ICCJ. Decizia nr. 4799/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4799/2012
Dosar nr. 16646/3/2010
Şedinţa publică din 25 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă, înregistrată la data de 1 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 16646/3/2009, reclamantul P.B. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul politic al măsurii administrative privind internarea în lagăr de muncă forţată a autorului său P.S. în perioada 16 august 1952 - 1 noiembrie 1953, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 170.000 euro cu titlu de daune morale, să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în supravegherea continuă timp de peste 38 de ani şi să fie obligat pârâtul la plata sumei de 380.000 euro cu titlu de daune morale.
Prin Sentinţa civilă nr. 1281 din 24 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva numitului P.S. privind internarea în lagăr de muncă forţată cu privare de libertate în perioada 16 august 1952 - 1 noiembrie 1953; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro în echivalent RON la data plăţii, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul său, P.S., prin măsura administrativă menţionată mai sus; a respins ca neîntemeiat capătul al doilea din cerere.
În justificarea soluţiei, prima instanţă, a reţinut că perioada în care autorul reclamantului s-a aflat într-o colonie de muncă, respectiv 16 august 1952 - 1 noiembrie 1953 poate fi considerată o măsură administrativă în sensul dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009 iar pe de altă parte măsura a fost dispusă pentru legăturile acestuia cu foştii conducători ai partidelor burghezo-moşiereşti, în anturajul cărora se manifesta ostil regimului, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 2 lit. c) din O.U.G. nr. 214/1999.
S-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanţei să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică corespunzător".
Pe de altă parte, tribunalul a constatat că măsura de supraveghere a numitului P.S. ulterior eliberării acestuia la data de 1 noiembrie 1953 nu poate fi considerată o măsură administrativă cu caracter politic, întrucât legiuitorul a menţionat la art. 3 din Legea nr. 221/2009 care sunt măsurile administrative cu caracter politic.
Cu privire la prejudiciul cauzat autorului reclamantului, tribunalul a constatat că, în speţă sunt incidente dispoziţiile legale în materie şi a apreciat că acordarea sumei de 50.000 euro reprezintă o reparare integrală a prejudiciului nepatrimonial suferit de autorul reclamantului.
Tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul al doilea din cerere şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 648A din 29 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti în Bucureşti; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de acţiune având ca obiect acordarea daunelor morale şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere următoarele argumente:
Urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: "Dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Cum aceste Decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea Constituţională a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
Ca atare, s-a reţinut că decizia Curţii Constituţionale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
Curtea de apel, a avut de asemenea în vedere faptul că, în situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
În plus, s-a mai reţinut că de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) şi nu sunt limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter partes).
Totodată instanţa a reţinut că apelul este o cale devolutivă de atac, astfel încât judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând deci nici un impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecăţii să se aplice şi în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituţional al neretroactivităţii legii noi, astfel că persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că indiferent de modul de interpretare al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009, cu privire la natura despăgubirilor cuvenite persoanelor aflate într-o astfel de situaţie, textul nu mai poate fi aplicat în prezent deoarece a fost declarat neconstituţional.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.B. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul P.B., a susţinut că decizia instanţei de apel este criticabilă întrucât instanţa nu a ţinut seama de legea aplicabilă la data introducerii acţiunii şi de legea aplicabilă la data pronunţării hotărârii.
În opinia recurentului reclamant, la data introducerii acţiunii, acesta a înţeles să valorifice un drept perfect legal la acel moment, drept existent şi la data pronunţării soluţiei.
Astfel, recurentul reclamant, arată că prin hotărârea instanţei de apel se încalcă, în mod evident principiul neretroactivităţii legii iar justificarea instanţei privind caracterul devolutiv al apelului nu poate fi reţinuta drept un argument pertinent.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a arătat următoarele:
Hotărârea recurată este în parte, netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât în mod greşit instanţa de apel, deşi a admis apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a menţinut dispoziţia sentinţei de fond referitoare la constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva numitului P.S. prin internarea în lagăr de muncă forţată cu privare de libertate în perioada 16 august 1952 - 1 noiembrie 1953.
Se arată astfel, că primul capăt de cerere care priveşte constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamanţilor este lipsit de interes motivat de împrejurarea că Legea nr. 221/2009 în enumerarea de la art. 3 din Legea nr. 221/2009 se regăseşte măsura administrativă la care a fost supus autorul reclamanţilor.
Or, susţine pârâtul atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că anumite măsuri administrative având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009 au caracter politic, instanţa nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
În consecinţă se apreciază că reclamantul nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 221/2009 arată în mod clar care măsuri administrative au caracter politic.
Prin urmare în mod greşit instanţa de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse cu privire la numitul P.B. dispoziţie menţinută şi de instanţa de apel, din moment ce acest capăt de cerere este lipsit de interes.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul reclamantului P.B. Înalta Curte, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 29 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Cu privire la recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Înalta Curte, constată că este de asemenea, nefondat.
Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 pot solicita instanţei să constate caracterul politic al acestora".
Prin urmare, dispoziţiile cuprinse la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât cele prevăzute la 3 din lege, să solicite instanţei de judecată constatarea caracterului politic al acestora.
Se reţine totodată şi împrejurarea că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate şi nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie a organului jurisdicţional constituţional.
Aşadar, în mod legal instanţa de apel a menţinut dispoziţiile din sentinţă privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva lui numitului P.S.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate în cauză se vor respinge, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate recursurile declarate de reclamantul P.B. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 648A din 29 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4800/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4755/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
