ICCJ. Decizia nr. 503/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 503/2012
Dosar nr. 152/118/2005
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă reţine cele ce succed.
La 13 octombrie 2005 reclamantul A.T.A. a chemat în judecată pârâtele Primăria Oraşului Eforie şi SC C. SRL solicitând anularea dispoziţiei nr. 230 din 24 martie 2005 emisă de Primarul Oraşului Eforie prin care a fost respinsă notificarea formulată; obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 1220 mp şi construcţia aflată pe acesta, situat în Eforie Sud, loturile nr. 81 şi 82 din parcelarea Movila; constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 304 din 11 martie 2002 încheiat între Primăria Oraşului Eforie şi SC C. SRL pentru fraudarea legii şi cauză ilicită, cu obligarea pârâtelor să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul notificat.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că este unicul moştenitor al mătuşii sale R.M., decedată la 12 august 2002 la Roma, Italia, conform certificatului de moştenitor ataşat cererii şi că prin dispoziţia nr. 230/24 martie 2005 pârâta a dispus respingerea cererii de restituire în natură a imobilului cu motivarea că nu s-a dovedit preluarea abuzivă a imobilului de către stat nefiind incidente dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Susţine reclamantul că, faţă de normele legale imperative, motivul respingerii notificării este nelegal deoarece, indiferent de modul de preluare al bunului de către stat, cât timp acesta exista fizic la momentul formulării notificării, Primăria Eforie avea obligaţia să dispună restituirea în natură. Imobilul a fost preluat abuziv, fără nici un titlu iar pârâta cunoştea situaţia juridică a imobilului.
Arată că Primăria Eforie a vândut bunul către SC C.S. 2000 SA cu încălcarea prevederilor legale, după formularea notificării, o astfel de vânzare fiind nelegală deoarece cererea de restituire şi actele anexate atestau faptul că bunul nu a intrat în proprietatea statului în baza unui titlu legal, situaţie care nu îi permitea să înstrăineze ceea ce nu i-a aparţinut niciodată. Aceste împrejurări demonstrează că atât vânzătorul cât şi cumpărătorul au fost de rea credinţă la momentul la care a intervenit operaţiunea de vânzare-cumpărare, actul astfel încheiat fiind lovit de nulitate absolută având la bază o cauză ilicită.
Prin sentinţa civilă nr. 1224 din 4 noiembrie 2008 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea; a anulat dispoziţia nr. 230 din 24 martie 2005 emisă de Primarul Oraşului Eforie şi a dispus restituirea către reclamant a suprafeţei de teren de 927, 2 mp aria ADFE” conform schiţei anexă a răspunsului la obiecţiuni - fila 91 dosar, volum II, situat în Eforie Sud, str. D.; a obligat pârâtul Primarul Oraşului Eforie să acorde reclamantului, în compensare, alte bunuri sau servicii sau să propună acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 302,8 mp teren ce nu poate fi restituit în natură; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 304 din 11 martie 2002 la B.N.P. Asociaţi „G.P. şi E.L.Ş.” şi a obligat pârâtele SC C.S. 2000 SA Eforie Sud şi SC C. SRL Eforie Sud să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie vila N. situată în Eforie Sud, str. D., suprafaţă construită 263 mp P+1.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de pârâţii Primarul oraşului Eforie, SC C. SRL şi SC C.S. 2000 SA, a respins, ca nefondate, căile de atac prin decizia nr. 225/ C din 6 octombrie 2010 pentru considerentele ce urmează.
1. Cu privire la apelul pârâtului Primarul Oraşului Eforie s-a reţinut că potrivit art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanei îndreptăţite.
În speţă, pentru restituirea imobilului din Eforie Sud compus din teren şi construcţie, care a aparţinut S.M.R., numita R.M. a formulat la 27 noiembrie 2001 notificare de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001. Aceasta a decedat la 19 august 2002, anterior soluţionării notificării de către autorităţile administrative notificate. Cererea de chemare în judecată pentru analiza legalităţii şi temeiniciei refuzului acestor autorităţi de a dispune restituirea bunului notificat a fost formulată, după decesul M.R., de către A.T.A., care a invocat calitatea sa de succesor al defunctei, calitate dobândită în baza testamentelor întocmite de defunctă.
