ICCJ. Decizia nr. 4800/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4800/2012
Dosar nr. 4127/97/2007*
Şedinţa publică din 30 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Hunedoara, prin Sentinţa civilă nr. 176/2008 pronunţată în Dosar nr. 4127/97/2007 a dispus respingerea excepţiei de prematuritate şi a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive invocate de pârâta SC H. SA şi a constatat inoperantă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor în ce priveşte folosul de tras pentru perioada anterioară declarării utilităţii publice.
De asemenea, a admis în parte acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu SC H. SA Bucureşti luând act că reclamanţii au consimţit ca pentru cauza de utilitate publică declarată prin H.G. nr. 392/2002 privind realizarea amenajării hidroenergetice a râului Strei, să fie preluate prin expropriere de către pârâtă terenurile în echivalent arabil, în suprafaţă de 23.437 mp - arabil, păşune şi fânaţ - de pe raza comunei Sântămăria-Orlea, astfel cum au fost identificate şi evaluate prin expertiza judiciară efectuată în cauză.
Pârâta a fost obligată, pentru Statul Român în calitate de expropriator, să achite reclamanţilor, în 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, suma de 644.100 RON reprezentând valoarea terenului şi suma de 119.620,5 RON reprezentând prejudiciul cauza prin lipsa folosului agricol pe perioada 2002 - 2008 inclusiv.
S-a respins în rest acţiunea. Pârâta a fost obligată la 3.350 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că:
Prin Încheierea din 23 ianuarie 2009, prima instanţă a îndreptat din oficiu eroarea materială în ce priveşte calea de atac, pe care a calificat-o drept apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin H.G. nr. 392/2002 s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a unei suprafeţe de teren, în care este inclusă şi cea în litigiu, iar prin actul normativ menţionat s-a desemnat ca expropriator, Statul Român prin SC H. SA Bucureşti.
Prin raportul de expertiză, întocmit potrivit art. 25 din Legea nr. 33/1994, a fost identificat terenul aparţinând reclamanţilor, afectat în întregime de apele lacului de acumulare, iar experţii au stabilit o valoare de 8,3 euro/mp şi un venit mediu anual de 8.520 RON/ha producţie agricolă.
Faţă de concluziile expertizei şi dispoziţiile Legii nr. 33/1994, instanţa de fond a apreciat admisibilă cererea şi a stabilit o valoare de 8,3 euro/mp pentru terenul expropriat.
În ce priveşte perioada pentru care a acordat despăgubiri reprezentând contravaloarea prejudiciului, instanţa a apreciat că aceste despăgubiri se datorează din 2002, de când a fost adoptată hotărârea de guvern de expropriere.
Prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA Bucureşti, reţinând că a fost desemnată prin H.G. nr. 392/2002 ca reprezentând Statul Român, în calitate de expropriator.
În ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii şi a prescripţiei dreptului la acţiune pentru folosul de tras pe perioada anterioară actului de declarare oficială a cauzei de utilitate publică, prima instanţă le-a apreciat ca neîntemeiate deoarece expropriatorul a preluat, fără despăgubiri imobilele aparţinând reclamanţilor fără ca, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 33/1994, să sesizeze tribunalul.
În considerentele încheierii de îndreptare a erorii materiale din 14 ianuarie 2009, prima instanţă a arătat că a omis să se pronunţe prin sentinţă asupra cererii formulate împotriva pârâtei SC H. Haţeg şi că, deşi a stabilit că cheltuielile de judecată se compun din onorariul expertului şi ½ din onorariul avocatului, dintr-o eroare de calcul a determinat aceste cheltuieli la suma de 3.350 RON, în loc de 15.550 RON, cum este corect şi rezultă din chitanţele aflate la dosar.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii şi pârâta SC H. SA Bucureşti Sucursala H. Haţeg iar prin Decizia civilă nr. 118 din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia secţia civilă (în rejudecare după casare) s-au respins apelurile declarate în cauză reţinându-se următoarele:
Prin Decizia nr. 1666/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a casat Decizia civilă nr. 77/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Astfel în rejudecare, în limitele deciziei de casare cu privire la aspectele legate de înlăturarea efectelor prescripţiei extinctive prin repunerea în termenul de prescripţie (art. 19 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 13 din Legea nr. 18/1991, instanţa de apel, în respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. a reţinut că reclamanţii nu au probat faptul recunoaşterii de către expropriator în anul 1990 a dreptului lor la obţinerea unei sume de bani care să reprezinte contravaloarea beneficiului nerealizat ca urmare a ocupării terenurilor de lucrările de amenajare hidroenergetică.
Ca atare s-a reţinut că nu sunt relevante sub acest aspect înscrisurile depuse la dosar de reclamanţi şi nici documentaţiile depuse de pârâte deoarece acestea reflectă doar demersurile făcute pentru obţinerea de despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului ocupat fără a dovedi momentul şi faptul unei recunoaşteri a dreptului reclamanţilor la folos de tras pentru perioada ulterioară anului 1991, în sensul conţinut de textul de lege menţionat mai sus.
