ICCJ. Decizia nr. 488/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 488/2012
Dosar nr. 4166/120/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la data de 26 august 2010, reclamanta B.A. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând să se constate caracterul politic al măsurii deportării mamei sale, B.T., la muncă forţată în U.R.S.S., pe criterii etnice, în perioada 15 ianuarie 1945 - 11 octombrie 1945 şi să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul încercat de mama sa ca urmare a acestei măsuri; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2215 din 22 noiembrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate faţă de mama sa şi a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală; a respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă luată împotriva defunctei sale mame, B.T.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, numai persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, au calitate procesuală activă în cererile adresate instanţei de judecată pentru constatarea caracterul politic al acestor măsuri, ceea ce nu este cazul reclamantei, care a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva defunctei sale mame, B.T.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul încercat de autoarea sa, tribunalul a reţinut că nu mai există temei legal în acest sens, faţă de declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia Curţii Constituţionale 1358 din 20 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Decizia Curţii Constituţionale evocată produce efecte în cauză, în raport de prevederile art. 147 alin. (1) Constituţia României, potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”
Prin decizia nr. 31 din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei susmenţionate, pe care a desfiinţat-o, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru următoarele motive:
Instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate faţă de mama sa, pe considerentul că textul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu cuprinde menţiunea inserată la alin. (1) din acelaşi articol, potrivit căreia „cererea poate fi introdusă şi după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul…”.
Această interpretare a instanţei de fond, potrivit căreia urmaşii persoanei ce au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic nu au calitatea de a solicita instanţei de judecată constatarea caracterului politic al acestor măsuri, este în contradicţie cu prevederile art. 5 alin. (1), care stabilesc că orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii până la gradul II pot solicita instanţei acordarea de despăgubiri.
Faţă de această prevedere, faptul că la alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 221/2009 nu sunt înserate aceleaşi menţiuni ca la alin. (1) al aceluiaşi articol, nu înseamnă că urmaşii persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic nu au calitate procesuală activă, întrucât legea trebuie interpretată sistematic, la lămurirea înţelesului unei dispoziţii ţinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziţii din acelaşi act normativ.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei, impunându-se astfel desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru a se pronunţa pe fondul cauzei.
În rejudecare, se va avea în vedere că prin deciziile Curţii Constituţionale 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, nemaiputându-se acorda despăgubiri în baza acestui text legal, întrucât acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Aceste dispoziţii sunt reluate şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale care, în art. 31, prevede că decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie, iar dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Problema de bază ce se impune a fi analizată este în ce măsură deciziile Curţii Constituţionale au efect şi asupra acţiunilor şi cererilor începute sub imperiul legii vechi, respectiv a Legii nr. 221/2009 în forma anterioară declarării neconstituţionalităţii.
Acest aspect a fost analizat şi rezolvat chiar de către Curtea Constituţională printr-o decizie anterioară, respectiv Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, care a stabilit că în aplicarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, „efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţia fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept, iar pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.”
În legătură cu principiul neretroactivităţii invocat mai sus este de observat că acesta este consacrat prin art. 1 C. civ., în concordanţă cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. (2) din Constituţie şi potrivit lui o lege devine obligatorie numai după promulgare şi după aducerea ei la cunoştinţă prin publicare în M. Of. al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.
Drept consecinţă, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Norma neretroactivităţii, înscrisă în art. 1 C. civ., se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu şi-au epuizat toate efectele.
Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supravieţuirea legii vechi, excepţia şi fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna şi asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune intrarea în vigoare a noilor dispoziţii pentru toate situaţiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia.
În cazul în care s-ar considera că dispoziţiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-ar aplica şi acţiunii de faţă, introdusă înainte de publicarea în M. Of. a Deciziilor Curţii Constituţionale, s-ar încălca nu numai principiul neretroactivităţii legii civile, ci şi principiul nediscriminării cetăţenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Concluzionând, s-a constatat că acţiunii de faţă, introdusă la data de 26 august 2010, îi sunt aplicabile dispoziţiile în vigoare ale Legii nr. 221/2009 la acea dată.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs, în termen legal, pârâtul, criticând-o pentru următoarele motive:
1. În mod nelegal, curtea de apel a desfiinţat cu trimitere sentinţa primei instanţe pe motiv că fi greşită soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pe capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate mamei sale.
În mod corect, instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, reclamanta neavând calitatea de a solicita instanţei să constate caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de mama sa.
2. Cererea de acordare de daune morale, pentru prejudiciul încercat de autoarea reclamantei ca urmare a măsurii deportării acesteia în străinătate, la muncă, este neîntemeiată, întrucât nu mai există temei legal pentru acordarea de daune morale, dispoziţiile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009 fiind declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează, interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a unui înscris probatoriu) dedus judecăţii.