Pârâtul-apelant primarul Oraşului Eforie a contestat calitatea reclamantului de succesor cu titlu universal al defunctei R.M., susţinând că, potrivit testamentelor depuse, A.T.A. este numai executor testamentar.
Reclamantul s-a legitimat ca succesor al defunctei R.M. invocând actul notarial din 10 mai 2005 întocmit de notarul D.M., din Colegiul Notarial din provincia Livorno, Italia. În cuprinsul său acest act notarial atestă faptul că „prin testamentele olografe redactate de aceasta personal la data de 20 iulie 1999, 22 ianuarie 2000 şi 14 martie 2002, publicate cu proces verbal la actele mele din data de 19 septembrie 2002 la numărul 56676/12.337 din registru, înregistrat la Piombino la data de 30 septembrie cu nr. 1.120, model 1, doamna R.M. a desemnat ca unic moştenitor universal cu titlu testamentar pe dl. A.T., aşa cum rezultă din acelaşi proces verbal care, în copie legalizată, se anexează prezentului cu litera „A”, pentru a constitui element integrant şi substanţial. (…) Moştenirea rămasă se înţelege a fi destinată integral domnului A.T., cu excepţia dispoziţiilor cu titlu de legate indicate în aceste testamente olografe, care au ca obiect doar mici donaţii în favoarea altor persoane, care totuşi nu dobândesc calitatea de moştenitor şi deci de succesor cu titlu universal.” Ulterior, la 12 aprilie 2010, acelaşi notar D.M. emite un „Certificat” în temeiul căruia se certifică faptul că, în baza testamentelor olografe redactate de către doamna R.M., născută în Bucureşti (România), pe data de 7 august 1912 şi decedată în Roma, pe data de 19 august 2002, a fost desemnat ca „moştenitor universal unic cu titlu testamentar pe dl. A.T., născut în Bucureşti (România), pe data de 14 decembrie 1947”.
R.M. era cetăţean italian la data decesului şi a avut ultimul domiciliu în Italia, locul deschiderii succesiunii acesteia aflându-se pe teritoriul acestei ţări.
Potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, moştenirea este supusă, în ceea ce priveşte bunurile imobile, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat (lit. b)).
Legea aplicabilă moştenirii stabileşte: a) momentul deschiderii moştenirii; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calităţile cerute pentru a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.
Atunci când este în discuţie însă o succesiune testamentară, art. 68 din Legea nr. 105/1992 stabileşte că testatorul poate supune transmiterea prin moştenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art. 66, dacă prin aceasta nu se înlătură dispoziţii imperative, legea aleasă de testator aplicându-se situaţiilor prevăzute de art. 67. Legea română recunoaşte însă valabilitatea testamentului întocmit potrivit legii naţionale a testatorului sau potrivit legii domiciliului acestuia ori potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (alin. 3 din art. 68).
Având în vedere dispoziţiile legale arătate, transmisiunea succesorală testamentară s-a produs, în ceea ce priveşte succesiunea defunctei R.M., potrivit legii naţionale a testatoarei, respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocaţie de a moştenit şi deci calitatea de moştenitori fiind stabilită, potrivit legii italiene, prin actul notarial întocmit de notarul D.M. la 10 mai 2005, fiind desemnat A.T.A. ca moştenitor universal.
Legea italiană nr. 89 din 16 februarie 1913 stabileşte în titlul I că notarii sunt funcţionari publici cărora le este acordat dreptul de a primi declaraţiile de acceptare de moştenire cu beneficiere de masa succesorală, potrivit art. 955 C. civ. iar calitatea de moştenitori testamentari se dovedeşte „cu o atestare de notorietate judiciară sau notarială din care să rezulte dacă testamentul este considerat valabil sau fără contestaţii care, în consecinţă, a fost recunoscut moştenitor şi dacă sunt moştenitori legitimi sau rezervatari pe lângă cei indicaţi în testament”.
