii la care a fost supusă mama sa şi de obligare a Statului Român la plata unor despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, este lipsită de temei legal întrucât deportarea realizată de către armata sovietică cu privire la cetăţenii români de etnie germană, la momentul ianuarie 1945, adică anterior datei de 6 martie 1945, nu se circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta B.E., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 756 din 13 aprilie 201, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantei B.E.
În adoptarea soluţiei, instanţa de apel a avut în vedere următoarele argumente:
Într-adevăr, antecesoarea reclamantei, D.E.I., a fost deportată în fosta U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, unde a fost folosită la munci grele, într-o lipsă a igienei şi a asistenţei medicale, cu mâncare puţină şi fără calorii, fiind supusă unor tratamente inumane.
În acest context, instanţa de apel a apreciat că antecesoarea reclamantei, cetăţean român de etnie germană a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, însă a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) care se interpretează în conjuncţie cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare, în mod concret s-a realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioda 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit la situţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române şi cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 - republicată.
Mai mult decât atât, s-a mai reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare sunt neconstituţionale, fiind astfel desfiinţat temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei privind daunele morale, temei care a dat naştere unei situaţii juridice obiective (legale), în curs de desfăşurare (facta pendentia) până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.E., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele:
Prin hotărârea recurată instanţa de apel a săvârşit o denegare de dreptate;
Hotărârea recurată este nelegală întrucât prezenta cauza se încadrează în dispoziţiile Legii 221/2009 iar Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nu este aplicabilă cauzei de faţă;
Reclamanta a mai arătat că şi în condiţiile declarării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr221/2009, instanţele de judecată trebuie sa analizeze încadrarea cauzei în dispoziţiile legale existente, în sensul că urmau a fi aplicate în cauză dispoziţiile art. 998-999 C. civ sau alte acte normative.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin cererea introductivă de instanţă reclamanta B.E. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, la plata sumei de 910.500 euro, pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, D.E.I., în lagărele de muncă forţată din U.R.S.S. şi în urma supunerii la tratamente şi pedepse inumane.
Situaţia expusă, în opinia reclamantei se încadrează în prevederile Legii 221/2009.
Este real că mama reclamantei a fost deportată în fosta U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, unde a fost folosită la munci grele, într-o lipsă a igienei şi a asistenţei medicale, cu mâncare puţină, fiind supusă unor tratamente inumane, însă tot atât de real este şi faptul că această situaţie nu se circumscrie dispoziţiilor exprese ale art. 1, 3 din Legea nr. 221/2009 raportat şi la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.
Astfel, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată şi pusă în practică la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945, exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Măsura luată faţă de mama reclamantei nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă de către organele fostei miliţii sau securităţi din România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.
În consecinţă, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantei, sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Cum situaţia reclamantei nu se circumscrie reglementărilor Legii nr. 221/2009, atât instanţa de apel cât şi cea de fond au făcut o legală şi corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Însă şi în situaţia în care măsura deportării în U.R.S.S. a mamei reclamantei ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituţional a art. 5 alin. 1 lit. a din lege prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, cu referire la Decizia 12 nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
În acest sens s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cu privire la critica ce vizează acordarea despăgubirilor morale în temeiul altui temei de drept, respectiv art. 998, 999 C. civ., este de reţinut că în condiţiile în care reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare - analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului, ceea ce nu este posibil.
Astfel, din această perspectivă nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 221/2009, şi nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei nr. 756 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4796/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 484/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