În lipsa unei recunoaşteri neîndoielnice a dreptului pretins de reclamanţi pentru perioada 1990 - 2002, curtea de apel a constatat ca fiind nefondată critica formulată sub acest aspect de reclamanţii apelanţi.
Nefondate au fost apreciate şi motivele de apel prin care se susţine repunerea în termen conform art. 13 din Legea nr. 18/1991 şi art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Repunerea în termenul de prescripţie reprezintă beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acţiune care din motive temeinice nu a putut formula acţiunea în justiţie, înlăuntrul termenului de prescripţie. Aceasta este recunoscută numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege respectiv, pentru cauze temeinic justificate şi care nu sunt imputabile titularului dreptului material la acţiune.
În speţă, aşa cum s-a reţinut şi de către prima instanţă, pârâta a preluat încă din anul 1990 mai multe suprafeţe de teren pe raza localităţii Sântămăria-Orlea, între care şi pe cele ale reclamanţilor, care s-au declarat de acord cu transferul proprietăţilor imobiliare către pârâtă dar nu au acceptat oferta de expropriere, solicitând un alt cuantum al despăgubirilor decât cel propus de pârâtă. Aceste reţineri ale instanţei de fond nu au fost contestate de părţi, rezultând astfel că nu s-a contestat de către pârâtă dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenurilor în litigiu şi nici nu s-a solicitat de către aceasta a se proba acest drept de proprietate cu titluri de proprietate sau certificate de moştenitor.
Ca atare, împrejurarea că reclamanţii nu au obţinut titluri de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 şi nici certificat de moştenitor prin procedura succesorală notarială, nu a constituit un impediment în stabilirea de către pârâtă a unor despăgubiri pentru suprafeţele expropriate (într-un cuantum neagreat de reclamanţi) şi nu putea constitui o piedică nici pentru formularea unor pretenţii sub aspectul folosului de tras solicitat de reclamanţi în cauza de faţă.
Pentru aceste considerente, instanţa de apel a apreciat că motivele invocate de reclamanţi pentru repunerea în termen nu se circumscriu dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, astfel că instituţia repunerii în termen nu operează în cauză.
Art. 13 din Legea nr. 18/1991 se referă la repunerea în termenul de acceptare al moştenitorilor care nu-şi pot dovedi această calitate deoarece terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, aceştia fiind consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac Comisiei de fond funciar.
Acest text de lege nu este incident speţei de faţă care nu are ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 ci obţinerea de despăgubiri pentru terenuri expropriate în temeiul Legii nr. 33/1994. Oricum, textul din Legea nr. 18/1991 vizează repunerea în termenul de acceptare a moştenirii (iar nu în termenul de prescripţie care se discută în speţa de faţă), astfel că nu se poate face o aplicare a acestuia în cauza de faţă, aşa cum solicită reclamanţii.
Prin decizia de casare instanţa de recurs a reţinut ca nefondate toate criticile aduse de pârâtă sentinţei primei instanţe, analizând pe fond toate susţinerile acesteia din recursul promovat. În aceste condiţii, având în vedere şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că nu mai poate proceda la analizarea pe fond a susţinerilor acestei apelante.
În ceea ce privesc criticile aduse de pârâta apelantă încheierii de îndreptare a erorii materiale, instanţa de apel a apreciat ca fiind nefondate, în contextul în care prima instanţă corect a îndreptat eroarea materială de calcul în privinţa cheltuielilor de judecată conform art. 281 C. proc. civ. şi a completat hotărârea pronunţându-se şi cu privire la pârâta Sucursala H. Haţeg conform art. 2812 C. proc. civ. De asemenea, s-a constatat că în recursul promovat pârâta nu a adus nicio critică soluţiei date de instanţa de apel prin decizia casată sub aspectul apelului împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale.
Instanţa de apel a mai reţinut că la termenul de judecată din 24 septembrie 2010, pârâta a depus la dosarul cauzei o cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice solicitând ca acesta să fie obligat să o despăgubească pe pârâta cu sumele cerute de reclamanţi în situaţia în care aceasta va cădea în pretenţii. În motivarea cererii arată, în esenţă, că SC H. SA Bucureşti nu are decât un drept de administrare, nu primeşte bani de la bugetul public şi că, în temeiul art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, statul trebuie reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, statul fiind unic beneficiar al investiţiei.
Prin precizările aduse la dosarul cauzei la 12 noiembrie 2010, reclamanţii au solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie.