Actul notarial din 10 mai 2005 întocmit de notarul italian D.M. îndeplineşte condiţiile unui act care atestă, potrivit legii italiene citate, calitatea reclamantului A.T.A. de moştenitor cu titlu universal al defunctei R.M. Acest act notarial cu valoare de act public (Cartea VI, Titlul II, Secţiunea I, Despre actul public - Codul civil italian) probează pe deplin, până la înscrierea în fals ori până la anularea sa, cele atestate în cuprinsul său astfel că, reţinând că pârâţii nu au făcut nici o dovadă privind înlăturarea judiciară a actului public prezentat de reclamant, reţine Actul notarial din 10 mai 2005 ca având deplină putere doveditoare în privinţa calităţii reclamantului A.T.A. de succesor cu titlu universal al defunctei R.M.. Instanţa consideră, din aceste motive, că nu este întemeiată critica privind calitatea reclamantului de succesor al notificatoarei.
Neîntemeiată s-a considerat şi critica referitoare la lipsa dovezii dreptului de proprietate şi a preluării abuzive.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007, a dezvoltat noţiunea de acte doveditoare din art. 23 arătând că prin acestea se înţelege orice acte juridice translative de proprietate ori care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţii); orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol); expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptăţită înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale sau orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptăţită înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale.
Din această perspectivă, actul de vânzare din 12 august 1924 prin care F.S. a dobândit vila şi terenul ce face parte din loturile 81 şi 82 din parcelarea Movilă (Carmen Silva), actul de partaj succesoral autentificat la Tribunalul Ilfov sub nr. 30313/24 octombrie 1934 prin care imobilul de la Carmen Silva a fost atribuit d-nei S.R., dar şi procesul verbal din 10 august 1935 de executare a actului de partaj voluntar prin care s-a realizat predarea posesiei imobilului compus din vilă şi teren, situat în Carmen Silva, către copartajantul S.R., sunt acte doveditoare suficiente care atestă pe deplin dreptul de proprietate al autoarei notificatoarei R.M., la rândul său autoarea reclamantului.
Critica din apel referitoare la lipsa dovezilor preluării de către stat a imobilului din patrimoniul autorului reclamantului a fost găsită neîntemeiată, instanţa de fond reţinând corect că potrivit Cap. I, pct. 1 lit. e) din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2005, identificarea imobilului în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, pe care apelanţii nu au răsturnat-o prin administrarea unor probe contrare celor pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia.
2. Cu privire la apelul pârâtei SC C. SRL s-a reţinut că prin cererea adresată instanţei reclamantul a contestat dispoziţia de respingere a notificării emisă de Primarul Oraşului Eforie în procedura Legii nr. 10/2001. În această procedură iniţiată prin contestaţia formulată scopul principal al reclamantului a fost acela de a obţine restituirea în natură a imobilului, pentru realizarea căruia a invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu SC C. SRL, formulând în mod explicit şi o cerere de restituire a bunului.
Prin urmare, faţă de obiectul cererii, în mod corect a verificat instanţa de fond dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de Legea nr. 10/2001, act normativ special, pentru restituire, modul în care reclamantul a înţeles să formuleze cererile de restituire (ca o cerere în revendicare) şi temeiul juridic invocat (art. 480 C. civ. şi Legea nr. 10/2001) fiind fără relevanţă sub aspectul determinării normelor legale aplicabile speţei. Câtă vreme cererea de restituire a fost iniţiată în procedura legii speciale iar contestaţia şi susţinerile reclamantului se sprijină pe prevederile acestui act normativ, invocarea ca temei juridic a art. 480 C. civ., pe lângă Legea nr. 10/2001, nu poate avea ca efect respingerea ca inadmisibilă a acţiunii aşa cum pretinde greşit apelanta pârâtă.
Prin notificarea nr. 2028 din 27 noiembrie 2001 R.M. a solicitat „restituirea în natură pentru imobilul teren şi construcţie situate în oraşul Eforie Sud (fost Carmen Silva), judeţul Constanţa, proprietatea mamei, R.S.M.”. A rezultat din formularea notificării că cererea de restituire priveşte nu numai terenul din Carmen Silva dar şi construcţia de pe acest teren, astfel că reclamantul, ca succesor al notificatoarei, are calitate procesuală în cererea care priveşte construcţia deţinută de SC C. SRL.
