ICCJ. Decizia nr. 483/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 483/2012
Dosar nr. 3733/30/2010
Şedinţa publică de la 7 februarie 2012
Asupra recursului de faţă :
Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanţii Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C.O.M. SRL obligarea la plata debitului în cuantum 166.837,00 lei, reprezentând diferenţa de chirie restantă în sumă de 26.048,00 lei şi majorări în sumă de 140.789,00 lei, calculate conform H.C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001-31 martie 2010 şi majorări de întârziere în cuantum de 0,5%/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 şi până la data plăţii, cu privire la spaţiul cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, situat în Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 26 din 7 ianuarie 2011, Tribunalul Timiş a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei februarie-aprilie 2007 şi a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata chiriei şi penalităţilor de întârziere pentru perioada februarie - aprilie 2007 ca fiind prescrisă.
A admis în parte cererea formulată de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA reprezentat prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, în contradictoriu cu pârâta SC C.O.M. SRL, fiind obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 6512 lei, reprezentând chirie aferentă lunii mai 2007 şi 33.699 lei penalităţi de întârziere aferente.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la baza relaţiilor dintre părţi a stat contractul de închiriere pentru suprafeţe cu altă destinaţie decât locuinţă cu numărul 1473/2005, în temeiul căruia reclamanta a închiriat pârâtei o suprafaţă de 226,33 mp pentru o perioadă de 5 ani, cu începere de la data de 01 septembrie 2005, până la 01 septembrie 2010, iar valoarea chiriei a fost stabilită prin fişa de calcul anexă la contract (art. 4) la suma de 6.111 lei lunar, scadenţa plăţii fiind stabilită în art. 5, lunar, cel mai târziu până la expirarea lunii pentru care se face plata.
Obligaţiei locatorului de a pune la dispoziţie locatarului bunul închiriat îi revine obligaţia corelativă a acestuia din urmă de a plăti chiria, iar în speţa de faţă, reclamanta a făcut dovada îndeplinirii propriilor obligaţii, însă pârâta nu a dovedit că a efectuat plata cu efect liberator.
A mai reţinut instanţa de fond că, drepturile de creanţă sunt supuse prescripţiei extinctive, regulă ce rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi potrivit art. 7 din acelaşi act normativ „prescripţia începe sa curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune", iar pentru reclamantă acest moment a coincis cu data scadenţei plăţii chiriei pentru luna ianuarie 2005, care este ultima zi a lunii februarie 2005.
Şi cum reclamanta s-a adresat instanţei de judecată în data de 13 mai 2010 reiese că dreptul la acţiune pentru sumele aferente perioadei ianuarie 2007 - aprilie 2007 (a cărei scadenţă este în ultima zi a lunii mai 2007, conform contractului), este prescris, iar potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile subiective accesorii, astfel că, pretenţiile reclamantei privind penalităţile de întârziere aferente sumelor mai sus-arătate au fost respinse, căzând sub incidenţa admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerii cererii ca prescrise.
În acest sens, potrivit prevederilor art. 969, art. 1429 C. civ., cererea reclamantei a fost admisă în parte, pârâta fiind obligată să plătească suma de 6512 lei, reprezentând chirie aferentă lunii mai 2007, iar cum părţile au evaluat convenţional prejudiciul în cazul executării cu întârziere a obligaţiilor, prin inserarea în contract a unei clauze penale, potrivit cu care, nerespectarea termenului de plată se penalizează cu 0,5% pe zi de întârziere, văzând şi prevederile art. 1066 C. civ., pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 33.699 lei penalităţi de întârziere aferente.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Municipiul Timişoara, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia nr. 151 din 2 iunie 2011 a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, reţinând că, atât din acţiunea introductivă, cât şi din nota de calcul pe care aceasta s-a bazat (fila 10 din dosarul primei instanţe) rezultă că, chiria pretinsă de la pârâtă este cea aferentă lunilor februarie-mai 2007, astfel că la data de 13 mai 2010, când pretenţiile au fost formulate prin cererea de chemare în judecată, erau deja prescrise pretenţiile pentru lunile februarie-aprilie.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal casarea hotărârilor judecătoreşti atacate şi trimiterea cauzei primei instanţe în vederea rejudecării, iar în subsidiar modificarea hotărârilor judecătoreşti în sensul respingerii excepţiei prescripţiei şi admiterea apelului şi schimbarea sentinţei cu consecinţa admiterii acţiunii.