Instanţa de apel a apreciat că cererea de chemare în garanţie este nefondată, nefiind îndeplinite cerinţele art. 60 C. proc. civ. în sensul că pârâta nu are nicio justificare legală pentru a putea să se îndrepte împotriva Ministerului Finanţelor Publice cu o cerere de chemare în garanţie sau în despăgubire. De asemenea, s-a constatat că, instanţa de fond a stabilit că în speţă calitatea de expropriator o are Statul român prin SC H. SA conform H.G. nr. 392/2002, acesta având calitate procesual pasivă în cauză şi revenindu-i obligaţia achitării despăgubirilor în temeiul Legii nr. 33/1994. Sentinţa primei instanţe nu a fost criticată de apelanta SC H. SA sub acest aspect prin apelul promovat, aceasta acceptând că are calitate de reprezentant al Statului român în cauză, astfel că nu mai poate invoca, pe calea unei cereri de chemare în garanţie, faptul că Statul Român, în astfel de cauze, ar trebui reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanţii J.O., J.I., M.O.M. cât şi pârâta SC H. - Sucursala H. Haţeg.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de obiectul dedus judecăţii, în condiţiile nerespectării statuărilor din decizia de casare, faţă de limitele casării.
O altă critică vizează neîncuviinţarea unor probe utile şi pertinente, deşi aceasta a fost una din dispoziţiile instanţei de casare.
Se mai susţine că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, motiv pentru care, se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
O altă critică, vizează faptul că s-a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, denaturând natura acestuia, fiind incidente dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În ce priveşte critica legată de greşita interpretare şi aplicare a legii se susţine aplicarea unor dispoziţii ce nu vizează starea de fapt, nefiind incidente astfel nici dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958 şi nici cele ale art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.
În aceeaşi idee se mai susţine de către reclamanţi că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind ignorată şi jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu, Porteanu, Faimblat şi Viaşu).
În drept au fost invocate astfel dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recursul pârâtei SC H. SA Bucureşti vizează motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În acest sens se susţine depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura şi înţelesul lămurit al actului dedus judecăţii în sensul că a transferat încadrarea juridică din zona strictă de aplicare a legii speciale a proprietăţii, respectiv exproprierii pentru cauză de utilitate publică în cea a dreptului comun, refuzând să reţină că în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică, instanţa nu putea fi sesizată decât de expropriator, potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994.
Ca atare, se susţine că soluţionarea exproprierii trebuia analizată doar ca urmare a aplicării procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994 în aplicabilitatea art. 21 coroborat cu art. 18 - 20.
În aceeaşi idee se susţine că se impunea administrarea unei expertize care să clarifice dacă terenul a fost liber de sarcini, în condiţiile în care în speţă ne găsim în situaţia ocupării terenului de către apele unui lac de acumulare hidroenergetică.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamanţi şi de pârâtă, şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Faţă de limitele casării, de statuările cu caracter obligatoriu ale Deciziei de casare nr. 1666/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., arătând totodată motivele de fapt şi de drept ce au condus la adoptarea soluţiei pronunţate.
Astfel considerentele hotărârii se circumscriu exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă şi nu de volum, constând în încadrarea unei stări de fapt în dispoziţiile generale şi abstracte ale legii.
Examinarea cauzei în rejudecare după casare s-a făcut atât în raport de limitele casării cât şi în raport de obiectul dedus judecăţii, nefiind astfel prezent nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., ce vizează situaţia în care prin hotărârea recurată instanţa a depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, intrând în cele ale autorităţii legislative sau executive.
Expertiza efectuată în cauză a avut în vedere dispoziţiile art. 25 şi 26 din Legea nr. 33/1994, concluzionând că terenul din litigiu este afectat în întregime de apele lacului de acumulare, iar despăgubirile calculate au avut în vedere dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Criticile legate de interpretarea probelor, inclusiv cele legate de administrarea unei alte expertize, sunt critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, motiv pentru care ele nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Faţă de starea de fapt conturată în cauză şi necontestată de părţi în mod corect s-a reţinut că pârâta a preluat din 1990 mai multe terenuri pe raza localităţii Sântămăria-Orlea, printre care şi cele ale reclamanţilor, care deşi au fost de acord cu transferul proprietăţii nu au acceptat oferta de expropriere, solicitând un alt cuantum de despăgubiri decât cel propus de pârâtă.
Din această perspectivă instanţa de apel a examinat cauza prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, reţinând în mod corect că nu sunt incidente dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 18/1991.
Cum instanţa de apel s-a conformat statuărilor şi recomandărilor obligatorii din Decizia de casare nr. 1666/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, examinând raporturile juridice dintre părţi în limitele casării dar şi a obiectului dedus judecăţii, nu sunt incidente nici motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Ca atare, faţă de cele expuse, criticile recurenţilor fiind nefondate urmează a se respinge atât recursul reclamanţilor cât şi al pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii J.O., J.I., M.O.M. şi de pârâta SC H. - Sucursala H. Haţeg împotriva Deciziei nr. 118 din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5227/2012. Civil. Fond funciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 4799/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