Referitor la critica privind calitatea de succesor a reclamantului în legătură cu bunul imobil în litigiu se constată că tribunalul a făcut o aplicaţiune corectă a legii. Astfel, aşa cum s-a arătat în precedent, reclamantul are calitatea de succesor cu titlu universal al defunctei R.M. şi, în această calitate, la data decesului autoarei sale a avut loc o transmisiune în patrimoniul său a tuturor drepturilor existente în patrimoniul defunctei la data decesului, inclusiv a bunurilor sale viitoare. Cum, potrivit Legii nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii proprietarii imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora (art. 3), precum şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite (art. 4 alin. (2)), a rezultat că prin formularea notificării autoarea reclamantului a dobândit vocaţie la redobândirea bunului imobil notificat, transmisă către succesorul testamentar cu titlu universal, indiferent dacă bunul ori vocaţia de a redobândi bunul au fost sau nu menţionate expres în testamentele întocmite anterior soluţionării notificării.
Instanţa nu a reţinut nici critica referitoare la lipsa identităţii dintre persoana reclamantului şi cel desemnat ca moştenitor al notificatoarei.
Potrivit actelor de identitate prezentate (fila 115 dosar fond), reclamantul, cu dublă cetăţenie română şi germană, este înregistrat de autorităţile române ca A.T.A. iar de autorităţile germane ca A.T.A. Alexander. Grafia diferită a numelui reclamantului este neesenţială câtă vreme numele este identic iar celelalte elemente de identificare a persoanei, respectiv data şi locul naşterii sunt, de asemenea, identice.
La fel, nu a fost reţinută nici critica privind lipsa dovezii calităţii de proprietari ai autorilor reclamantului din cauza neconcordanţei de nume. R.S., ca şi R.M. nu sunt nume comune, des întâlnite, astfel că adăugarea sau ştergerea unor litere (c, k), care nu schimbă însă fonetic numele, nu poate fi considerată o neconcordanţă suficientă pentru a crea convingerea instanţei că autoarele reclamantului nu sunt aceleaşi persoane cu cele care au fost proprietare, respectiv succesor al proprietarului imobilului.
În fine, relativ la excepţia prescripţiei dreptului reclamantului de a cere instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat la 11 martie 2002 încheiat între SC C.S. 2000 SA şi SC C. SRL s-a arătat că, de asemenea,critica este neîntemeiată.
Nulitatea cerută pentru încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii, respectiv pentru cauză nelicită, nu este o nulitate relativă cum susţine apelanta pârâtă, ci se analizează în regimul nulităţii absolute.
Pe de altă parte, sancţiunea prescripţiei dreptului la acţiune nu se poate aplica în virtutea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (anterior art. 46 alin. (5)), prezentul articol referindu-se la regimul juridic al actelor de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi încheiate până la data de 14 februarie 2001 când a intrat în vigoare această lege. Fiind un text special, derogatoriu de la dreptul comun, are o aplicabilitate limitată la situaţiile strict prevăzute de lege. Ori, în speţă, actul de vânzare defăimat de reclamant s-a încheiat ulterior momentului de intrare în vigoare a Legii nr. 10/2001 astfel că se sustrage termenului special de un an de la apariţia legii prevăzut de art. 45 alin. (5).
3. Referitor la apelul pârâtei SC C.S. 2000 SA s-a arătat că este neîntemeiat.
Considerentele pentru care au fost respinse criticile privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, cele referitoare la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe art. 480 C. civ., dar şi criticile referitoare la lipsa calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită dedusă din lipsa dovezilor privind proprietatea şi din calitatea reclamantului de legatar cu titlu particular au fost deja expuse în analiza apelurilor pârâţilor Primarul oraşului Eforie şi SC C. SRL astfel că instanţa nu a reluat analiza asupra aceloraşi critici, considerentele expuse în precedent fiind pe deplin valabile şi în apelul pârâtei SC C.S. 2000 SA.