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie modul de aplicare a legii la speţă, ceea ce atrage încadrarea recursului în dispoziţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă va fi analizat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
1. Contrar susţinerilor recurentului, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, atunci când a considerat că reclamanta are calitate procesuală activă pe capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate defunctei sale mame, constând în deportarea, pe criterii etnice, la muncă forţată în U.R.S.S., în perioada 15 ianuarie 1945 - 11 octombrie 1949.
În acest sens, în mod corect curtea de apel nu s-a limitat la interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ci a determinat sfera de aplicare a acestui text prin corelarea lui cu cel de la art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege, apelând astfel la metoda logico-sistematică de interpretare a legii.
Într-adevăr, art. 4 alin. (2) teza I din Legea nr. 221/2009, reglementând posibilitatea de a solicita instanţei de judecată constatarea caracterului politic al altor măsuri administrative decât cele prevăzute la art. 3, se referă numai la persoanele care au făcut obiectul unor astfel de măsuri: „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora.”
Chiar dacă, din punct de vedere gramatical, textul evocat se interpretează în sensul că numai persoanele care au făcut obiectul măsurilor administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanţei de judecată constatarea caracterului politic al respectivei măsuri, voinţa legiuitorului, în sensul că şi urmaşii persoanelor care au făcut obiectul unor asemenea măsuri pot solicita constatarea caracterului politic al acestora, a fost corect decelată de instanţa de apel atunci când a apelat şi la o altă metodă de interpretare, şi anume logico-sistematică.
În acest scop, a corelat dispoziţia cuprinsă în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 cu cea din art. 5 alin. (1) a aceleaşi legi, care stabileşte că orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, „precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv” pot solicita instanţei acordarea de despăgubiri.
Din moment ce art. 5 alin. (1) deschide calea la despăgubiri nu doar persoanelor care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ci şi urmaşilor acestor persoane, respectiv soţul supravieţuitor şi descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv, este cert că voinţa legiuitorului la redactarea normei cuprinse în art. 4 alin. (2) a fost aceea de a da posibilitatea să se adreseze instanţei de judecată pentru constatarea caracterului politic al măsurilor administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, nu doar persoanelor care au făcut obiectul unor asemenea măsuri, ci şi urmaşilor acestora, cărora legea le recunoaşte dreptul la despăgubiri. Aceasta pentru că altfel nu s-ar putea realiza dreptul la despăgubiri recunoscut expres de lege urmaşilor persoanei care a făcut obiectul unei măsuri administrative al cărei caracter politic trebuie constatat de instanţa de judecată, ceea ce ar lipsi, practic, de conţinut o dispoziţie a legii.
Raportat la cele expuse, reclamanta, în calitate de descendentă de gradul I faţă de defuncta B.T., are calitate procesuală activă pe capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative ce se pretinde că a fost luată faţă de autoarea sa, criticile formulate în acest sens fiind neîntemeiate.
În consecinţă, în mod corect curtea de apel a apreciat că este nelegală soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pe acest prim capăt de cerere, astfel că neintrându-se în cercetarea fondului cauzei se justifică soluţia de trimitere spre rejudecare, prevăzută pentru această ipoteză de art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
2. Recurentul a invocat şi netemeinicia capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat acordarea de daune morale pentru prejudiciul încercat de autoarea sa ca urmare a măsurii administrative la care aceasta a fost supusă, în raport de constatarea neconstituţionalităţii temeiului de drept al acestui capăt de cerere [(art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009)], prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Problema aplicabilităţii la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, pe care o ridică recurentul, nu poate fi însă analizată mai înainte de judecata pe fond a primului capăt de cerere formulat de reclamantă, privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării autoarei sale la muncă în U.R.S.S., pe criterii etnice, în perioada 15 ianuarie 1945 - 11 octombrie 1949.
Numai în măsura în care, în urma analizei acestui capăt de cerere, se va ajunge la concluzia că autoarea reclamantei a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, interesează în soluţionarea capătului de cerere subsecvent, având ca obiect acordarea de daune morale în baza Legii nr. 221/2009, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile din Legea nr. 221/2009 ce constituiau cadrul acordării daunelor morale pentru condamnările şi măsurile administrative cu caracter politic ce intră în sfera de reglementare a acestui act normativ.
Cum soluţia din apel, confirmată în recurs, este aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă, care greşit nu a intrat în cercetarea fondului capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate autoarei reclamantei, urmează ca instanţa de trimitere, în funcţie de soluţia la care va ajunge pe acest capăt de cerere, să analizeze şi problema aplicabilităţii la speţă a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 (conform dezlegărilor date pe acest aspect de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/7.11.2011) în ceea ce priveşte capătul de cerere subsecvent referitor la acordarea de daune morale, în măsura în care acest lucru s-ar mai impune.
Faţă de considerentele prezentate, care complinesc, în parte, motivarea instanţei de apel, Înalta Curte reţine că soluţia din decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa împotriva deciziei nr. 31 din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 484/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 489/2012. Civil → |
|---|