Critica adusă deciziei atacate se referă la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie care în opinia recurentelor este neîntemeiată, având în vedere că, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Codului fiscal, iar termenul de prescripţie este de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă creanţe bugetare.
Mai susţin recurentele că, în conformitate cu Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1917 din 12 decembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea şi conducerea contabilităţii instituţiilor publice, veniturile din chirii, precum şi accesoriile acestora sunt venituri proprii ale instituţiilor publice, incluse în grupa veniturilor din activităţi economice, acestea înregistrându-se ca venituri la bugetul local al Municipiului Timişoara, utilizate în realizarea obiectivelor de interes local.
În acest context, recurentele susţin că, sumele obţinute din închirierea sau concesionarea spaţiilor aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului Timişoara reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanţelor bugetare şi, ca atare, termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de legea specială - Legea nr. 571/2003 - termenul fiind de 5 ani, sens în care acestea consideră că, nu poate opera prescripţia dreptului de a cere plata diferenţei de chirie, întrucât, termenul de prescripţie nu s-a scurs, iar dreptul nu este prescris.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul reclamanţilor să fie respins, pentru următoarele considerente :
Critica adusă deciziei atacate, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 8 C. proc. civ. se circumscriu, de fapt, punctului 9 al art. 304, întrucât recurentele au apreciat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, tară să ţină cont de dispoziţiile legale aplicabile în materie.
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. priveşte aplicarea greşită a legii, iar prin prisma acestui motiv recurenta a reluat susţinerea potrivit căreia, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.
In raport de această susţinere, se constată că sumele datorate de pârâta SC C.O.M. SRL, în calitate de chiriaş, conform contractelor de închiriere, chiar dacă au ca destinaţie bugetul Municipiului Timişoara, ele nu au caracter fiscal, astfel că nu li se aplică dispoziţiile art. 91, alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, care prevede că dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termen caracteristic raporturilor fiscale, care sunt raporturi de autoritate şi vizează plata taxelor şi impozitelor, iar în speţa de faţă, raporturile dintre părţi sunt comerciale, acestea izvorând din contracte ce ţin de dreptul privat, pârâta SC C.O.M. SRL datorând o chirie lunară, chirie care nu este un venit fiscal.
Astfel, pretenţiile decurgând din neplata chiriilor la care a fost obligată pârâta SC C.O.M. SRL sunt prescriptibile în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul 167/1958, iar dispoziţiile legale ce reglementează prescripţia extinctivă sunt imperative, de ordine publică.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, chiria pretinsă este cea aferentă lunilor februarie-mai 2007, astfel că la data de 13 mai 2010, când pretenţiile au fost formulate prin cererea de chemare în judecată, erau deja prescrise pretenţiile pentru lunile februarie-aprilie, iar apelantele nu au făcut dovada existenţei vreunui caz de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei extinctive care să fi avut ca urmare, neîmplinirea termenului de prescripţie de 3 ani până la introducerea acţiunii introductive.
Mai mult decât atât, din precizările depuse de către reclamante, la cererea instanţei de fond şi aflate la fila 41 din dosar, se constată că, în mod corect a menţinut instanţa de apel hotărârea primei instanţei, apreciindu-se că cererea privind obligarea pârâtului la plata chiriei şi penalităţilor de întârziere pentru perioada februarie - aprilie 2007 este prescrisă, admiţând în parte cererea formulată de reclamanţii referitoare la obligarea pârâtei la plata suinei de 6512 lei, reprezentând chirie aferentă lunii mai 2007 şi 33.699 lei penalităţi de întârziere aferente.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA împotriva deciziei nr. 151 din 2 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 476/2012. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 485/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