Singura critică invocată în apelul pârâtei SC C.S. 2000 SA şi neanalizată prin considerentele deja expuse se referă la buna credinţă a vânzătoarei la încheierea contractului din 2002.
S-a susţinut că buna credinţă a vânzătoarei se sprijină pe neînştiinţarea sa în legătură cu formularea unei notificări de către autoarea reclamantului, d-na R.M., notificarea fiind înregistrată la o altă persoană dar şi pe neinserarea în protocolul de predare primire din 2000 a unor date în legătură cu modul de preluare al imobilului de către stat ori cu eventuale acţiuni în revendicare formulate anterior protocolului.
Pentru restituirea imobilului în litigiu s-a formulat în noiembrie 2001 o notificare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 20 alin. (1) din această lege, în forma iniţială a actului normativ, imobilele - terenuri şi construcţii care intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ şi sunt deţinute la data intrării în vigoare de regii autonome, societăţi sau companii naţionale, societăţi comerciale, cooperatiste sau de orice alte persoane juridice - se restituie persoanei îndreptăţite, în natură. Aplicarea acestei dispoziţii, care constituie regula, esenţa şi scopul Legii nr. 10/2001, implică, cum de altfel s-a statuat explicit şi prin H.G. nr. 498/2003, indisponibilizarea imobilelor restituibile şi suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptăţite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării în vigoare, până la soluţionarea notificării. Indisponibilizarea priveşte imobilul notificat, indiferent dacă notificarea a fost trimisă unităţii deţinătoare ori unei alte unităţi aşa încât pârâta nu se poate apăra cu temei când susţine că notificarea a fost comunicată altei unităţi.
De asemenea, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, pârâta SC C.S. 2000 SA deţinea numai parte din imobilul în litigiu, respectiv construcţia, terenul fiind considerat proprietatea Oraşului Eforie. Ori, unitatea administrativ teritorială a fost notificată pentru restituirea imobilului şi pârâta vânzătoare putea, cu diligenţe minime, să ia cunoştinţă de existenţa unei asemenea notificări. Apelanta pârâtă nu poate invoca neglijenţa şi culpa proprie pentru a se apăra de sancţiunea nulităţii.
La fel, neinserarea în protocolul de predare primire din anul 2000 a unor eventuale acţiuni în restituire nu poate înlătura reaua credinţă a pârâtei vânzătoare care, odată cu imobilul, a preluat obligatoriu şi toate înscrisurile care priveau imobilul, inclusiv cele referitoare la modul în care bunul a ajuns în patrimoniul statului şi care puteau induce o îndoială pârâtei în legătură cu valabilitatea titlului statului. Nu este fără relevanţă în analiza bunei credinţe a vânzătoarei din această perspectivă şi faptul că SC C.S. 2000 SA nu a dobândit imobilul în litigiu printr-un contract oneros ci ca urmare a transformării prin divizare a SC C.S. 2000 SA, preluând de la această unitate drepturile şi obligaţiile în legătură cu imobilele preluate, fără a se putea apăra cu buna credinţă a terţului dobânditor.
Împotriva deciziei au declarat recurs pârâţii Primarul Oraşului Eforie, SC C. SRL şi SC C.S. 2000 SA.
Primarul Oraşului Eforie, prin motivele întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său şi, drept consecinţă, respingerea acţiunii, întrucât reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001.
În dezvoltarea motivului de recurs se arată că titularul iniţial al dreptului de proprietate al imobilului notificat a fost F.S., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 19693 din 2 august 1924.
Succesoarele acestuia au fost S.C.R. şi B.S. În urma partajului voluntar încheiat la 24 octombrie 1934, S.R. a primit terenul din Carmen Silva, întocmindu-se la 10 august 1935 un proces verbal de punere în posesie.
Nu rezultă din actele dosarului că S.C.R., este aceeaşi cu S.M.R., autoarea lui R.M.
Reclamantul nu are calitatea de moştenitor al acesteia din urmă, deoarece R.M., prin testamentul din 1999, anulează expres testamentul din 31 iulie 1989 prin care acesta era instituit moştenitor cu titlu universal.
Potrivit testamentului din 1999, testatoarea lasă reclamantului casa din L’Isola d’Elba şi terenurile, plus ce va rămâne în conturile din băncile enumerate în testament, după ce va efectua anumite legate testamentare.
Se mai arată că există o diferenţă de identitate şi între reclamant şi numitul A.T.A. ce se pretinde succesorul M.R., persoana care a depus notificarea nr. 2028 din 27 noiembrie 2001 pentru imobilul în litigiu.
SC C. SRL, prin motivele întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., învederează că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptăţită, reiterând argumentele din recursul declarat de Primarul oraşului Eforie.
Se mai arată că, potrivit legislaţiei italiene, dacă există testament pentru o parte din bunuri, succesiunea va fi reglementată numai pentru acele bunuri, pentru celelalte bunuri aplicându-se succesiunea legală.
Recurenta invocă, de asemenea, faptul că procesul-verbal de punere în posesie din 10 august 1935 este fals, motiv pentru care s-a formulat plângere penală.
Un alt motiv de recurs se referă la împrejurarea că dreptul reclamantului de a cere constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare s-a prescris faţă de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Recurenta critică decizia şi sub aspectul admiterii greşite a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., având în vedere că Legea nr. 10/2001 este cea care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv.
Un alt motiv de recurs priveşte împrejurarea că instanţa nu a avut în vedere buna-credinţă a recurentei la dobândirea vilei N.
Se solicită, în consecinţă, admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca Ministerul Justiţiei, în aplicarea hotărârii pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, să promoveze o lege de reglementare unitară a retrocedărilor.
Pârâta SC C.S. 2000 SA, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia, sub aspectul prescripţiei dreptului de a cere constatarea nulităţii absolute, a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, a faptului că reclamantul nu are calitate de persoană îndreptăţită deoarece, actele depuse nu fac dovada dreptului de proprietate al S.C.R. asupra construcţiei (vila N.) ci doar asupra terenului.
Reclamantul, legal citat, nu a depus întâmpinarea dispusă de art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând decizia din perspectiva criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză reţine caracterul fondat al recursurilor în limitele şi pentru argumentele ce succed.
Prioritar, Înalta Curte, învederează că, dat fiind parţiala congruenţa a criticilor formulate, precum şi interdependenţa celorlalte motive de recurs, va analiza împreună recursurile formulate.
1. Cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a notificatoarei R.M.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007 sunt titluri de proprietate în accepţiunea legii speciale nu numai actele juridice translative precum vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia, contractul de întreţinere, etc., dar şi actele juridice declarative, ca împărţeala judiciară sau tranzacţia, precum şi alte înscrisuri care atestă deţinerea proprietăţii imobilului în litigiu de către persoana îndreptăţită sau de autorul său.
Astfel, aşa cum au reţinut ambele instanţe de fond, actul de partaj succesoral autentificat de Tribunalul Ilfov în 1934 prin care imobilul notificat a fost atribuit S.R., procesul-verbal din 10 august 1935 de executare a actului de partaj voluntar prin care s-a realizat predarea imobilului compus din teren şi vila-dezavuat de recurenţi, dar care produce efecte juridice câtă vreme nu a fost anulat-sunt acte doveditoare ce atestă dreptul de proprietate al autoarei notificatoarei.
Considerentele instanţei superioare de fond referitoare la caracterul neesenţial, pentru stabilirea persoanelor ce au deţinut în proprietate imobilul notificat, al grafiei prenumelor proprietarilor R., sunt pertinente şi în acord cu probele administrate, în sensul că adăugarea sau ştergerea unor litere - c, k - nu schimbă fonetic numele şi nu identifică alte persoane, câtă vreme celelalte elemente de identificare ale persoanei sunt congruente.
Identic, nici critica referitoare la lipsa identităţii dintre persoana reclamantului şi cel desemnat moştenitor al notificatoarei nu poate fi primită.
Astfel, reclamantul are dublă cetăţenie, română şi germană. În actele de identitate româneşti el figurează cu numele A.T.A., iar în cele germane, cele două prenume au fost „adaptate” grafiei germane, respectiv A.T.A. Celelalte elemente de identificare a persoanei, constând în data şi locul naşterii sunt identice.
2. Cu privire la calitatea de succesor a reclamantului al persoanei îndreptăţite.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de prevederile legii speciale de reparaţie beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
Potrivit legii italiene (filele 122-123 dosar apel) dacă există un testament, dar acesta conţine dispoziţii referitoare numai la o parte din bunurile testamentului, succesiunea va fi reglementată de testament numai pentru bunurile menţionate, în timp ce pentru partea din bunuri neinclusă în testament trebuie folosite regulile succesiunii legitime. Moştenitorii legali sunt, asemenea devoluţiunii succesorale legale române, soţul, descendenţi şi ascendenţi, dar nu peste gradul al şaselea de rudenie.
În cauza de faţă, printr-un testament olograf din 1989 (filele 108-112 dosar tribunal) M.R. l-a instituit moştenitor testamentar, cu titlu universal, pe A.T.A.
Ulterior, (filele 96-100 dosar apel) testamentul este anulat, prin testamentul din 20 iulie 1999, testatoarea lăsând moştenire reclamantului o casă în insula Elba, cu terenurile acesteia precum şi ceea ce va rămâne după plata legatelor din conturile sale existente la o serie de bănci.
Din conţinutul acestui testament precum şi din cele ulterioare, prezentate de instanţa de apel, rezultă că testatoarea l-a desemnat pe reclamant şi executor testamentar şi legatar cu titlu particular.
Actul notarial din 10 mai 2005 (filele 14-15 dosar fond) cuprinde declaraţiile notariale a lui M.A. şi K.M.M. care afirmă că defuncta a desemnat ca unic moştenitor universal cu titlu testamentar pe A.T.A. şi că „nu există moştenitori legitimi ai numitei R.M.”.
Tot conform legii italiene, toate testamentele olografe au fost date publicităţii.
Instanţa de apel a acordat actului notarial din 10 mai 2005 valoarea unui certificat de moştenitor ce atestă calitatea reclamantului de succesor cu titlu universal al notificatoarei, când, în realitate el conţine declaraţiile date de martori pe proprie răspundere.
Că testatoarea a înţeles să instituie în favoarea reclamantului doar legate cu titlu particular rezultă din faptul că testamentul ce-i conferea acestuia vocaţie la universalitatea bunurilor rămase la data deschiderii succesiunii a fost anulat expres.
În altă ordine de idei, reclamantul afirmă în acţiune calitatea sa de nepot al notificatoarei, fără însă a rezulta din cuprinsul testamentelor ori a vreunor acte de stare civilă o atare legătură de rudenie, pentru ca acesta să poată beneficia de calitatea sa de moştenitor legal, potrivit legii italiene, pentru emolumentul succesoral rămas în urma achitării legatelor cu titlu particular.
Fiind în prezenţa unui legat cu titlu particular, reclamantului i-a fost conferită vocaţie succesorală doar asupra bunurilor determinate prin testament, mai sus arătate.
Drept urmare, acesta nu are chemare succesorală la întregul patrimoniu al defunctei, neavând astfel calitatea de succesor în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile vor fi admise şi, drept consecinţă, decizia va fi modificată în sensul că apelurile declarate de pârâţi vor fi admise, iar sentinţa va fi schimbată în sensul că acţiunea va fi respinsă.
Înalta Curte, reţinând lipsa calităţii de succesor a reclamantului faţă de persoana îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii dispuse prin Legea nr. 10/2001, constată ca fiind inutilă analizarea motivelor de recurs referitoare la prescripţia dreptului la acţiune, inadmisibilitatea acesteia precum şi la buna-credinţă a cumpărătoarei la dobândirea bunului notificat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursurile declarate de pârâţii Primarul Oraşului Eforie, SC C. SRL şi SC C.S. 2000 SA împotriva Deciziei nr. 225/ C din 6 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Modifică decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de pârâţii Primarul Oraşului Eforie, SC C. SRL şi SC C.S. 2000 SA împotriva Sentinţei nr. 1224/ C din 4 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pe care o schimbă în sensul că respinge acţiunea, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 502/2012. Civil. Anulare act. Revizuire - Fond | ICCJ. Decizia nr. 5043/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
